Mă dezmint de sentimente și în tăcere,
Mă retrag într-un colț stingher al meu,
Am sperat, să pot să renasc din durere,
Însă sunt conștientă că e foarte greu.

Noaptea asta albă, mi-e lacrimă caldă,
Am să te închid într-o amintire uitată,
Voi scrijeli în suflet și-mi voi spune,, rabda”,
Tu nu meriți să fii mișelește trădată,

Voi urla de durere, plângând lacrime amare,
Voi gusta înfrângerea, chiar de ma voi prăbuși,
Incredula cât de mișelește cu a ta trădare,
Ai nimicit totul din ce-nseamn-a iubi.

Mă dezic de tine, de astăzi te voi uita,
Dezamăgită cu lacrime rănile îmi voi vindeca,
Și -ntr-acest colț stingher îmi voi reafla,
Liniștea sufletului sfâșiat de trădarea ta!

——————————-

Elena TUDOSA

21 februarie 2019

Mă cufund în tăcerea în care dureri rău mă rod,
Și mă simt precum arcușul rupt de vioară,
Vitregita de soartă – s prizoniera pe-al destinului eșafod,
Condamnată să-mi beau pelinul din cupa amară.

În adâncul în care mă pierd cărarea mi-e pustie,
,, la o margine de gând”,, mă opresc să caut al meu loc,
Mă desprind de drumul ce mi l-a hărăzit o ursitoare șuie,
Să-l străbat aiurea, fără să găsesc un strop de noroc.

Dezamăgită de viața ce mă chinuie și mă arde,
Ca pe un rug mocnind în jar cu foc de dor,
Mă desprind de iluzii și de speranțele fade,
Caut(vreau) să-mi împac sufletul, în liniște să-l înfășor.

Arunc clipele triste, le prefac în pulbere de argint,
Și le-mprăștii în zarea întunericului în care pășesc,
Încercând să nu cad în abis să mă pierind (cufund),
Din durerea ce-o sorb, îmi scriu versul prin care trăiesc,

Și ca o scânteie am să mă reaprind, din cenușă în care mocnesc.

Dar e un gând ce e fugar,
Căci roată vieții nu se poate-ntoarce,
Și ce-mi doresc e în zadar,
În viata mea, n-am liniște și pace.

Și voi urma dar calea ei,
Destinului mă voi supune,
Sperând ca anii, să nu-mi fie grei,
Acum, că eu nu te mai am pe tine.

Asa a fost să fie, al vieții mele fir,
Chiar de-i cu noduri și multe suspine,
Ii mulțumesc lui Dumnezeu că mai respir,
Și că mă aflu și mă mișc prin lume.

Mă consolez cu viața ast’a mea,
Și cu destinul dat de Dumnezeu,
Nu sunt eu cel ce-o pot schimba,
Nimic nu se întâmplă făr’de-ajutorul Său.

——————————-

Elena TUDOSA

20 februarie 2019

E-o liniște atât de profundă în odaie,
Doar focul din când în când mai trosnește,
În mine dorul crunt arde vâlvătaie,
Strângându-mi sufletul ca într-un clește.

În întunericul acesta ca de smoala,
Se-aude un cântec strident de cucuvea,
Mă îngrozește viața asta atâta de goală,
De când singurătatea îmi este alăturea.

Mă înfricoșează această penibilă perioadă,
Ce-a spulberat vise ce-aveam și idealuri,
Prin vers caut o mângâiere, speranță fada,
Să pot răzbate printre – ale vieții valuri.

Prea grea îmi este tristețea astă seară,
În joc de rime și cuvinte scrise mă adun,
În inimă de stâncă precum o floare rară,
Aș înflori ca să scap de dor și de chin.

Ascult zgomotul focului ce-n sobă arde,
Privesc cum flăcările dansează pe sufit,
Cât de amare sunteți voi, nopți albe,
Dar în astă seară atât de singură sunt!

Soarele azi s-a ascuns,
Și zăpada e geroasă,
Un moșneag de spate-adus
De prin sat, se-ntoarce-acasă.

Are-n mână o trăistuță,
Ce abia, abia o duce,
Suflând nasu-n batistuță,
Se oprește-te loc și zice:

-Mai, că frig e astăzi Doamne,
Dar am să ajung acasă,
Am să-mi pun la foc trei poame,
Și n-am să mai ies din casă.

Mi-am luat de trebuință,
Zahăr, pâine și ulei,
Poți să ningi Doamne pe uliță,
Stau în casă. .. Până -o iei.

Tare-i greu, trăistuță și ea
Am uitat să-mi iau bastonul,
Vai de bătrânețea grea,
Care-o duce singur omul.

Mormăind moșul în barbă,
Și gândind în sinea sa,
Numai ce-l ajunge-o babă
Și-l începe-al întreba:

-Hei Ioane, tu ești frate,
Vai ca-l naibii e de frig,
Mă dor ciolanele toate
Dar la cin’maica să strig?

-E cam greu mai Ilenuca,
Dac’ai noștri sunt plecați,
În străinătăți la muncă,
Noi suntem neajutorați.

Și cu frigul ăsta tată,
Care nu se mai termină…
Tot sporăvăind se-ndreaptă,
Către casa împreună.

Moșul scuipă, își șterge apoi
Cu batista încet barba,
Sta-n loc, se uită-napoi,
Și vede cum cade baba.

Se întoarce și-o ridică,
Luând -o de subsioară,
Pân’acasă -i cale lungă,
Batrânețea li-i amară.

O pornesc din nou la drum,
Amândoi cu pași greoi,
Și nu știu cum să vă spun,
Tot ca ei vom fi și noi.

Grea ne-o fi a vieții iarnă,
Grea povara anilor,
Dacă nu băgăm de seamă
Ca să cerem ajutor.

——————————-

Elena TUDOSA

19 februarie 2019

Îți mai aduci tu oare aminte,
Când mi-ai promis atunci iubite,
Că vrei să fii soarele meu,
C-ai să mă luminezi mereu
Când drumul vieții mi-o fi greu?!?

Ce fericiți eram noi împreună,
Ca doi copii mergeam mână în mână,
Iar eu ți-am răspuns că .. Vreau să fiu luna,
Și te-oi urma în viață -ntotdeauna.

În anii vieții care au trecut,
Atât de mult noi ne-am iubit,
Precum un soare tu m-ai încălzit,
Și numai clipe fericite, cu drag mi-ai dăruit.

M-ai legănat cu ale tale raze blânde , dulci,
Până-ntr-o zi în vară , când a fost să te stingi.
Și ai plecat în cer, ai vrut chiar să fii soare,
Dar vezi în altă lume…în cea nemuritoare.

Abia atunci am reușit, am înțeles,
Dorința ta să fii un soare, ai ales.
Un soare ce se arată ziua în zori,
La care eu privesc și plâng cu-amarnic dor.

Din ceea ce atunci, noi doi ne-am promis
S-a destrămat de parcă ar fi fost un vis.
Căci am greșit dorindu-ne noi doi a fi
Eu luna nopții negre, tu soarele din zi.

Plâng, n-ar fi trebuit ca noi să ne dorim,
Ce e în cer, pe pământ nu putem să fim.
Soarele și cu luna se-ntâlnesc în eclipsă,
Însă pierderea ta, mă doare, mă frânge a ta lipsă.

Mă-ntreb vrând ca să știu, noaptea-n ce chip te-ascunzi,
Și dacă îmi vezi ochii mereu de lacrimi uzi?!??
Că trece câte o vară , o toamnă , o iarnă rece,
Iar eu tot întristată, în lacrimi m-oi petrece.
Dorind să mi te arăți din când în când in vis,
Să-mi spui cum te petreci acolo-n Paradis.

În taverna acestei nopți atât de mute,
As vrea să mă ascund, să plec, dar nu știu unde,
Că-mi este tare frică de iarna vieții mele,
Când mă cufund nostalgic în gândurile grele.

De dorul tău acum, fără curaj în viață,
Vreau să-ți păstrezi iubirea, scriindu-ți o romanță.
Romanța Soarelui drag, pe care l-am pierdut
Și de care mi-e dor din ce în ce mai mult.

Romanța Soarelui ce în cer strălucește
Și pe pământ acuma doar dor îmi dăruiește.

Dorul, durerea cresc din ce în ce mai tare,
Mâine iubitul meu voi răsădi o floare,
Un fir de trandafir, ți-oi pune pe mormânt,
Și voi privi la soare, te voi chema în gând,

Cu lacrimi voi stropi-o, să prindă rădăcină,
Apoi sub raza ta o las ca să rămână,
Să crească, să-nflorească și noaptea când e lună,
Să-ți spună…. Te iubesc! Iubite noapte bună!

——————————-

Elena TUDOSA

18 februarie 2019

Precum bobul de nisip,
Se scurge în clepsidră,
De ce-i sufletul venin,
Nu poate să-ți răspundă.

Grăbit este al său drum,
Precum o batere de aripă,
Uneori chiar ca un taifun,
Distruge totul într-o clipă.

Dorind să îl opresti în loc,
Te agăți de speranțe fade,
Nepăsător de ai sau nu noroc,
Nutrit ești din lacrime calde.

Fatidic cu povară te-apasă,
Astăzi ești stea, iar mâine cazi,
Nu știi când vei avea inima arsă,
De dureri, ce va trebui să rabzi.

Atât de taciturn și trecător,
,, Mușcă flămând fără sa vrea,
Din ultimul sărut de dor,”
Ce încă trăiește-n inima ta.

——————————-

Elena TUDOSA

17 februarie 2019

Cât de crunt timpul flămând ca o batere de-aripă,
A zburat neiertător fără să aștepte-o clipă,
Cât de greu este sa-ți duci crucea vieții tale-n spate,
Și ce mult te doare dorul, singură în prag de noapte.

Făr’o cale de scăpare, nici alint pentru-acest dor,
Porți haina singurătății, grea povară a anilor,
Parcurgând al vieții drum, îngândurat spre apus,
Îți compătimești în sine, viața care ți s-a dus.

Îți închizi regretu – amarnic în sufletu-ngândurat,
Mergi încet pe-al vieții drum, pasul ți-e desperecheat,
Și oprindu-te uneori când te simți prea obosit,
Revezi viata ca un film ce s-a derulat grăbit.

Te îndrepți spre iarna vieții, fără cale de scăpare,
A singurătății frica, te doboară cel mai tare,
Te oprești, cugeți apoi, iar pornești la drum din nou,
Gânditor mereu oftezi, după viata-ți pare rău.

Regretând că ți s-a dus, neștiind cum s-o trăiești,
De-abia la al ei apus, vezi ce nefericit ești.

——————————-

Elena TUDOSA

15 februarie 2019

Însetați de clipa care,
Dornica-i de fericire,
Să mă-mbeți cu-o sărutare,
Să mă-nvălui în iubire,

Și încătușați în vraja,
Dragostei ce mi-a lipsit,
Inimii tu să-i fii straja,
Cavalerul sau dorit.

Sub lumina cald-a lunii,
Prada, unul altu – i sa cadem,
În vâltoarea pasiunii,
Ne-om desfăta în Eden,

Fi-vom slujitorii vieții,
Sclavii dragostei pierdute,
Schimbându-ne calea sorții,
Ne vom împlini iubite.

Iau din luna nopții reci numai un colț,
Să-mi fac arșiței doar putina răcoare,
Ca ma arde dorul, te ajut ca să poți,
Să ajungi la mine, să-mi dai o sărutare.

Iau din taina nopții frânturi de vis,
Și pe aripi de vint ușor le așez,
Într-un loc unde cândva ne-am promis,
Te aștept, numai la asta eu mai visez.

Iau din adâncul întunericului tăcerea,
În sufletul meu încerc s-o ascund,
Vino iubire de-mi alina durerea,
În care de o vreme eu ma cufund.

Sorb iubite doar clipele de răbdare,
Din roua zorilor ce cade dis de dimineața,
Dor de tine, ma topesc precum o luminare,
Vino pe cărarea Speranței, fără tine-s făr’de viață.

––––––––––-

Elena TUDOSA

31 ianuarie 2019