Cât te-aș ști eu de departe

 

Cât te-aș ști eu de departe
și cât rug ne-o arde-n van,
doar o gară ne desparte
și un viscol, să te am.

 

Câte frunze troienite
dintr-o toamnă ce-am visat,
câte trenuri fără gări
și peroane înzăpezite,
între noi e doar oftat
și doar rătăcim cărări…

 

Cât îmi ești de răstignit
pe crucea ce doare -n doi ,
cât de Ană m-ai zidit ,
mă pot plânge doar în ploi.

 

Câtă iarnă o mai fi ,
câte lacrimi s-or mai strânge ,
păduri tot om înverzi
și-or doini la noi în sânge.

 

Cât îmi ești tu de departe
și cât dor se zbate-n van ,
doar o gară ne desparte
și un vifor , să te am.

 

 

Nu te-am uitat…

 

Nu te-am uitat ,
dar se făcuse noapte
cu cerul vitregit de stele
și mi-era ger
c-ai să mă uiți cu tot cu lacrimile mele.
Nu te-am uitat ,
dar se făcuse -n tine frig
și clipa-mi înghețase -n piept ;
era în noi atâta viscol
să pot de dor să mai aștept…
Nu te-am uitat ,
dar mă dureau și mugurii din visuri ;
de-atâta ceață
nu mai vedeam nici cerul,
mi-era atât de frig,
era ca frigul morții, dar de dor .
N-am mai putut să strig ,
venise peste suflet gerul…
N-am să te uit,
cum n-am să uit nici gările pustii,
nici mugurii-nghețați pe ram,
nici plânsul meu tăcut
când încercam să nu mi-l știi
și mi-l pictam doar râuri
pe un geam…
Continue reading „Elena NEAGU: Vom fi muguri de lumină (poeme)” →

Iarnă mi-e-n fereastră

 

Lemnele troznesc, dans de foc în vatră,
dorul tău îl las
în stânga să-mi bată…
Iarnă mi-e-n fereastră, viforul câinesc,
cântă-mi o baladă cu iz haiducesc
despre munți cu stelele pe frunte,
despre noi, cu tâmplele cărunte
și pictează-mi dor pe iernatic sloi,
la căldura lui să mă încălzesc,
să rămâi lumina ce ardea în noi.
Căci de’atâta dor pe cărări ce-s ninse,
soarele timid bâjbâie prin crânguri,
ard la o fereastră visele aprinse ;
tu pictezi la stele, în mine și gânduri .
N-amintesti de iarnă, n-ai alb in culori,
îmi pictezi doar dor pe nădejdi și zori
de’atâta tristețe,ce-mi e când nu ești ,
pictez pe fereastră inimi și povești.

 

 

Și-n toate zilele din calendar mă dori

 

Mi-e tot mai joi,
Duminicile’ au sucombat în calendar
de-o vreme
și mâinile-mi amnezice ,au și uitat
să te mai cheme…
Doar ochii mei
în ochii tăi ,arar mai plâng.
Mi-e tot mai țurțuri
în iarna ce-a descălecat în noi
și tot mai plâns ,
mă torturez în vaierul din ploi…
Nu te-am uitat ,
mi-e cerul martor că nu pot ;
dezastrul meu e naufragiu ,
cu nava în derivă și cu tot…
Mi-e tot mai joi ,
o zi atât de ternă fără noi ,
cu rug altar arzând cenușa-n fiecare zori ;
mi-e tot mai joi
și-n toate zilele din calendar mă dori…

 

 

Cu tâmpla rezemată-n neuitări,
voi rătăci strigându-te prin trenuri fără gări

 

Îngenunchează crângul ,
de’ atâta întomnare și de vânt ,
cărările spre noi,au amorțit prin mărăcini
și nici nu știu de’am să mai pot curând,
să urc în noi, un mugur încolțit în rădăcini.
Rămân aici o vreme ,
în toamna rebegită dintre noi,
unde-o să re-nvăț miracolul din cifra doi…
Și’ amnezică un timp și fără nici un rost,
să uit de neuitări
și cât de mult , în celălalt am fost…
Să uit de lacrimi , crivăț și ploile-n aversă
să te recit încetișor ,pierdut ,
doar poezie fără vreo adresă ,
dintr-un morman de vise mai demult…
Îngenunchează crângul ,de vifor și de vânt ,
doar viața-mi rătăcește printr-o vară …
Din neuitări vom încolți din nou
și-om răsări iubind
în celălalt, a primăvară …

 

 

Îți seamăn lumea cu iubire

 

Și chiar de-a nins cu depărtări în noi,
nu te-am uitat aproape niciodată ;
să nu mă lași să-ți strig
și iarba de sub cruci ,
nici dorul ce ne-a șfichiuit o vreme
și nici Golgota peste care
crucea-ți urci…
Continue reading „Elena NEAGU: Îți seamăn lumea cu iubire (versuri)” →

Te-am iubit cu toată toamna

Motto: „Dragostea ne duce în iad sau în rai, dar ne duce mereu undeva !
                                 Trebuie să acceptăm, pentru că asta ne hrănește existența.” Paulo Coelho

 

Te-am iubit cu toată toamna
și cu iarna ce urma să vină,
te-am iubit și întuneric și lumină !
Te-oi iubi cu toți cocorii care pleacă
și cu frunza galbenă
ce peste vise pică
și-ți mărturisesc că fără tine
sunt doar frică.
Cerul meu ,mai plouă împărțit la doi,
te iubesc cu toată vara
viselor din noi ,
te iubesc și cu gutuia
ce înnoptează pe pervaz
și cu lacrima ce sapă
riduri pe obraz.
Te iubesc cu depărtarea și tăcerea
plânsului cuminte
te iubesc in strigăt
și-n nespusele cuvinte
și cu clopotul ce cheamă-n mănăstiri ,
te iubesc mereu ,cea mai apocaliptică
dintre iubiri !

——————————–

Elena NEAGU

15 noiembrie 2019

Sunt copac și vioară mă visez

 

Sunt copac
și mă visez vioară uneori …
Când în zori răsari lumină,
mă răsar din rădăcină,
tânguiesc când dor mă dori …
Când mă strigi,
mi-e soare gândul;
să te aflu să te știu,
aș brăzda cu dor Pământul
și nisipul din deșert,
să te beau și să te iert.
Când vom fi,
căci vom fi și iad și rai,
m-oi ruga la sfinți în lacrimi,
să îmi vii dar să și stai
stele ninse ,dor și paltini.
Căci de pleci ,s-or rupe maluri,
mâinile s-or frânge-n rugă
și din pom ,voi rămâne buturugă !
Sunt copac și-ți sunt vioară uneori
când te dor baladă vie
și îmi curg din lacrimi flori.
Sunt copac cu rădăcini
ce-nfloresc dintr-o iubire,
când îmi vii , să nu- mi mai pleci
să te muți în amintire…

——————————–

Elena NEAGU

10 noiembrie 2019

Uneori, sunt parcă flutur

 

Uneori sunt parcă flutur
stând în palma-ți cu sfială,
ne-ndrăznind să zboare-n soare,
că dă lumii socoteală…
Câteodată parcă-s vis
necernut de hotărâre,
ce se zbate abătut
între iad și paradis.
Alteori,sunt doar salcâm
înflorit din doi în doi,
nici nu vreau s-aud de toamna
ce s-a furișat în noi;
doar iubirea mă condamnă,
să-nfloresc în amândoi.
Cel mai mult îți sunt vioară
tânguind un dor ce doare,
fluture ursit la zbor,
deznădejdi și așteptare …
Și’atunci dor și iar mă dori,
că sunt mac de pe răzor
dintr-o vară ce-a trecut,
sau doar bancă tristă-n gări…

——————————–

Elena NEAGU

Octombrie  2019

Plâng cu ochii tăi, dacă mă asculți ?

Și de-ar fi fost să nu mă dori,
să nu te simt, să nu te știu , să nu te văd,
cu palmele căuș de nu m-ai fi zidit ,
de n-ai fi descălecat,
la Poarta de sărut, prăpăd,
te-aș fi croit din sinea mea
și tot te-aș fi iubit.
Erai perechea mea din Arcă,
adăpostită ‘ nainte de Potop,
limanul ce-l visează corabia-n derivă ,
sămânța de destin ,
pe care-n stânga mea am vrut s-o-ngrop,
ca să-mi răsari iubirea mea definitivă !
De n-ar fi fost să dori de verde frunză,
să-mi pui iubirea streașină la dor,
m-aș fi zbătut ca apa-ntr-o ecluză
și-aș fi-nghețat ca grindina-ntr-un nor.
Aș fi rămas poem nescris
și lacrimă din rugă,
un strigăt deznădăjduit al celui
blestemat să fie singur ;
te-aș fi țipat , dar n-avea cine să m-audă !
De nu te-aș fi oprit ,
s’-auzi cum chem iubirea-n gând
și dorul meu,
sub coasta stângă nu te-ar fi rănit ,
de n-aș fi răsărit la tâmpla ta, cuvânt,
te-aș fi zidit din visuri
și tot te-aș fi iubit !

——————————–

Elena NEAGU

Octombrie  2019

Adu-mi dacă poți, o lume, lumea-n care m-am visat

 

Adu-mi cerul mai aproape,
minte-mi toamnele din noi
că vom fi și peste-o iarnă,
rug aprins ,poem și ploi…
Adu-mi răsăritul tău la geam,
palmele să mi le-așezi pe frunte,
peste vise netrăite, peste noi.
Adu-mi un peron cu tine-n fața porții,
grindina s-o muți din anotimp
și rămâi iubirea
ce-mi aștept în vântul sorții
și-mi rămâi o viață . și-mi rămâi un timp.
Adu-mi dacă poți, o lume ,
lumea-n care m-am visat să-ți fiu
partitură și vioară și baladă,
anotimpul nopților de dor târziu…
Adu-mi verdele pădurii,
primăveri ce-au ațipit în noi ,
apa vie din fântâni și ploi,
s-o sorbim pe rând
cu ochii-n lacrimi de iubire ,
să ne potolim din sete, amândoi ,
ca de-o rugă însetată din Psaltire.

——————————–

Elena NEAGU

Octombrie  2019

 

 

Continue reading „Elena NEAGU: Poeme” →

Tresar și azi, când plâns te’aud în țipăt de cocor