Şimon Şeinerovici mi-a făcut astăzi o surpriză. A venit la mine, ca de obicei, fără să mă anunţe şi tot ca de obicei mă pregăteam să-l servesc cu o cafea, cum îi place lui, adică cu mult zahăr. Numai că de data asta m-a refuzat şi cu o mină foarte serioasă mi-a spus:

– Am citit un articol foarte interesant într-o revistă serioasă şi aş vrea să lămuresc cu tine unele amănunte, că doar eşti doctor.

– Bine, am acceptat, dacă subiectul e medical, cu plăcere…

Musafirul a scos publicaţia şi i-a dat drumul:

„Cercetări recente vin să confirme constatări mai vechi potrivit cărora organismul uman îşi reînoieşte celulele în mod periodic. De pildă, stratul cornos al pielii are un ciclu de nouă zeci de zile…”

– Adevărat, am spus.

– Nu mă întrerupe…”Celulele musculare se schimbă pe rând, într-un ciclu de o sută douăzeci de zile…”

– Aproximativ!

– …”astfel că după patru luni, fibra musculară este complet reînoită”…

– Să fac o cafea totuşi, am insistat .Am şi un coniac excelent.

– Răbdare, domnule! „Chiar şi organele interne cu structură proprie, cum ar fi splina sau ficatul, după o perioadă cuprinsă între o sută şi o sută cincizeci de zile îşi modifică compoziţia celulară, astfel încât după câteva luni…”

– Civas royal !

– Încă o clipă. „Globulele roşii. globulele albe şi trombocitele au şi ele un ciclu de aproximativ trei luni”. Înţelegi?

– Sigur că înţeleg, amănuntele astea se învaţă la facultate. Cea ce nu înţeleg este de ce te preocupă pe tine.

– E o chestiune sigură-sigură?

– Absolut.

– Atunci, se pune întrebarea următoare. Dacă în ultimul timp toate celulele mele s-au schimbat şi eu am împrumutat de la tine acum şase luni o anumită sumă de bani, mai trebuie oare să-ţi restitui ceva? Că doar acum sunt cu totul altul!

Sâmbătă dimineaţa, nu chiar foarte devreme, am vrut să-i înapoiez lui Menaşe o carte pe care mi-o împrumutase şi în clipa când să apăs pe butonul soneriei m-am oprit ca fulgerat. Din apartament se auzea o ceartă straşnică. Fără să vreau am recepţionat tot. Mai întâi, vocea nervoasă a Rozicăi:

– Sigur că da, numai o proastă ca mine se mărită cu un individ de teapa ta. Dacă nu te luam pe tine, care eşti un mormoloc retrograd, eram acum cu siguranţă soţia lui Menahem Friedman, eram proprietăreasă de boutique şi nu trebuia să mă duc la lucru la şapte dimineaţa cu autobuzul aglomerat…!

– Mare scofală, striga în replică vocea lui Menaşe. Dacă te lua pe tine, Menahem ăsta nu mai ajungea niciodată să aibe milioane albe şi negre. Era el mormolocul retrograd şi eram eu grozavul… Proprietar de una şi de alta !

M-am retras cât am putut de discret şi pe la amiază, ca şi cum nu aş fi auzit nimic, mi-am făcut din nou drum la Menaşe. Dar cearta încă nu se terminase. De data asta s-a auzit mai întâi vocea lui:

– Mare scofală! Dacă te lua pe tine, Menahem ăsta nu mai ajungea niciodată să aibe milioane albe şi negre. Era el mormolocul retrograd şi eram eu grozavul…

– Sigur că da! se auzea replica Rozicăi. Numai o proastă ca mine se mărită cu un individ de teapa ta. Dacă nu te luam pe tine care eşti un mormoloc retrograd, eram acum cu siguranţă soţia lui Menahem Friedman, eram proprietăreasă de boutique şi nu trebuia să mă duc la lucru la şapte dimineaţa cu autobuzul…

Seara, Menaşe mi-a explicat:

– Am imprimat pe bandă de magnetofon tot ce-ai auzit. Acum nici un hoţ nu te mai crede că nu eşti acasă dacă la radio se transmite muzică simfonică…

– M-am înscris la un club sportiv. îmi spune Menaşe. De fapt, la fitnes, un fel de cameră de forţă, unde îţi dezvolţi armonios musculatura, postura şi figura. Mă duc aproape în fiecare zi pentru aproximativ o oră.

– Felicitări, spun eu, astăzi ai fost?

– M-am dus, numai că jos, la intrare, mă întâlnesc cu poştaşul şi-mi dă o scrisoare recomandată. Nici nu am citit-o cu toate că era pentru nevastă mea. Dar am urcat din nou ca să las scrisoarea acasă, nu era s-o pastrez în maiou şi chiloţi… Când intru, ţinea unul o conferinţă la radio despre cafea. Ce era să fac? Mi-am făcut o cafea.

– Foarte bine, cafeaua te face mai sprinten.

– De acord, dar nu pot s-o beau fierbinte. Până se răceşte, mă gândesc, am timp să văd ce mai e la internet… Şi ce crezi? Am primit un articol despre virtuţiile grozave ale ardeiului iute. Nici nu bănuieşti cât e de important să consumi ardei iute!

– Şi ce ai făcut?

– Ce era să fac? Mi-am schimbat îmbrăcămintea şi m-am dus la supermarket să cumpăr ardei iute. Noroc că raionul de verdeţuri e la distanţă de cosmetice, că acolo precis putea să fie Rozica şi nu am vrut să mă vadă. Dar să cumpăr numai un ardei, mă jenez… Stau la coadă pentru atâta lucru? Aşa că am mai achiziţionat nişte hârtie igienică şi nişte sticle de apă minerală, ca să vadă toţi că ne hrănim sănătos… Mi-a fost cam incomod să ajung pe jos acasă cu tot calabalâcul, dar ce, m-am gândit, eu care ridic la fitnes greutăţi de zece şi douăzeci de kilograme, nu fac faţă la nişte pachete…!?

– Şi după aia, te-ai dus la sport…

– Păi, am mers pe jos şi m-am intors de la super tot pe jos, am cărat ardeiul, apa şi celelalte, erau ca nişte haltere. La camera de forţă mă duc mâine, doar ţi-am spus că mă duc zilnic pentru aproximativ o oră. Şi mâine e o zi!

De o vreme Eliahu Iliescu umbla posomorât, încruntat, ocolea oamenii şi lăsa impresia că i s-au înecat toate corăbiile. Azi aşa, mâine la fel, până când, într-o zi l-a oprit dentistul Kleinergrois şi l-a întrebat ce are pe suflet, ce necazuri îl copleşesc, ce probleme îl preocupă. Şi l-a asigurat că prietenii şi vecinii sunt gata să-l ajute dacă stă în puterea lor.

Eliahu a oftat adânc şi i-a mărturisit că nu doarme noaptea şi nu se odihneşte ziua, de asta nu-şi face cum trebuie treburile la serviciu, a rămas în urmă cu lucrările, e stresat şi nervos, s-a certat până şi cu Iuliana, nevastă-sa, nu are răbdare de copii şi-i trec prin cap tot felul de gânduri închise la culoare…

Kleinergrois l-a ascultat foarte atent şi i-a spus să fie liniştit, fiecare trece măcar o dată în viaţă printr-o asemenea situaţie. Poate să fie epuizare nervoasă, poate e din cauza suprasolicitării, din pricini economice, sociale, politice, de adaptare… Nici nu ştii cum se adună, în timp, micile nemulţumiri şi de odată ating masa critică. Şi atunci se crează un cerc vicios, tu mergi supărat, ceilalţi te văd încruntat şi toată lumea e nervoasă şi nemulţumită.

– Şi ce să fac? a întrebat pesimist Eliahu.

– Să zâmbeşti! S-a constatat că în nouăzeci la sută din cazuri, dacă zâmbeşti unui om, îţi zâmbeşte şi el. Dacă faci un compliment unei femei sau unui coleg de serviciu, ai câştigat un prieten. În loc să mergi încruntat, zâmbeşte. Nu te costă nimic, dar ai numai beneficii. Încearcă! Ai o dantură frumoasă, arat-o!

Eliahu nu era prea convins, dar i-a mulţumit dentistului şi a hotărât să încerce.

Mergea la slujbă zâmbind, saluta şi răspundea la salut zâmbind, intra la şef şi dacă şeful îl muştruluia sau era nervos, el tot zâmbea. Dacă se spunea la radio că a fost un accident cu nu ştiu câte victime, el zâmbea şi tot aşa în diverse situaţii triste…

Aşa că nu e de mirare că au început să-i iasă vorbe. Ba că a câştigat la loto o sumă substanţială şi în curând va părăsi serviciul, ba că dimpotrivă, suferă de o boală psihică ciudată care se manifestă aşa, iar unii au făcut apropouri clare că ia droguri psihotrope sau psihodelice. Aşa încât Eliahu Iliescu, după o perioadă de probă în care a zâmbit prietenos la toată lumea, a revenit la normal şi merge firesc, adică încruntat, posomorât de parcă, într-adevâr, i s-au înecat absolut toate corăbiile.