Ultima oară când i-am vizitat pe Oiţermani, am fost serviţi, printre altele, cu o brânză specială. Era un produs elveţian, după o formulă franţuzească şi un patent olandez, ceva foarte apreciat de specialiştii în materie. Doamnele au lăudat fineţea moleculelor sau aşa ceva, dar eu nu mă omor după brânzeturi decât dacă e vreun caş proaspăt sau telemea de oaie.

– E o double cremes, s-a pronunţat doamna Gurnişt, care ştie mai multe limbi. Savuros! Se topeşte în gură…

– Triplu fermentat! a intervenit Rozica lui Menaşe. Cu multe lipide …

– O delicatesă, a spus şi Pnina Brodiciche. Era la Odesa unul Kaizerman, brânzar renumit, dar aşa o specialitate nu a avut niciodată!

– Se găseşte la magazinele selecte, a mărturisit gazda. E adevărat că preţul e cam pipărat, dar se găseşte la discreţie.

În clipa acea am ştiut deja că la prima ocazie, voi cumpăra produsul respectiv. O cutie de un sfert cu o etichetă multicoloră şi internaţională. Era pe ea o coroană care te asigura că brânza era destinată regilor, dar că spre norocul clientului, în mod excepţional, e diponibilă şi muritorilor obişnuiţi. Am întrodus cu mare grijă cutia înfrigider şi, în aceaşi clipă, am simţit un soi de creştere în proprii mei ochi, o chestie de prestigiu sau aşa ceva… Înţelesesem că neam de neamul meu nu cumpărase o asemenea brânză şi că eu sunt primul, în ordine dinastică.

Continue reading „Dorel SCHOR: Brânza regală” →

Zilele trecute am primit vizita inopinată a doamnei Gurnişt.

– Am venit la dumneata, mi-a spus ea, în legătură cu bărbatul meu!

Aici e cazul să deschid o paranteză şi să mă refer în două cuvinte, pentru cei care încă nu-l cunosc, la domnul Gurnişt. E un bărbat liniştit, cred că a fost pe vremuri blond, acum are o chelie aproape perfectă, e tăcut şi politicos.

– Ce părere ai, m-a întrebat ea direct, despre bărbatul meu?

– Foarte bună, vai de mine, ce părere aş putea să am?!

– Atunci ascultă aicea, vreau să-ţi relatez câteva cazuri. Leopold are un set de cămăşi albe de poplin, o nebunie. Plus şase cravate de mătase cum matale nu că n-ai, dar nici măcar n-ai visat să ai… Acuma, nu ştiu ce l-a apucat, şi-a cumpărat o cămaşă fistichie, cu nişte culori americane şi cu un guler care abia se vede. Săptămâna trecută am avut o nuntă. Ei bine, te rog să-mi spui cu ce cămaşă crezi că s-a prezentat Leopold la eveniment?

– Cu cea în carouri ?!?

– Răbdare… Cazul numărul doi: în urmă cu câteva zile ne-am dus să vizităm nişte prieteni care s-au mutat într-un cartier nou. Plecăm cu maşina noastră, pe asta nu se poate să n-o ştii, avem un Ford Escort bej, model 78, cum nu mai are nimeni. Şofează Leopold şi când ajunge la o intersecţie, ce crezi? Începeau de acolo patru străzi din care pe trei se putea circula şi pe una nu, că era un semn mare cât toate zilele „sens interzis”. Ei bine, te rog să-mi spui ce crezi matale, dar sincer, pe care stradă a apucat-o Leopold?

– Hm, te pomeneşti că tocmai pe strada cu sens interzis!?

– Imediat îţi spun. Ai răbdare să asculţi şi cazul numărul trei?

– Vai de mine, sigur că da.

– Atunci ascultă aici. Alaltăieri când a primit Leopold salariul, facem noi nişte socoteli şi ce constatăm? Că ar rămâne o sumă, nu foarte mare, dar oricum onorabilă, pe care am putea s-o investim în ceva. Se pune problema în ce. În dolari, în euro, în acţiuni?

– Nu ştiu.

– Păi, nici nu te întreb… Ne hotărâm pentru hârtii de valoare. Merge Leopold la bancă, se interesează la unul şi la altul şi cumpără acţiunile ics. A doua zi citim ziarul şi ce crezi? Patruzeci de feluri de acţiuni erau? Treizeci şi nouă urcă cinci până la zece procente şi numai o acţiune, una singură se prăbuşeşte cu aproape douăzeci la sută. Te rog să te gândeşti bine şi să-mi răspunzi ce fel de acţiuni cumpărase bărbatul meu cel priceput?

– Săracu’…Tocmai din alea care s-au prăbuşit ?!?

– Ei, şi acum e acum. Când te-am întrebat ce crezi despre Leopold, ai spus că ai o părere foarte bună. Şi când ţi-am povestit cele trei cazuri, te-ai gândit imediat că s-a îmbrăcat ca un caraghios la nuntă. Şi te-ai gândit, în cazul doi, că e un prost, un pericol public numărul unu pentru circulaţie, când şofează… Şi după aia că e un aventurier, un mare idiot care a cumpărat exact, aşa de exact să cumpere duşmanii noştri, exact ce nu trebuia. Şi ai, adică, o părere bună despre el…Află atunci, domnule, că Leopold şi-a pus la nuntă cămaşa albă de poplin şi cravată de mătase, cum i-am spus eu, că la intersecţie a luat-o pe unde trebuia, cum i-am spus eu, iar la bancă a dat lovitura! Tot cum i-am spus eu de acasă… Şi matale să-ţi fie ruşine că eşti un ipocrit şi un mincinos! Şi gata!

Ioel Fişelovici avea câţiva muşterii în măcelărie, când madam Gurnişt intră gâfâind, transpirată şi cu sufletul la gură:

– Domnu’ Ioel, lasă dracului totul şi dă fuga acasă că e nenorocire. Romeo al matale s-a urcat pe acoperiş şi zice că se omoară! Aşa un băiat de nici douăzeci de ani şi zice că se omoară…!

Măcelarul rămase o clipă ca pălit în moalele capului, apoi înfipse cuţitul cel mare într-o pulpă de berbec şi ştergându-şi mâinile în poala şorţului, începu să alerge spre casă. Adică vreo două blocuri mai încolo.

Cu toate că era o oră neinteresantă, aşa cam pe la zece dimineaţa, în faţa casei se adunaseră o mulţime de tinere gospodine cu copii mici şi câteva gravide care lingeau îngheţată şi se uitau curioase spre acoperiş… Câţiva lucrători de la salubritate şi şoferul de la apă minerală căscau gura şi ei la Romeo, un flăcău şaten cu mustăcioară blondă, care stătea liniştit pe casă.

– Dă-te jos imediat! strigă de cum se apropie Ioel Fişelovici. Ţi-ai pierdut minţlle?

Ce, vrei să cazi de la etajul opt?

– Ei şi? răspunse moale Romeo. Tot o să mor.

– Dă-te jos, că altfel vin la tine. Praf te fac!

– Şi ce? spuse băiatul cu voce mică. Dacă mă arunc, nu mă fac praf?

– Mă, eu vin la tine! ameninţă Ioel Fişelovici. Acuma vin…

– Până să vii, eu mă spânzur, răspunse Romeo.

– De ce, măi băiatule, de ce?

– De antena de televiziune.

Continue reading „Dorel SCHOR: Romeo pe acoperiș (schiță)” →

Domnul Oiţerman, fabricantul, mi-l arată pe Jenică, fiul vecinului Biton, sprijinit de gardul blocului şi mâcând seminţe de floarea soarelui:

– E nemaipomenit… A terminat stagiul militar, e sănătos ca un cal şi taie frunze la câini. Şi, ca toată lumea, are ochii mari. Dacă-l întrebi, o să-ţi răspundă fără fasoane că-l invidiază pe cutare sau pe cutare, care şi-au făcut o situaţie…

– Pe cine invidiază Jenică, întreb eu candid.

– Pe cine? De pildă pe Şimon Şeinerovici. Că are o slujbă, că şi-a cumpărat o rablă de maşină, de asta… În schimb, dacă o să-l întrebi pe Şimon Şeinerovici, nici el nu e mulţumit. Şi el invidiază pe unul sau pe altul. Nu mai departe decât ieri, câte el de mincinos, a avut un moment de sinceritate şi mi-a povestit cât de mult îl invidiază pe Alberto Oberlicht.

– Dar ce-a văzut la el?

– Ce-a văzut? Dar eşti naiv, domnule! A văzut că Alberto lucrează la o întreprindere de produse lactate şi pe chestia asta mănâncă brânză gratis.

Şi că are o nevestică nostimă… Şi că a fost o săptămână în Rodos… Asta a văzut… Lumea are ochii mari.

– Păi…

– Vezi că am dreptate? Dacă o să-ţi spun acuma pe cine invidiază Alberto, ai să rămâi ţuţ. Ia ghiceşte!

– Pe cine invidiază Alberto? Cum aş putea…?

– Gândeşte-te.

– Habar nu am!

– Cred şi eu. Pe tine te invidiază Alberto!

– Nu mai spune! De ce tocmai pe mine?

Continue reading „Dorel SCHOR: Cine pe cine invidiază (schiță)” →

Strada principală din Gibraltar se numeşte Main Street, denumire care se traduce prin Strada principală. O mulţime de magazine de tot felul se află pe ambele părţi cale de câţiva kilometri şi turiştii, după ce au coborât de pe stâncă, au vizitat castelul Maurului, tunurile victoriene, bateriile de coastă, maimuţele domesticite şi chiar muzeul, turiştii deci îşi amintesc subit că timpul trece, nimeni nu rămâne să înopteze în Gibraltar, şi cumpărăturile fără taxe vamale se pot face numai, sau aproape numai, pe Main Street.

Foarte convenabile sunt cumpăturile făcute în Gibraltar… Indieni cu alură de aristocraţi, pakistanezi plebei, arabi cu plecăciuni adânci, negri cu accent de Oxford te îmbie să le calci pragul magazinului. Cele mai multe magazine vând aparatură electrică şi cosmetice scumpe. Evident, la preţuri ieftine…

M-am interesat de un aparat de radio cu casetă. Fiul unui maharadjah a urcat o scară îngustă şi a coborât, cu mâini de pianist, exact piesa care îmi trebuia mie. Putea prinde o mie de posturi, pe opt lungimi de undă, caseta se schimba automat, utiliza baterii de un volt jumate sau curent electric. De 110 sau de 220, un mic buton schimba instantaneu voltajul. Iar preţul era foarte tentant.

Maharadjahul junior a predat aparatul lui Brahmaputra în persoană. Acesta a plimbat acul pe scala radioului, sunetul era de o calitate uluitoare… Am întins mâna spre aparat.

– O clipă, mi-a spus divinitatea hindusă, dumneata vei primi unul absolut nou, încă neatins de vreun muritor!

Mi-a mulţumit pentru dolari şi mi-a dat restul corect în sterline… Imediat ce am trecut graniţa, pe furiş, am desfăcut cutia elegantă. Aparatul arăta fermecător în haina lui de ebonită. Acul se mişca uşor şi antena telescopică era supermobilă.

– Ai luat un chilipir, mi-au spus toţi cei patruzeci de turişti din autocar. Ştii cât te-ar fi costat la noi?

– La noi? a replicat altcineva, păi unde găseşti aşa ceva la noi?

Omul avea dreptate. La noi nu găseşti aşa ceva, mai ales că am descoperit că aparatului îi lipsea o găurică, un dispozitiv, o piesă, dracu mai ştie… Nu am găsit unde să întroduc firul, nu avea loc pentru baterii. Specialistul de „acasă”, pe care l-am consultat, mi-a mărturisit că încă nu văzuse aşa ceva…

– Nu cumva l-ai cumpărat în Gibraltar?

M-am jenat foarte mult, dar i-am spus că da.

– Atunci lasă, nu are rost să ne ocupăm… Bine că nu ţi-ai cumpărat un televizor, te costa mult mai mult şi era mai greu de cărat!!

Pe Boris Israelovici îl cunoaşte toată lumea… Evident, mă refer la oamenii din blocul nostru, unde este preşedintele comitetului de administraţie, de vecinii din blocurile vecine, ba chiar şi de cei din cartier. E cunoscut la banca din colţul străzii, la tutungerie, la băcănie ca şi la chioşcul unde se vând ziare. De acea, în urmă cu câteva luni, când a căzut în bucătărie împiedicându-se de un taburet şi a reuşit să-şi luxeze glezna, toţi au ştiut, mai ales că el venea la vecini să încaseze taxa de întreţinere, sprijinindu-se mândru în cârje.

Tot aşa, adică sprijinit în cârje, cobora din apartament să arunce gunoiul, mergea să-şi cumpere ţigări sau juca table cu pensionarii în părculeţul de lângă bloc. Noi l-am bănuit că vrea să fie văzut că este infirm, cu un ghips la gleznă şi suferind. Apoi Boris s-a refăcut, a făcut puţină fizioterapie cu un specialist care venea acasă la el, a aruncat cât colo cârjele şi m-a rugat pe mine să le înapoiez la policlinică, că doar tot mă duc acolo zilnic…

Şi uite aşa au trecut câteva săptămâni până când, într-o zi, l-am văzut din nou pe Boris sprijinit în cârje, ba chiar şchiopătând mai abitir decât prima dată. Nu a renunţat să coboare şontâc, şontâc cu gunoiul, să meargă la banca din colţul străzii, la băcănie unde îl vedea atâta lume, sau să joace table cu pensionarii. Am presupus cine ştie ce complicaţie, o accentuare a durerilor, o fisură osoasă sau chiar ceva mai rău…

Într-o zi, când ne-am întâlnit la lift, mi-am oferit serviciile şi m-am interesat, bine înţeles, ce spun ortopezii în cazul lui, ce spun specialiştii. Boris s-a asigurat că nu ne aude nimeni şi mi-a mărturisit:

– Unii specialişti spun aşa şi alţii invers.

– Cum aşa?

– Păi, doctorii spun că n-am nici pe dracu’. Dar avocatul meu susţine că abia acum e cazul să umblu în cârje!