Trecea despletită, plutind peste ape,
în noaptea aceea, scăldată-n zefir,
cu calul licorn, adus să se-adape
din boabe de rouă, cu sfânt elixir.
Lăsa deoparte veșmântul subțire,
să intre în apa albastră din râu,
măceșii, cu florile scoase din fire,
cădeau în extaz lângă lanul de grâu.

De când am văzut-o atunci dezbrăcată,
un dor fără margini îmi stă peste gând,
să-mi spună s-o caut, s-o văd înc-odată,
în brațe mele s-o strâng tremurând.

———————————————–

Corneliu NEAGU

30 august, 2018

Suntem conduși de un destin bizar,
fără suport în genele-ancestrale,
clădit inapt pe un țesut precar
din imanente falsuri marginale.
Cuvintele strâmbate nefiresc
se zbat incert în conversații nule,
cu goliciunea tâmpă ne rănesc,
în hăuri explodând ca niște bule.

Modele adoptăm de împrumut
nu le testăm, nu știm dacă vor ține,
ne poticnim și-o luăm de la-nceput
cu altele, crezând că-ar fi mai bine.
Se scurge viața pe cârpeli ad-hoc
clamate în discursuri insipide
de indivizi ce și-au găsit un loc
cu faimă cunoscută în partide.

Valorile încep să ne dispară,
răpuse de acest destin bizar,
tot ce încerci îti pare în zadar,
o, biet român, străin la tine-n țară!

———————————————–

Corneliu NEAGU

28 august, 2018

N-ai fost și nu vei fi deloc dorit
în lumea celor care se îmbată
doar cu iluzii smulse dintr-un mit
cu rădăcini înfipte-n niciodată.
Mergând spre nevăzutul nicăieri,
sunt ca o pleavă veșnic răscolită
între un mâine ce va fi și ieri,
tătâțe oarbe din a vremii sită.

Nu poți răzbi numai cu munca ta,
nici cu talentul hărăzit de soartă,
în lumea strâmbă care nu te vrea
nu vei găsi o judecată dreaptă.
Atâția proști s-au cocoțat pe sus,
nicicând nu au visat așa mărire,
dar vântul nedreptății i-a tot dus
și neamurile proaste, în neștire.

Trăim cu toții un delir cumplit,
tot ce zidim se fură peste noapte
privim peste prezentul adormit,
visând un viitor cu mierte coapte.
În țara lui Păcală Cel Vestit
doar bășcălia dârză te mai scapă
sau șmecheria prostului școlit
ca rațele care-au trecut prin apă.

———————————————–

Corneliu NEAGU

24 august, 2018

În liniștea rănită, bemolii din fligoarne
coboară neuitarea, din margine de gând,
prin trape redeschise în antice lucarne
din vechi acoperișuri cu turle care plâng.
Acolo sus, în turle, frumoasele vestale,
de strajă neuitării, mă cheamă în trecut,
iar muzica fanfarei, din parcurile goale,
îmi cerne iar bemolii pe dorul renăscut.

Trec singur pe aleea brodată cu mistere
să reascult fanfara, rămasă mai târziu,
iar muzica ajunge în lunga mea tăcere
cu triluri renăscute din vechiul potpuriu.
Privesc în depărtare și parcă o minune
renaște rătăcită la margine de gând –
un tril de clarinete neîncetat îmi spune
că din trecut, iubito, vei reveni curând.

———————————————–

Corneliu NEAGU

23 august, 2018

Îmi amintesc adesea de vara-ntârziată
întinsă peste dorul de care m-am temut,
că-n seara hărăzită te vei lăsa furată
de-o falsă amintire întoarsă din trecut.
Cânta în depărtare fanfara militară,
diezii din fligoarne urcau necontenit,
pe șinele străine un tren sosea în gară,
cădeau din clarinete bemolii de granit.

În notele fanfarei se auzea un sunet
cu mitice accente de iminent declin,
din hăuri neștiute, călare pe un tunet,
venea o neuitare umplută cu venin.
Ajunsă cu privirea întoarsă către mine
din trenul fără nume, care pleca grăbit,
se rătăcea sinistră, alunecând pe șine,
în suflet să ajungă pe dorul răstignit.

———————————————–

Corneliu NEAGU

22 august, 2018

Cărările umblate s-au schimbat,
n-au mai rămas decât în amintire,
dar, Doamne, oare nu ar fi păcat
să aruncăm trecutu-n cimitire?

În viața noastră ce ar mai conta? –
dacă-am uita de casa părintească,
de școala sfântă care ne-nvăța
să ne gândim la glia strămoșească.

Ce să mai zic despre părinți și frați? –
că am trecut prin viață împreună…
Cum să rămână peste timp uitați? –
în suflete sunt zestrea cea mai bună!

Noi, fără ei, nu am avea trecut,
nici viitor deschis și nici destine!…
Pribegi prin viața fără de-nceput,
doar slugi am fi prin țările străine!

—————————–––––––

Corneliu NEAGU

20 august, 2018

Credea că este nevăzut,
dar l-a trădat mirarea lungă
când dintr-odată a-nceput
să treacă râul într-o dungă.

Grăbit am alergat spre mal
să îl ajut, venind din față,
dar nu credea că e normal
un muritor să-i dea povață.

S-a-ntors din cale supărat
și a plecat, fără să-mi zică,
la umbra unui deal surpat
rămas pe gândul fără frică.

Abia atunci am priceput
că nu era decât nălucă,
ajunsă noaptea din trecut
pe visul unui dor de ducă.

—————————-

Corneliu NEAGU

18 august, 2018

Nu am crezut că timpul le adună
să le aștearnă-n cuget mai târziu,
din poarta neuitării să îmi spună
că m-ai iubit prea mult, fără să știu.
Voiam să fie simplă aventură
pe-o margine de timp fără hotar,
iar noi doar visători care își jură
credință falsă pe un vechi altar.

Tăcerea ta rămasă peste vreme,
pe umbra unui gând întârziat,
revine-n amintire să mă cheme
pe-acel tărâm cu urme de păcat.
S-ajung acolo? – falsă frenezie,
în pragul neuitărilor ce mor,
cuvinte scrise într-o poezie
cu insomnii cernute peste dor.

—————————-

Corneliu NEAGU

16 august, 2018