DEȘERTUL
Nisipuri aspre-n mine se revarsă,
privesc în zări și neclintit rămân,
iar răsuflarea-mi, de căldură arsă,
abia se mai strecoară prin plămân.
Și mă întreb: ce oare mă aduce
pe necuprins și selenar deșert?
Este destinul răstignit pe cruce,
batjocorit de alții, pe nedrept !
M-au vrut umil și fără spor în viață,
un sclav să fiu, pe veci fără destin,
pe ochi să port cumplitul văl de ceață,
din ce-i al meu să vreau cât mai puțin.
Dar evadat din arșița solară
destinul reclădit mi-aduce-n zbor
un strop din apa vie, milenară,
ce mă zidește-n veacul viitor.
Deșertul tot dispare, ca o pată,
mă scald în apa vie de izvor,
iar viața mi se schimbă dintr-odată,
m-am regăsit și pot acum să zbor!
OAZA
Curgea peste vreme deșertul în zare
cu dunele-n valuri întinse sub cer,
părea universul din vis care moare,
rupând din adâncuri un ultim mister.
Pe aripa serii creștea nesfârșitul,
cu timpul curgând peste timp înapoi,
nisipul din dune-nghițea asfințitul,
plângeau nerostiri îngropate în noi.
Ceva neștiut se ivea, ca o tramă,
plutind peste umbra uitărilor reci,
din creste de dune luciri de aramă
săreau dintre neguri pe stîncile seci.
Pe aripa nopții creștea dintr-odată
un dor nerostit, venind din trecut,
la marginea dunei părea că se-arată
o dâră de apă sub malul căzut.
Și oaza sub mal se ivea deîndată,
speranțe apuse simțeam renăscând,
vedeam că apari și tu neschimbată,
venind peste ape spre mine dansând.
APUS ÎN SAHARA
Curgea în tăcere pe dune apusul,
cu soarele-n zare părând tot mai greu,
din globul de aur stropea necuprinsul,
venind mai aproape de sufletul meu.
Curgea pe sub tălpi un râu fără prunduri
și pașii deasupra cădeau tot mai moi,
soseau întrebări neștiute pe gânduri,
iar timpul venea din trecut înapoi.
Cu el aducea amintiri neuitate
rămase în urmă pe margini de drum,
sau puse sub lacăt în inimi furate
ascunse-n uitări redeschise acum.
Revin amintirile-n ritmuri păgâne
cu ele-aducând un parfum neștiut,
când noaptea cu ziua încep să se-ngâne
pe drumul spre oază, ce-mi pare pierdut.
Se lasă și seara pe dunele goale,
cu umbre ce joacă haotic sub cer,
năluci neștiute încep să se scoale,
căzând din văzduh peste pasul stigher.
Dar cerul deasupra se umple cu stele,
luciri de cristal aruncă-n eter,
se-ntind peste creste în fine dantele,
din cugetul rupt nălucirile pier.
Se simte și oaza dorită aproape,
din față adie o boare de vânt,
iar dorul deodată se pierde pe ape,
venind înapoi pe rostiri cuvânt.
FATA MORGANA
Un biet călător ce mergea prin deșert,
cu pas hotărât spre o oază,
simțea îndoiala cum vine incert
și-n sufletul său se așază.
-Hai, mergi înainte! – un glas îi șoptea
în inima lui încă trează,
departe în zare curând vei vedea
plutind în verdeață o oază.
Dar oaza dorită nicicum nu era,
pe calea din minte trasată,
și totuși în sufletul lui apărea
o fata morgana, deodată.
-Hai, mergi înainte! – venea un îndemn
pornit de la fata morgana,
crăiasa ivită atât de solemn,
din suflet să-i spulbere teama.
Și iată, deșertul părea tot mai mic,
vedea cum se scurge-n afară,
n-avea a se teme acum de nimic,
simțea înspre oază cum zboară.
Deșertul și oaza, eternul destin
ce-l ducem cu clipa trăită,
prin viețile noastre ce toate conțin
o fata morgana sortită.
———————————————–
Corneliu NEAGU
25 august, 2018