Aș vrea să vă chem pe toate în casă,
povești să vă spun despre inimi furate
la margini de timp când uitarea apasă
pe mii de regrete în urmă lăsate.
S-aprindem și focul în soba nebună
cu-amnare și iască din anii pierduți,
aduse-ntr-o seară de iarnă din lună
cu caii-n galop printre norii căzuți.

Să stăm împreună aproape de sobă
sorbind în tăcere prea dulci amintiri
întinse prin timp ca o antică robă
cu falduri din visuri și false iubiri.
Când ceasul va bate la ora uitării
lăsați-mi doar somnul pe dorul sedus,
plecați nevăzute spre marginea zării
plutind în derivă spre veacul apus.

———————————————–

Corneliu NEAGU

5 octombrie, 2018

Imagini turnante ajung pe retină
cu aripa gândului ruptă-n trecut,
viorile plâng mai departe-n surdină
romanța rămasă în visul pierdut.
Regretele curg din romanța vrăjită,
ajunse la margini de cuget se frâng,
cândva, din neant, le cânta o ursită
să fie uitate sub frunza din crâng.

Acolo-ntr-o seară târzie de vară,
sub plopii rămași fără soț după noi,
destinele noastre, rămase afară,
rănite-ncercau să ne-aducă-napoi.
Iar astăzi, la poarta uitării sosite,
regretele încă se strâng pe-nserat
cu doruri căzute din frunze cernite
rămase orfane-ntr-un plop fulgerat.

———————————————–

Corneliu NEAGU

4 octombrie, 2018

De pe vârful fagului trăznit,
dar rămas acolo în picioare,
se urca învinsă spre zenit
vara, adâncită-n neuitare.

Într-o parte, podul dărâmat,
rezemat de salcia pleoasă,
asculta, venite dinspre sat,
bârfele mesteșugite-acasă.

O, iubito, știi că auzeam
vorbe încărcate de ocară? –
că acolo-n taină ne iubeam
stând pe-o ipoteză imorală!

———————————————–

Corneliu NEAGU

30 septembrie, 2018

Trecutul mă soarbe cu dulci amăgiri,
iar gândul, oprit pe chipu-ţi de ceară,
se-ntoarce, prin vreme, cu noi amintiri,
în cugetul nins, duios le strecoară.
În nopțile toamnei cădeam în delir,
ieșind din neant, gustam nemurire,
sub razele lunii sorbeam elixir,
prin oaze de vis pluteam în neștire.

Dar vraja murea cândva, într-o seară,
din margini de timp izbea o furtună,
trecea peste noi, lovind arbitrară,
cu raze de foc, desprinse din lună.
Privesc înapoi, încercând să-nțeleg,
de ce n-am rămas atunci împreună,
enigma ascunsă aș vrea s-o dezleg,
venea peste noi în strai de minciună.

Acum să te caut, gândesc că-i târziu,
trecutul se pierde-n tăceri desuiete,
terenu-mpăcării rămâne pustiu,
la poarta uitări se-adună regrete.

———————————————–

Corneliu NEAGU

29 septembrie, 2018

O noapte cât un veac de nebunie,
așa ne-a dat destinul, să iubim din plin,
nici nu știam că totul o să fie
doar vraja oazelor umplute cu venin.

Un scurt popas, o clipă trecătoare,
din haosul uitării, pe care le-am furat,
eu vraci de mari speranțe-nșelătoare,
tu muză ludică a marelui păcat.

Și ce-a rămas apoi în urma noastră? –
doar lungi regrete puse în pământ,
pe malul unui râu cu apă-albastră,
unde credeam că le-am găsit mormânt.

Dar ele au ieși demult afară,
pândesc acum din umbre de trădări
când oazele turbează-n plină vară
și-n visul meu te-aruncă uneori.

———————————————–

Corneliu NEAGU

27 septembrie, 2018

Zburând departe, frunzele căzute
rămase-n urmă după defrișare,
ajung deasupra sfintelor redute
încă mai stând de veghe la hotare.
Prin zidurile reci se-aud suspine
ducând cu ele marea provocare
a gloriei postume din destine
ce nu-și găsesc odihna trecătoare.

Ieșite-acum din mitice morminte,
rămase peste timp în neuitare,
ascultă plânsul doinei în cuvinte
venite din pădurea care moare.
Biet trecător, cu sufletu-mpietrit
și lacrima rămasă între pleoape,
privesc apusul zilei răstignit
unde dispar copacii dintre ape.

———————————————–

Corneliu NEAGU

23 septembrie, 2018

Dar deodată, parcă din senin,
dinspre munţi venea o vijelie
aducând cu ea numai venin
peste aşteptarea mea târzie.

Şi în roata vântului cuprins,
auzeam urări ieșind din flintă
în adâncul sufletului nins
cu zăpezi fugite de la nuntă.

Am simţit cum cerul se rupea
peste umbra ei întârziată,
vântul peste umăr îmi striga:
nu se va întoarce niciodată!

———————————————–

Corneliu NEAGU

21 septembrie, 2018

Fanfara se aude mai aproape,
m-aşez pe bancă şi ascult tăcut
un vals care ajunge din trecut
pe lacrima ivită între pleoape.

Privesc în zare dalba-ţi siluetă
plutind inert pe umbra unui vis,
venit cu valsul care-a fost rescris
pe-o pagină de toamnă violetă.

Se lasă liniştea în parc deodată,
soldaţii gărzii urcă pe crenel,
rămasă-afară noaptea sub drapel
o amintire plânge-ngenunchiată.

———————————————–

Corneliu NEAGU

20 septembrie, 2018

Le-am întâlnit și ne-au purtat, deopotrivă,
pe plajele de la Kristel și Cap Falcon,
unde plutem nedesparțiti, la unison,
peste iubiri venind din spații în derivă.
Ne-au legănat în vis prin oaze de Sahare
sub palmierii ce pluteau vrăjiți pe apă
când trupurile noastre se zbăteau să-ncapă
în oiștea de pe cer a Carului Cel Mare.

În zori de zi plonjam în golfuri de ispite
venind îmbrătișati tocmai din Carul Mare
căci se năștea-nlăuntrul nostru o chemare
de pământești dorințe încă nerostite.
Pe țărmul dăltuit știam că ne așteaptă
un nou tărâm, pe-al său meridian zero,
să ne conducă-n pași vrăjiți de bolero
pentru-a găsi în zori a nemuririi poartă.

Ne spinteca meridianul de pe sferă,
iar timpul ce s-a rupt nehotărât în două
ne-a oferit atunci o paradigmă nouă –
tot amândoi, dar fiecare-n altă eră.
De ce să ne-ntrebăm acum necontenit
ce sorți am fi avut prin lume separat?…
Noi am știut de la-nceput ce ni s-a dat –
un foarte scurt răgaz în spațiul infinit.

———————————————–

Corneliu NEAGU

19 septembrie, 2018

În mintea mea se-așază în tăcere
pe gândurile-ntinse ca o plasă
țesută-n doruri pline de mistere
de raza lunii-ntoarsă de la coasă.
Mă-mbată acest sfârșit târziu de vară
când vânturile toamnei, destrămate,
sosesc din nou c-un tren rămas în gară
pe șinele-ncărcate de păcate.

O, tren nebun al tinereții mele,
la ultimul peron ajuns într-un târziu,
aș da chiar ani din viață să mai să fiu
frumosul visător al toamnelor rebele!

———————————————–

Corneliu NEAGU

15 septembrie, 2018