Cornelia TURLEA-CHIFU: Un sărut pierdut pe pe mătasea timpului

Anişoara Laura Musteţiu, o distinctă voce lirică feminină de la antipozi, şi-a anunţat de curând prima apariţie editorială în limba română. Este vorba de volumul de poezie „Un sărut pierdut pe mătasea timpului”, care a ieşit de sub tipar purtând egida Academiei Româno-Australiene din Sydney. Preşedintele acestui for cultural, poetul Daniel Ioniţă, este consilierul editorial al cărţii, iar scriitorul George Roca, membru fondator al Academiei, s-a ocupat de copertă. O colaborare fructuoasă prin care percepem dimensiunea nevoii de limba română şi strădania românilor de a-şi păstra identitatea naţională şi culturală în orice parte de lume ar trăi.

După peregrinările prin Europa şi după apariţia altor două volume scrise în limba engleză, autoarea mărturiseşte, referindu-se la acest moment editorial: „Este prima carte în limba română şi simt că prin ea, după ce sufletul a făcut înconjurul lumii acum se întoarce acasă. Plăcerea de a mă exprima în limba mea maternă este infinită.”

Pentru Anişoara Laura Musteţiu, „Un sărut pierdut pe mătasea timpului” este o poveste de viaţă care debutează cu anotimpul primelor iubiri, urmărind „Un vis inocent” prin prisma idilei adolescentine ce ne va purta „Într-o noapte divină” prin „Poiana iubirii” unde dorinţele „mai enigmatice decât pădurile” clipocesc diafan, iar iubirea „cu fiori argintii” se răsfrânge în „izvorul unui sărut magic” („ Dorinţe ”). Gândurile inocente, emoţiile ce „picură lumină pe poteci pierdute” de-a lungul cărora umbrele îndrăgostiţilor adorm îmbrăţişate, alcătuiesc un tablou feeric ce ne transpune în universul idilic eminescian, „codrul fraged cu puteri necunoscute” fiind refugiul şi ocrotitorul visului de iubire. („Umbre pe cărare”) Asistăm la un discurs plin de lirism în care metafora dă o încărcătură delicată trăirilor. Astfel iubirea este „un ocean cu valuri tainice”, cărarea este „un izvor radiant cu lumini de smaralde”, iar visele „se sparg de corabia serii”.

Privind în urmă spre acest „sanctuar al adolescenţei”, autoarea reînvie din negura amintirilor „umbra unui sărut capturat de iubire pe mătasea timpului”. O „lacrimă sfioasă” îi poartă inima spre orizontul efemerului surprins cu măiestrie în metafora „pulberea nisipului” ce anunţă sfârşitul visului de iubire atunci când intervin „Zarurile destinului” şi „ghearele sorţii”, „când inima celui iubit se transformă în porţelan /…când vocea iubitului se transformă într-un viscol /…când o poveste de dragoste se sfărâmă /…când o poveste de dragoste se sfârşeşte…/” („Când o poveste de dragoste e zdrobită”). Acum eul liric se zbate între durere şi dezamăgire, urmărit de „Năluca” iubirii, de iluzia tinereţii, refugiindu-se în amintirile „unui vis pribeag, răstignit”, acceptând jocul destinului ca pe ceva trecător, sperând că-şi va îmbrăţişa cândva din nou iubirea.

Acum „vântul bântuie prin amintiri plângând”, iar „tainele mocnesc neliniştite suspinând”, dar vremurile în care „inimile dansau un tangou în candoare” desprind de pe „Şevaletul uitării” chipul drag, iubirea apare din nou „colorată în splendoare”, „visele prăfuite strălucesc în mii de culori”, iar inima fugară se întoarce ofrandă pe „altarul iertării”.

Este momentul în care iubirea se desprinde din planul terestru, din „dansul vieţii amăgitoare”, căutând veşnicia în absolut. Metafora măiestrită descrie zborul ei cosmic „printre miliarde de stele”, „printre galaxii”, „prin univers”: „Mă scăldam în mareea cerului….dâra de lumină a unei stele călătoare”. Motivul luceafărului nemuritor răzbate printre rânduri. Poeta îşi cheamă iubirea pământeană în dimensiunile astrale: „Te aştept pe steaua noastră lucitoare (…) Sunt aici, iubitul meu, de atâta timp, / printre miliarde de stele mă plimb, (…) şi chiar dacă mă tem că nu vei veni, / printre galaxii, o stea voi deveni.”// („Te aştept pe o stea”).

Această primă parte a cărţii, intitulată „O iubire pierdută în timp şi spaţiu”, este un imn închinat iubirii, miracol al vieţii, esenţa sufletului uman, pe care autoarea îl numeşte „un foc nestins”, „un vis fierbinte”, a cărui putere sfidează oceanele şi marea învingând depărtarea.

În partea a doua, „Printre străini”, o cunoaştem pe Anişoara Laura Musteţiu prin prisma vieţii de emigrant. Povestea tinerei care ne-a învăluit până acum cu cântecul ei de iubire, spulberă mirajul străinătăţii. O găsim „însingurată, ţinând în mână un mănunchi de iluzii, printre vise zdrobite, vise adunate-n mormane ce plutesc pe un râu plin de deziluzii”. („Când soarele răsare”) Dar nu înfrântă! Înarmată cu „un gând plin de valori, un gând bun din depărtare”, în spatele cărora descifrăm zestrea morală de acasă, ea zâmbeşte răsăritului de soare, învăluită în curcubeul speranţei şi în cuvântul sfânt al rugăciunii.

Continue reading „Cornelia TURLEA-CHIFU: Un sărut pierdut pe pe mătasea timpului” →

Cornelia TURLEA-CHIFU: Legenda cireșelor de la urechi

Demult, demult, că nimeni nu mai ştie de când, departe, departe, dincolo de zarea în care totul se pierde în umbra albastră a depărtării, se întindea o ţară a colinelor pe care locuitorii ei cultivau cu multă dragoste şi pricepere tot felul de pomi roditori. Livezile erau întinse şi de cum dădea primăvara şi se porneau razele calde ale soarelui, toţi, cu mic cu mare roboteau în jurul pomilor curăţindu-i de crengile uscate, văruindu-le trunchiurile spre a-i feri de gângănii, stropindu-i cu leacuri numai de ei ştiute pentru ca omizile să nu-i atace, săpând pământul în jurul lor pentru ca apa să pătrundă bine la rădăcină şi să-i ferească de seceta verii. Pomii înfloreau şi dădeau roade bogate spre bucuria tuturor, dar mai ales a copiilor care aşteptau cu nerăbdare ca ele să se coacă si să se poată înfrupta din miezul lor dulce şi aromat. De dragul lor oamenii făcuseră o înţelegere şi nimeni nu-şi îngrădea livada, astfel încât copiii puteau mânca oricând fructe proaspete după pofta inimii.

Armonia ar fi fost perfectă dacă printre ei nu ar fi trăit o femeie ciudată şi ursuză, careia toţi îi spuneau Cireşoaia, fără să ştie însă de unde vine acest nume nemaiîntâlnit. Ea îşi ducea traiul singură într-o casă din vârful unei coline înconjurată de un zid de piatră dincolo de care nici o privire nu putea pătrunde. Aici nu era nici o livadă. Doar în faţa casei creştea un pom înalt cu coroana ramificată ce rodea nişte fructe fără seamăn pe lume. Primăvara, după ce petalele albe şi gingaşe ale florilor se scuturau, pe ramurile lui apăreau nişte bobiţe mici şi verzi ce atârnau perechi, perechi la capătul unor codiţe lungi şi subţiri. Apoi creşteau, creşteau, până începeau să se pârguiască. Pieliţa lor căpăta o culoare sângerie, miezul devenea cărnos şi zemos cu un gust dulce şi aromat de-ţi lăsa gura apă. Oamenii le spuneau „fructele Cireşoaiei”, după numele femeii, sau mai simplu „cireşe”, iar pomului, „cireş”. Nimeni nu mai văzuse undeva asemenea fructe şi nimeni nu ştia de unde apăruse pomul în curtea Cireşoaiei. Femeia păstra secretul cu străşnicie. Mulţi au încercat să-l cultive aşa cum ştiau ei, punând sâmburii cireşelor în pământ, udându-i şi aşteptând să răsară ceva, dar fără folos. Din pământ nu răsărea niciodată nimic.

Cireşul şi fructele lui aduceau în casa de pe colină bani frumoşi căci faima lor se dusese până hăt, departe. Dar nu oricine se putea bucura de gustul acestor fructe nemaivăzute. Preţul lor era mare astfel încât numai cei bogaţi le puneau pe masă. Ele se coceau înaintea tuturor fructelor, iar copiii le priveau cu jind, roşii şi cărnoase, printre frunzele crengilor ce se vedeau de după zidul cel înalt de piatră. Femeia nu găsea altceva mai bun de făcut cu banii câştigaţi din vânzarea cireşelor, decât să-l ridice tot mai sus, ca nu cumva taina să treacă dincolo de el şi cireşul să crească şi în livezile altor oameni.

În vecinătatea zidului se afla o căsuţă sărăcăciosă plină de copii care mai mari, care mai mici, pe care-i creştea sora lor mai mare după ce părinţii lor închiseseră ochii pentru totdeauna, plecând în lumea fără de întoarcere. Fata muncea din casă-n casă, pe la străini, pentru o bucată de pâine cu care-şi hrănea frăţiorii. Nu-i vorbă, că poame mâncau destule cu toţii de prin livezile fără garduri. Dar tare ar mai fi gustat şi ei din minunatele fructe ale Cireşoaiei care însă îi alunga din preajma zidului de cum îi zărea apropiindu-se.

Dar iată că într-o zi Cireaşoaia căzu bolnavă la pat. Nu avea pe nimeni, căci nimeni nu-i trecuse vreodată pragul casei. Trăise singură cu cireşul ei, înconjurată de zidul din ce în ce mai înalt. Aşa că nu avea cine să-i dea un pahar cu apă şi să-i uşureze bătrâneţele. Oamenii erau obişnuiţi cu poarta mereu ferecată cu şapte lacăte şi treceau nepăsători, în grabă, spre treburile lor fiecare, gândind cu toţii că bătrâna Cireaşoaia îşi merita soarta. Doar sorei celei mari îi fuse milă de biata bătrână. Fată cu suflet bun, îşi făcuse un obicei din a-i lăsa la poartă în fiecare dimineaţă, când pleca la muncă, câte o găleată cu apă, iar seara, la întoarcere, câte o bucată din pâinea pe care o câştigase. După o vreme bătrâna începu să lase şi ea la poartă câte un pumn de cireşe. Mare fu bucuria fetei, dar şi mai mare a frăţiorilor ei. Îşi împărţeau în mod egal râvnitele boabe rubinii şi le mâncau încet, fără grabă, ca să nu se termine prea repede.

Într-o seară, pe când fata se întorcea de la lucru, o găsi pe Cireşoaia în poarta casei. Femeia, fără nici o vorbă îi făcu semn să intre, îi puse în braţe un coş mare plin cu cireşe şi-i spuse să le aleagă pe cele cu codiţele unite perechi, care apoi să le pună la urechile frăţiorilor ei ca nişte cercei! Restul cireşelor să le mănânce… Apoi, fără să-şi dea jos de la urechi cerceii din cireşe, să sape o groapă în faţa casei lor în care să pună toţi sâmburii fructelor mâncate. Tot atunci, îi spuse povestea vieţii ei şi a pomului minunat. În urmă cu multe zeci de ani, fusese căsătorită cu un marinar. Acesta batea marile şi oceanele lumii cu diferite ambarcaţiuni care transportau mărfuri sau chiar şi oameni. A văzut multe ţări frumoase şi interesante, dar cel mai mult i-a plăcut marinarului „Ţara Soarelui-Răsare”. Aceasta era situată în ceealată parte a lumii. Oamenii de-acolo erau foarte muncitori şi buni agricultori. Ţara lor arăta ca o mare grădină, iar cel mai preţuit pom era cireşul! Continue reading „Cornelia TURLEA-CHIFU: Legenda cireșelor de la urechi” →

Cornelia TURLEA-CHIFU: Taina scrisului (73) – Taina cuvântului

Dacă vorbim despre taina scrisului ar trebui să pornim de la taina cuvântului. Acel mister pe care vremurile ancestrale l-au închis în el, căci el a fost , după cum ne spun Scripturile, începutul începuturilor şi prin el toate s-au înfăptuit. S-a schimbat ceva? Îmi pare că nu. Cuvântul are aceeaşi putere, aceeaşi magie. El poate să creeze lumi şi tot el poate să le dărâme, el ne poartă mintea spre lumină sau spre întuneric, el ne deschide inimile şi rupe barierele, sau,dimpotrivă, ridică altele … Este el stăpânul nostru şi se joacă cu noi după bunul plac, sau noi suntem cei care-l dirijăm spre creaţie sau spre distrugere, spre înălţare sau spre decădere? Nici una, nici alta! Sau, mai bine zis, şi una şi alta.

Pe vremea când mă luptam cu astfel de întrebări, căutând răspunsuri pe care alţii le aflaseră cu mult înaintea mea, făceam primii paşi în templul cuvântului, descoperind cu uimire cum se transforma în noţiuni, gânduri, sentimente, trăiri şi lumea se năştea din nou pentru mine. Citeam tot ce-mi cădea în mână neîncetând să mă minunez de puterea celor ce struneau cuvintele din vârful peniţei şi puneau stăpânire pe mintea şi sufletul meu. Sorbeam fraza amplă a lui Sadoveanu, mă întorceam la originile mele din Ardeal cu Goga şi Coşbuc, mă înălţam până la luceferi cu Eminescu, umblam pe cărări de munte cu Calistrat Hogaş, tatonam corola de minuni a lumii cu Lucian Blaga…

Prima mea metaforă s-a născut din lirismul lui Dimitrie Anghel cu al cărui volum, „În grădină”, umblam sub braţ, înfiorându-mă de tremurul bănuţilor de aur ai plopilor oglindindu-se pe cerul adânc de albastru al toamnei. Între filele volumului, se odihnesc şi acum, spre aducere aminte , acele frunze uscate de trecerea anilor. Încercam să-i imit şi nu lipseam de la nicio olimpiadă de limba română. Aşteptam cu emoţie tema de creaţie şi o jumătate de oră ascultam cum scârţâiau peniţele celorlalţi pe hârtie. După ce-mi ordonam gândurile, ideile se legau, cuvintele curgeau… Eram mulţumită când reuşeam să scriu ceea ce simţeam. Într-un an am luat chiar locul III la faza republicană a Concursului de Literatură „Mihai Eminescu”, spre bucuria mea şi a profesorului meu de limba română pe care îl aveam la acea vreme, Nica Melinte şi căruia îi port neştearsă amintire.

Şi iată-mă cadru didactic ajuns de multe ori în situaţia de a nu găsi o poezie potrivită pentru activitatea cu copiii, o povestire cu un anume tâlc, un rol la o serbare etc. Şi aşa, din nevoie profesională, doar nevoia, nu-i aşa, este cel mai bun învăţător, au apărut primele creaţii pentru copii: poezii, povestiri, ghicitori, numărători în versuri, probleme matematice în versuri, catrene pentru dezvoltarea vorbirii. Orice formă a cuvântului scris care să mă ajute să-mi fac munca mai frumoasă, mai uşoară şi mai cu folos. Să deschidă ochii inocenţi ai copiilor spre cunoaştere, să le umple viaţa emoţională cu armonia şi echilibrul universal. Pe unele dintre ele, pe care le consideram mai reuşite, le trimiteam spre publicare Revistei Învăţământului Preşcolar Timişean care promova în paginile ei creaţiile cadrelor didactice drept metode şi procedee menite să ducă la realizarea scopului instructiv-educativ al învăţământului.

În curând, lângă acest scop şi sens didactic al scrisului meu a apărut o nuanţă nouă. Am devenit bunică. Acest rol a năvălit în viaţa mea cu toate emoţiile şi bucuriile lui. În eseul pe care l-am scris în acea perioadă, Arta de a fi bunic, notam: Cei care au însă şansa să devină bunici ştiu că dobândirea acestei calităţi este o binecuvântare. Este momentul când energii pozitive nebănuite ţi se cuibăresc prin ungherele sufletului şi îţi dau puteri noi, îţi descoperă priceperi pe care nici nu bănuiai că le ai. Devii pictor, povestitor, poet, actor, dansator, după cum e cazul. Eşti savant şi cititor în stele şi găseşti cu uşurinţă răspunsuri la năstruşnicele „de ce-uri”. Poţi să aduni şi să împrăştii lumea într-un cuvânt. Este momentul când, eliberat de obligaţiile şi responsabilităţile de părinte, devii refugiul copilăriei pe care începi să o retrăieşti în mod conştient.

Da. Aşa a fost atunci. Am prins aripi alături de nepoţica mea şi am început să imortalizez momentele ei de candoare cu gândul ca odată, când, în mod inevitabil, va porni şi ea în căutarea timpului pierdut, să-şi regăsească copilăria printre filele îngălbenite din bibliotecă. Cuvântul meu a devenit iubire, tandreţe, magie, puritate, farmec, joc şi voie bună. Tot ce poate însemna copil şi copilărie. Dar, cum se întâmplă de obicei când trăieşti o emoţie puternică, a apărut nevoia de-a împărtăşi preaplinul sufletesc şi, odată cu ea, s-a născut ideea de a publica o carte cu poezii pentru copii.

„Nu-ţi fie teamă să scrii o carte pentru nepoata ta – mi-a spus Ben Todică, prietenul meu din copilărie. Gândeşte-te cum ar fi lumea dacă fiecare bunică ar scrie o carte pentru nepotul ei.” Nu zicea el rău! Şi, ca să mă încurajeze, mi-a publicat câteva poezii în revista „Iosif Vulcan” din Cringila, Wollongong (Australia) şi în ziarul „Spirit Românesc” din Sydney cu care colabora. Dar era prietenul meu şi credeam că nu vrea să fie critic…

Sensibilă şi generoasă, după ce mi-a răsfoit caietul cu poezii, poeta Mariana Gurza mi-a spus: „Tipăreşte-le! Oricine are dreptul să spună în felul lui ceea ce simte şi ce gândeşte!” O astfel de frază înseamnă foarte mult pentru un începător în ale scrisului. Şi totuşi, respectul şi admiraţia pe care le nutream pentru maeştrii condeiului mă împiedicau să cred că poeziile mele pentru copii puteau să facă obiectul unei cărţi.

Cu inima îndoită le-am trimis şi revistei Agero din Stuttgart cu menţiunea dacă vă interesează literatura pentru copii. Văzusem nume sonore acolo, materiale de excepţie…ce să caut eu printre ele cu nişte poezii pentru copii? Cine să le citească? Dar s-a găsit cineva! Redactorul George Roca le-a citit şi le-a publicat. Domnia sa mi-a răspuns: „Da, ne interesează şi literatura pentru copii dacă e de calitate!”

Acesta a fost începutul uceniciei mele în taina scrisului, începutul unei colaborări frumoase şi fructuoase la o revistă de prestigiu. Era primul contact cu o persoană venită din lumea cea liberă şi râvnită şi care, culmea, iubea literatura pentru copii şi-i susţinea pe cei ce o scriu, semnalizând penuria de creaţii din acest domeniu. Cu o politeţe amabilă, degajată, fără urmă de emfază, cu o abordare firească, normală, dar mai ales cu libertatea de exprimare, m-a ajutat să trec peste multe inhibiţii generate de cenzura totalitarismului şi să scot la lumină prima mea carte cu poezii pentru copii, „Flori pentru Mădălina”, apărut în anul 2006 la editura „Atticea” din Timişoara, sub îngrijirea poetei Mariana Gurza.

Mi-a deschis larg uşa revistei îndemnându-mă să scriu orice îmi trece prin minte. Îi datorez faptul că am învăţat să redactez un material şi să-l pun în pagină, că am început să scriu primele cronici la evenimentele socio-culturale la care participam, că am scris primele eseuri, primele interviuri…Publicate la Agero şi în alte reviste cu care domnia sa ţinea legătura, ele au fost primele mele bucurii literare, iar George Roca era omul care aduce bucurii. Pentru că avea foarte mulţi colaboratori pe care-i promova, consacraţi sau începători, şi ale căror scrieri le răspândea pe cel puţin trei continente. Sunt sigură că toţi se bucurau ca şi mine să-şi vadă scrierile puse la dispoziţia cititorilor din lumea largă.

Revista Agero era o tribună a culturii de la care George Roca îi îndemna pe românii lui: „Haideţi să arătăm lumii întregi că românul s-a născut poet!” Din această efervescenţă creatoare, s-a născut, în toamna anului 2006, grupul celor şaisprezece poete din Timişoara din care am făcut şi eu parte, poete pe care promotorul cultural George Roca le descoperise, împreună cu poeziile lor, în Revista Învăţământului Preşcolar Timişean. Cu poeziile noastre pentru copii dedicate sărbătorilor de iarnă, a pregătit un număr special al revistei Agero intitulat „Daruri de Crăciun” care a apărut în format electronic cu ocazia Crăciunului din acel an. În anul următor l-a editat, i-a făcut o copertă minunată şi aşa a apărut sub forma unui volum de antologie lirică la Editura „Aprillia Print” din Timişoara. Undeva în arhivele revistei Agero există şi volumul II al antologiei „Daruri de Crăciun”, pentru că acest act cultural s-a repetat şi în iarna anului 2007 şi el aşteaptă să vadă lumina tiparului oricând.

Ce alte bucurii am mai cules de pe urma acestei colaborări şi prietenii literare? În cadrul Festivalului Internaţional de Creaţie Religioasă Lumină Lină ediţia a V-a de la Timişoara, împreună cu George Roca am primit Premiul Special „Dosoftei” pentru poezie şi editare de creaţie literară religioasă. Am publicat materiale în revistele „Columna 2000” din Timişoara, „Confluenţe Literare”, „Logos şi Agape”, „Parnas XXI”, „Reţeaua Literară”, care avea şi o secţiune de literatură pentru copii, „Peter Pan”, ce a realizat o antologie cu creaţiile celor ce publicau în paginile ei. Am participat cu poezii la publicarea volumului antologic „Simbioze Lirice” volumul IV, apărut la Editura „Anamarol” din Bucureşti.

De curând, Dumnezeu, care a văzut pesemne cum hainele grele ale bătrâneţii apasă tot mai mult pe umerii mei, m-a binecuvântat din nou cu un nepoţel care să-mi însenineze zilele, să-mi aducă bucurie în suflet şi motivaţie pentru a mai scrie o carte cu poezii. Editată şi îngrijită de George Roca, ea a apărut în anul 2018 sub titlul „Cântec de leagăn pentru Aby”.

M-am întrebat de multe ori de unde vine această disponibilitate de a dărui celorlalţi timpul tău, un bun pe care nimeni nu ţi-l mai poate înapoia. Am găsit răspunsul cu puţină vreme în urmă când mi-a venit rândul să întorc o fărâmă din binele ce l-am primit. E vorba de bucuria pe care o vezi luminând în ochii şi inima cuiva şi pe care ştii că tu ai adus-o.

Să-ţi treci timpul aducând bucurie celorlalţi e ultimul şi cel mai de preţ lucru pe care l-am învăţat de la scriitorul, editorul, jurnalistul, publicistul, graficianul, promotorul cultural şi părintele meu literar care a mai descifrat o dată taina cuvântului şi pentru mine, George Roca. Dacă sună a laudă, nu-i bai! El va zâmbi şi va spune cu umorul caracteristic: „Să ştiţi că ăia care te laudă vor să-ţi ceară bani împrumut!”

–––––––––

Cornelia TURLEA-CHIFU

Timișoara, 1 octombrie 2018