****

aici nu sunt prohibitive nopțile,

comandante,

iubesc tot ce se fură în cuba libre și se vinde,

uniformele verzi mi-au luat pașaportul

pentru trafic de ostilitate

cu partide bizare la putere.

 

 

pe malecon oriunde te uiți,

hemingway își murdărește pașii

cu mirosul de baracudă,

seara orașul se vopsește în transă

cu besame mucho,

o pescăreasă bătrână frământă trotuarul

(pentru un rom și un pachet de h. upmann)

lângă prostituția tânără,

mese de disidență,

transpirație comunistă,

viva fidel, viva la revolution.

 

pe aici se aplaudă când se întrerupe curentul,

dragostea se face frenetic în negru,

pe lângă hotel trec bomboane de marihuana și arme,

sărăcia e fericită pe lângă mașini de epocă,

îmi încălzesc un coniac în minte

până la epuizare,

intru în film cu voluptate și trabucul aprins.

 

de la un negustor de iluzii

mi-am cumpărat acte

pentru un incognito enorm

în havana vieja.

 

 

****

ziua își dă osteneala să plângă,

trebuie să-i deranjeze ceva rimelul,

altfel n-ar fi flori de curve puse

pe pneumonia vântului.

 

pe o oglindă de prins ciocârlii,

tractoarele întrebuințează expresii directe

ca și când întunericul ar fi doar o arătură

ca oricare alta.

 

vezi?

de aceea apa vie

are o pieptănătură rătăcită

printre mobilele așezate la întâmplare

ca o pădure pusă de-a valma

pe oglinda

care ar începe să mintă pe alocuri

de goală.

 

nu prea departe

se aude cum nechează un tren,

iepe de primăvară aleargă

pe calea ferată,

câmpia de alături

are buzele mari de durere mușcată,

cerul

e mort de dragoste,

dar timid.

 

****

acesta trebuie să fie muntele potrivit,

îmblânzitorul de vânt

sau refugiul ultimelor două cuvinte.

 

și dintr-odată iarba avu

pantofi cruzi

ca și când ar fi trebuit să se audă

cum trece prin somnul cercului

o cenușăreasă de ștevie,

grăbită să-și crească verdele

în lăuntrul rotund al minutului.

 

probabil timpanele pi

sunt încă legate la ochi cu dantelă nevorbitoare,

„taci mult, te văd prea lalea sau prea privighetoare”.

 

și vântul se întâmplă doar într-o după amiază de lună

când pantofii ies din semințe

și se fac vrejuri de dragoste,

apoi fluiere după cum vine aerul să se audă.

 

da,

trebuie un munte cu cămașă portocalie

care să prindă de umeri luna,

să îi sprijine fruntea cu fruntea lui

și să îi spună –

„fii cuminte,

îți iubesc grădinile mici de vânt”

 

****

cel fără de negru

să ridice primul

cuvântul

și să-l arunce în ea.

 

aici

se întâmplă să ea sau să eu,

complicat,

apoi vin camioane cu vrăbii,

le descarcă zborul

în camera de zi,

mii de zgomote gri taie

din perete în perete

cerul mutat în cub,

nu mai e loc nici de un fum de țigară.

 

Continue reading „Corina DAȘOVEANU: Poesis” →