Urcă dealul pân’ la strungă
Şi doineşte iar cu foc,
Dintr-un fluier curge seara
Şi un fir de busuioc.

Vântul trece fără milă
Când e liniştea mai plină
Şi zburleşte iarbă arsă
Ce din somn a fost întoarsă,

Ceru-şi pune stele-n păr
Şi o lună la ureche
E regal de poezie,
Chiar acum la Curtea Veche…

Dintr-o liră fermecată
Se desprind mereu acorduri,
Note ample de iubire
Scriu temeinic iar pe corduri

Harfele sunt mângâiate,
Doar de mâinile curate
Şi oftează când vibrează
Lumea pare toată trează…

Toamna a umplut decorul
Furios se plimbă norul,
În trăsura lui de foc
Prinde cerul de mijloc.

Domnele puţin fricoase
Au cerut altă regie,
Doar cu flori şi poezie
Pentru nopţi de feerie…

Când nopțile toride rânjesc în geamul meu
Îmi dai în paza un Înger, nimic nu este greu…
Și-aprinzi o lumânare cu inima de Mamă,
Iar frica și păcatul în fire se destramă…

Tu ești mereu de veghe și ne arăți și calea
Cu râvna-Ți cunoscută alungi însingurarea,
Când drumul rătăcim te-arăți îndurătoare
Și ai cu fiecare îndelungă răbdare!

Nu știm cum se cuvine să te slăvim Marie
Îți sărutam și pasul și lacrima ce-i vie,
În rugă te chemăm la vreme de nevoi
Să ne rămâi alături, să ne ferești de noi…

Și-am pornit spre toamnă numărând cocorii,
Pe un deal drumețul mere a scuturat
Printr-un strop de ploaie sărut iarăși norii,
Poate așa voi fi și eu mai curat…

După împăcare… adun crizanteme!
Fără de culoare unde ne-am opri?
Am mușca țărâna, verde să răsară!
N-ar mai fi durere și nici nostalgii.

Și ar curge sânge când apusul vine
Peste macii care eu ți i-am cules,
Fluturi mov scăldați într-un strop de soare
Crengi îmbrățișate… toamna a ales!

Chimval răsunător cuvântul,
Fă să aducă alinare
Să mângâie durerea lumii,
Corvoada ei de întâmplare…

Şi serafimi îngenuncheați
Îţi cer milostivire Doamne
Se ceartă fraţii, între fraţi,
Tu pune flori de împăcare.

Mironosiţele femei,
Aprind iar candela iubirii,
Din rătăcirea de idei
Să înflorescă iarăşi crinii.

Toţi sfinţii străjuiesc altare,
Iar flacăra se înteţeşte
Să ardă reaua întâmplare
Şi gândul care pribegeşte.

Într-un buchet de rugi aprinse
Coboară cerul pe pământ,
Furtuna iar se potoleşte,
Și ploile… tăcute plâng.

Pașii tăi purtau cărarea
Printre norii prinși de teamă,
Cu iubirea ta Măicuță
Văd ușor cum se destramă…

Liliac bătut cu albastru
Ai lăsat pe cărăruie,
Gândul meu purtat de doruri
Către tine încet suie…

Vin sfios cu pași de vise
Să- ți văd chipul de lumină,
Mă apropii cât se poate,
Dar am trupul plin de tină.

Ochii mei purtați de vraja
Bucuriei ce mi-o dai,
Plâng în taină lacrimi calde,
Am văzut un colț de rai!

Printre flori și râuri line
Ai plecat cu pas domol,
Taina asta aurită…
Cum pot Mamă s-o măsor?

Ai venit să-mi mângâi clipa
Cu iubirea ta divină,
Mă rog Mamă ca în ceruri
Viața Ta să fie lină!

Lacrimi izvorâte din dureri nespuse
Au șters iar obrajii ce tânjeau de dor,
În căușul palmei ele-au fost oprite
Și trimise tainic către lumea lor…

Frunții obosite i-am întins o cută,
Sub cireșul nins încă mai visez,
A strigat odaia, eu eram doar mută
Recompun esența ce îmi este crez.

Ropotul de cai și o șa în vânt
E atâta verde, ei și-au luat avânt
Aladin și-arată lampa fermecată,
Basmele se scriu parcă înc-odată!

Am strivit tăcerea, fără argumente
Și am pus pe șei clipe repetente
Le-am dat frâu și aripi pentru a zbura
În acest poem, spre inima ta.

Păsările-n zborul lor
Duc de veste că lumina
Este-n cerul fără nori
Unde nu încape vina!

Numai omu împovărat
Duce grijle mereu
Și-a uitat că are-un înger
Ce-i trimis de Dumnezeu.

Sub povara crucii sale
Cade gârbovit de rele
Și nu vrea (sau chiar nu poate)
Să se lepede de ele…

Trece prea grăbit prin toate
Și-și ciunteste fericirea
Uită de unde-a venit
Care-i rostul sau menirea!

Timpu-n loc l-ar mai opri
Să repare ce-a stricat
De se poate să traiscă
Simplu…dar și-adevărat!

Noi suntem la poale, Tu ne-aştepţi în vârf,
Drumul este greu şi tare abrupt,
Trepte nevăzute se ivesc în zare
Le-a zidit Iubirea Ta izbăvitoare.

Inima şi mintea se unesc întruna,
Când pe coji de nucă așezăm minciuna
Şi-atunci se aprinde ruga-n miez de noapte,
Mai scăpăm de noi, doar prin bune fapte!

Răstignim păcatul şi-nviem în zori,
Ne petrecem paşii prin nori călători
Şi avem nădeje că într-o bună zi,
În Lumina Ta ne vom regăsi.

Piscul unui munte albit de speranță,
Dorul ce așteaptă o mână pe clanță,
Aripa de vultur și zboru’ îndrăzneț,
Steagul arborat de un vis semeț!

Am cusut pe ie, zâmbet de copil,
Doina din străbuni ce încă o știu,
Un altar de brazi, cu vârful spre cer
Și un ceas de taină, când încă mai sper.

Lacrimi am cusut, când mi-a fost mai greu
Și-un pumn de țărână chiar din trupul meu,
Sângele vărsat de ai mei strămoși,
Anii tinereții calzi și luminoși!

Am cusut icoana Sfintelor Fecioare,
Când primeau Lumină parcă-n calendare,
Smirna parfumată din teii înfloriți
Mâinile trudite pentru cei munciți…

Sufletul și ruga în genunchiul minții
Cum ne-au învățat de mici și Părinții,
Talpa și opica, plină de sudoare,
Sora mea și Prutul ce încă mă doare!

Ia am s-o îmbrac ea îmi este portul,
Când îmi petrec Moșii am să cos și ortul,
Vămile să trecem înspre veșnicie
Cu făclii speranțe aprinse pe ie!

02 iulie 2015

foto arhiva personală

—————————–

Camelia CRISTEA

București