Nu-i nimeni pe stradă…
Vreo câteva felinare,
Aruncă-n ogradă,
Umbre bizare…

De zile tot ninge,
Zăpada-i năframă…
Vreun câine mai plânge,
De foame, de teamă…

Pierdută în gânduri,
Mă uit la scrisoare…
Citesc printre rânduri,
Cuvântul ce doare…

Și suflu-mi îngheață,
Tot stând la fereastră,
Brodând flori de gheață,
Pe noaptea albastră.

Visez s-aud umblet,
Suspin las să-mi cadă…
Zăpada-i pe suflet,
Sau sufletu-i de zăpadă ?

Dinadins parcă ninge
Cu viscol amarnic…
Focul mi-l stinge
În vatră, năvalnic…

Și-n suflet ninge…
Sunt OM de zăpadă !
Șuvoi se prelinge,
A vieții-mi cascadă…

De nins… o să ningă…
Și, anii vor trece…
Nimeni să-mi plângă,
Pe sufletu-mi rece…

Și, de el nimeni nu scapă,
Intră-n os, pătrunde-n sânge…
Chiar în piatră urme sapă
Și în suflet când se-adăpa,
De prin lacrimi, de voi plânge,

Făcând țurțure de gheață,
Ce mă-nțeapă ca un spin…
Dar sunt eu mai șugubeață,
Nu mă las furată-n ceață,
Nu mai plâng și nu suspin !

Că, nu am de ce mă teme,
N-am pe sufletu-mi păcate…
Îmi las viscolul ce geme,
De prin vise să mă cheme,
Cum sunt dulci și fermecate !

Doru-l voi lăsa să zboare,
Prin zăpezi netulburat,
Că nimic nu mă mai doare…
Printre nori prevăd un soare
Mi-a plăcut și l-am furat,

Ca să-mi steie luminând…
Și-am să fur și stea polară,
Ca să-mi pun dorințe-n gând
Și să pot din nou sperând,
Că-mi va fi iar primăvară !

De-atâta timp, beteală mi-am făcut de vise prinse
Şi-am atârnat scrisori de ani în brad, o sumedenie,
Ca, loc nu mai am de globuri, lumânările îs stinse…
S-a scrorojit brăduţul, imploră cu crengile întinse,
Să prindă viaţă-n colţul lui, mâhnit, ca o vedenie…

Moşule, în fiecare dăruit an, te-oi aştepta mereu,
Împletind coroane, din flori de gheaţă la fereastră…
Speranţa-ncerc să mi-o păstrez deşi, mi-e greu,
Dar, cine ştie ? Poate că totuşi bunul Dumnezeu,
Te va trimite dintre stele, din bolta nopţii-albastră…

Şi, crede-mă, m-oi bucura de dar, chiar de-i mărunt…
De mi-l aduci, voi socoti să-mi fie Sfântul Semn
Că, mi-ai primit scrisoarea, chiar de-s copil cărunt,
Încredere voi căpăta şi greutăţile-am să le-nfrunt,
Să-mi fii tu călăuz, pe calea vieţii mele, un îndemn !

Vârful ţi-ajungea prin nori
Şi-aveai steaua ta prin stele…
Te făcea să te-nfiori
Vântu-n joacă, să presori,
Promoroacă din crengi grele !

Vajnic, cum erai pe creastă,
A căzut Harul pe tine…
C-o secure, ca năpastă,
Ţi-a tăiat din trunchi, din coastă,
Când credeai că ţi-e mai bine…

Si, mi te-au adus în casă,
Ca să-mi meargă anul bine…
Oricât pun beteal-aleasă,
Globuri şi lumini, te-apasă,
Dar ţi-ascunzi durerea-n tine

Că, visezi sânul poienii,
Păsările să-ţi vină-n zbor…
Te-am-ncărcat cu ciudăţenii,
Atârnate-n sumedenii…
Simt cum te usuci de dor !

Bucurii un pic te-mbată,
Cât se joacă-n jur copii,
Dar, prea trec zilele-ndată…
Seva-ncepe să se zbată,
Îţi gem clipe-n agonii,

Că plecat-au Zile Sfinte…
Despuiat ca schilodenie…
Nici beteli şi nici veşminte,
Crengi sfărâmate ca oseminte
Părăsit pe-un plai, vedenie,

Unde nu se mai cuvântă…
Ooo, tu brad, odată falnic…
N-auzi vântul cum se avântă,
Nici privighetori cum cântă !
Ce efemer destin şi jalnic…

Cât de mult te simt şi eu,
Când mi-s braţele căzute…
C-al tău destin parcă-i şi-al meu,
Doar… că sper în Dumnezeu
Şi-n minuni neprevăzute…

—————————–

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

6 decembrie, 2018

Fulg cu fulg cade-n grămadă,
Împrejur și peste noi…
Mari mormane de zăpadă,
Ne îngroapă pe-amândoi…

Și pierduți, uitați de vreme,
Neîncetat fulgi-o să cadă…
Nimeni n-o să ne mai cheme,
Triști doi oameni de zăpadă…

Înghețați, mână în mână,
Cu bătăi firave-n inimi,
Viscolul cu noi rămână,
Să ne stingă focu-n lacrimi,

Ce, din ochii de tăciune,
S-or prelinge ca o ploaie
Și de-atât-amărăciune,
Se vor strânge în șuvoaie…

Rătăcit vreun trecător,
Poate-o sta cu noi o clipă,
Sau, vreo pasăre în zbor,
Să-și întindă vreo aripă…

Poate-o ceată de copii,
Ne-or veni-ntr-o dimineață,
Cu colinzi și rapsodii
Și coroane-n flori de gheață…

De-o fi însă prea târziu,
Nu-i nimic, noi vom fi bine…
Albi pe cerul azuriu,
Pe-albe lumi de Îngeri pline…

Fulgi dalbi scutură cerul, în puzderii,
De nu mai știi, de ești sau nu, pe trotuar…
Încolțit fiind prin mrejele tăcerii,
De-abia mai vezi lumina vreunui felinar !

Te duc doar pașii în neștire, amorțit,
De ger și viscol, lăsând în urmă-ți urme…
De singurătate și gândul pare înghițit,
Pe undeva, prin cețuri, să se curme…

Și mergi, cu pași rătăcitori prin noapte,
Te bântuie vreun gând sau visul neîmplinit…
De-atâta liniște, parc-auzi năluci și șoapte,
Să-ți spună ca te-ndrepți spre infinit ,

Spre-o altă lume, ce pare-ndepărtată,
În urmă-ți, pașii dispărând fără de veste…
De tine neaflând, poate nimeni niciodată,
Sau, din amintire, scrisa pe-o filă de poveste…

Şi cât voiau sărmanii să-ţi pară, chipurile, că-s fericiţi !
Cum aşteptau să poată să schimbe vreo scrisoare !
Să afle dacă te-ai însurat, de sunteţi bine şi munciţi,
De-or apuca nepoţi să vadă vreodată ochii lor bociţi
Şi, ce n-ar fi dat, ca aripi crescând, la tine să zboare,
Pentr-o vorbă bună şi-o-mbrăţişare…

Tot aşteptând Duminicile la rând şi zilele cu soare,
Trecut-au anii, pe-obrajii lor zbârciţi lacrimi s-au uscat…
Se-nchinau la ceruri, Domnul, miluindu-i, să coboare,
Să le-audă ruga, sperând să fie vreo dată viitoare,
Când te-or cuprinde-n braţe şi te-or strânge înfocat,
Măcar în ultim ceas, înainte de plecat…

Mă vezi frate ? Singur am rămas… pustiu şi ceaţă…
E goală casa, atârnă ciutura de lacrimi grele şi de lut…
Sărmanii noştri prăpădiţi i-am sădit lângă fâneaţă,
Dar ţi-au lăsat o vorbă ultimă… că-n fiecare dimineaţă,
Ţi-or da binecuvantatea, te-or mirui cu apele de Prut,
Din lacrimi zale-or face, din strânsul lor pumn, scut,
Luptând, să laşi humei părinteşti sărut…

Au mai rămas ceva bătrâni, ochii lor să mai privească,
La cele ce-au pierdut: locuri, mamă, tată, fraţi, surori…
Şi de-or muri, ţărâna o vor răscoli, să mai jelească,
În inimi trezindu-ne dorul cel mare, ca focul din iască,
În Vatra cea sfântă să ardă, cu doinit de fluier şi viori,
Că, bate clopotul Unirii-a sărbători…

Nu-i deajuns s-aruncăm doar garoafele pe Prut,
Nici să ne-nchinăm numai pe-altarele de suferinţă…
Că mult prea mare-i vina trădătorilor ce-au vrut,
Frate de frate să despice, dezrădăcinarea a durut
Şi-i timpul sufletele să le-adunăm, cu o unică dorinţă,
Să bată clopotul Unirii-n conştiinţă…

Mână-n mână, Hora Unirii s-o-ncingem cât mai mare,
Lipind cu trupuri graniţele sfârtecate de crudă sabie…
Teamă să nu ne fie de-a Prutului nostru înspumare,
Nici de zidurile-ntre fraţi, ce tânguiesc a sfărâmare,
Stindardul dacic flutură pe-a României Mari, corabie,
Că, bate clopotul Unirii, fată Basarabie…

Ne-ai șters din minte, câți ani la rând ne-ai subjugat,
Purtând cu toții-acum, pe față masca zâmbitoare…
Uitat-am de lacurile de sânge, ce nu s-au închegat,
De neam chiar am uitat, tărâm, părinți am renegat,
Devenind la rându-ne ostili, când păsări răpitoare,
Când dihănii târâtoare…

Te salut Lume, nebună, nebună de legat…
Prezent am spus la întâlnire, cu degetul la pălărie…
Pe loc m-am executat, când numele mi l-ai strigat,
Ce-altceva puteam să fac, la roata carului-n regat,
Știind că primăvară nu se face c-o floare-n bălărie…
Azvârle-mi osul din măcelărie…

Uite, mă dau și eu pe lângă alții, că-s mare patriot,
Fața mi-ascund, din postul binemeritat, de delegat…
Vrând, nevrând iau parte, la tainica Cină de complot,
În granajele mașinăriei tale prefăcându-mă-n dohot…
Semn mi-ai făcut să tac, o turmă s-aleg, m-ai obligat,
C-avea-voi doar de câștigat…

Căci nu-i mai e omului, o mamă fecundă,
Că orice-i sădeşte, răsare doar prund…
În mări, de caută, când se scufundă,
Sau sus, spre zări, de vrea să pătrundă,
Îi bâjbâie mâna în sac fără fund…

Nu ştie ce mâine-l aşteaptă din soarte,
Ce-amaruri la foame-i hărăzit a gusta…
Nu ştie de-o s-aibă cu semeni ce-mparte,
Speranţe deşarte şi visele moarte,
Din scrumurile vieţii, cătând a uita…

Că loc parcă n-are pe-a lumii reci coastă…
Viaţa-l încearcă, nu vrea să-i zâmbească…
O pavară-i se lasă pe umeri, pe ţeastă,
Îl subjuga de gratii o neagră năpastă,
Lumina-i ascunde să n-o mai privească…

De mic, de când aproape-ncepi să mergi,
Ești pus pe-un scaun, silit de toate să înveți…
Asculți cum toți îți spun, „te scoală să alergi,
Că timp nu ai, să fugi, din toate să culegi ” !
Bombardați suntem, cu fel de feluri de poveți,
Să fim mai vrednici, mai isteți…

Și-am alergat, cu limba scoasă, ca zăluzii,
În timp ce alții se doseau, făcând pe-Ariciul…
În minte, pătruns-au cunoștințe, în perfuzii,
Până m-am împotmolit și eu printre confuzii,
Neștiind la urmă, ce-i adevăr, unde e viciul,
Pierzându-mi tinerețea-n sacrificiu…

Și-azi, Aricii-s la putere, nu am prins indiciul,
Dețin ei pâinea și cuțitul, pentru a o împarte…
Acei analfabeți, cu pielea groasă, ca șoriciul,
Conduc și eu râd-plâng, făcând pe măscăriciul,
Ca fraierul, hrănindu-mă cu visele-mi deșarte,
Umanitate, Dreptate, ”baliverne” pe pancarte…

Alții-s sus-puși, profanii sistemului să îi răsfeți,
Ascultându-i gură-cască, să ne umple cu iluzii…
Ei tot mai sus urcând, cărând avutul cu găleți
Noi adunând firimituri și caii verzi de pe pereți…
Târziu ne-am deșteptat, toaca bătând cu-aluzii
Când, la timp n-am tras concluzii…

Mă-ntreb, cu toată-nvățătura, care fu menirea,
Dând vot nepricopsiților, să-mi vândă fericire ?
Și-așa ca mine, prostitu-s-a întreagă omenirea,
De parcă marionete-am fi, lipsindu-ne gândirea,
Ce ne-au spălat-o, făcându-ne prin domesticire,
Din lupi adevărați, jigodii prin corcire !

Nu ştiu de-are gust dulce d-elixir sau de venin,
De-i hrub-adâncă, plină de cadavrele zilelor trecute…
De-s în cromozomi înscrise memoriile unui Destin,
Cu cele rele, cele bune, cu toate bucuriile sau chin,
Din vremi uitate, prin mărăcinii istoriei nerăzbătute,
Vremi… ascunse şi tăcute…

Memoria e carja, în care se sprijină ologul Timp,
La care apelez, dacă Prezentu-i crud şi doare ?
Când clipele îmi trec năvală, zile, luni şi anotimp,
Să pot să mă întorc, să gust câte ceva-n răstimp,
Din adolescentina vreme, c-o iubire chiar ce moare,
Chiar, vise false în vâltoare ?

Cumva nu-i oglindă scorojită, ce-n mreje mă atrage
Fascinant, prin ea să trec, ca vremi să pot învinge ?
Să retrăiesc din amintiri sau-n altă lume să mă bage,
Necunoscută nouă, închipuită, citită prin hârţoage,
Cu mistere şi-adevăruri pe care nu le poţi atinge ?
De ne-am putea-ntr-un fel convinge…

De câte ori, rănită, simt să mă strângă dura realitate,
Mă-ntorc la dânsa, la Memorie, in mine să se inculce,
Ducându-mă spre înapoi, pe cărări de imensitate,
La întâlnire cu Necunoscutul sau cunoscutele uitate,
Pe patul amintirilor, ca liniştea cu-ncetul să mă culce,
În somnu-i lin şi dulce…

Vâslesc barca-mi pe Aheron, să caut printre umbre,
Vrând să păcălesc Harul, să te pot scoate la lumină…
Nu te găsesc prin catacombe, în lumea de penumbre,
Mă-ngrozesc văzând fețe chinuite, palide și sumbre,
Neștiind de aievea-i sau coșmar ce nu se mai termină,
Frica-n sân mă-ngheață, mă domină…

În piept simt junghi acut, mă strânge, ca de vultur gheară,
Plânsul gâlgâie în gât, neputința mă sugrumă de laringe…
Să te strig vreau, gura mi-i cleioasă, lacrimile-s de ceară,
Ca perlele mi s-au lipit pe-obraz livid și gura mi-i amară,
Și ce n-aș da să te găsesc, să te cuprind, s-te pot atinge,
Dar o forță mai presus de noi mă-mpinge…

Îmi face semn să mă întorc, să ies din subteranul labirint,
Că nu mi-i ceasul de-a intra, cătând în neagra văgăună…
Mă ține-ncă legată strâns, de suflet cordonul de argint,
Mai am multe încă de făcut, de sorbit paharul cu absint,
De străbătut mai am cărări, prin arșițe, vânt și furtună,
Prin viață călător să fiu, până s-apună…

Așa că-ngenunchez la poale și mă fac una cu pământul,
Lipind urechea de țărână, dorul să-l înăbuș, viu și crud…
Să prind mireasma ta prin flori, ce ți-au sorbit veșmântul,
Cu ultimul tău gând și visele, dorința și nespus cuvântul,
Privind spre zarea celora ce nu cuvântă, ca însetat zălud,
Să te mai simt, să mai te aud…

Ce răspuns oare s-aștept tu să-mi dai,
Când te prefaci că n-auzi ce ți-am spus ?
Când minciunile cu măiestrie le brodai,
Adevărurile le-ascundeai sau le fardai ?
Nici să te-acuz, părerile nu ți-am impus,
Încrederea doar mi-ai răpus…

Să caut, mi-ai zis adevărurile în zodii,
Să-ntreb pe la cărturărese și profeți…
Dar, parcă îmi vorbeau cu toții-n dodii,
Într-o altă limbă, ca lătratul de jigodii,
Vorbe-uscate, seci, cai verzi pe pereți,
Despre karmă și-altele vieți…

Ce să mai zic, când loc n-am nicăieri ?
Cum să cred, că-n stele citi-voi viitorul ?
Și-asa, fiecare zi se-ngroapă într-un ieri,
Prezentul mi-i deja trecut, fără-nvieri,
Putere-n mâini nu am, nu vru Creatorul,
Doar să le-ntind, ca cerșetorul…

Ce să cred văzând în jur paragini,
Durere, lacrimi, sânge curgând pârâu ?
Plâns în hohote, tristețe fără margini,
Colorând în negru și-n purpuriu imagini
Și nimenea să poată să le pună frâu,
Păcătoșilor, în mocirlă pân’ la brâu ?

Nu mai întreb că nu voi găsi răspuns,
Voi căuta în spuză lăuntricul meu foc…
Acolo-i poate suflul Domnului ascuns,
În palme, cât de mic o fi, îmi e deajuns,
L-oi înteți mai mult și-afla-voi de noroc,
Că n-am nevoie eu de ghioc…