M-am întrebat de multe ori: CE ESTE PRIETENIA? Cuvântul „PRIETENIE” , pe cât e de mic, pe-atât de mare însemnătate are, fiind ca o piatră prețioasă, ca mărgăritarul ce-l descoperi în nisip pe fundul mării, atât de greu este de găsit! Prietenia este una din cele mai importante faze din existența omului. Daa, mare lucru e să întâlnești în viață prieteni adevărați ! Te întâlnești în fiecare zi cu oameni de tot felul, cu unii te apropii din primul moment și simți că parcă i-ai cunoscut dintotdeauna; cu-alții găsești ceva asemănări, iar cu alții, oricât sa încerci, nu te poți apropia, de parc-am fi doi poli magnetici, identici ce se resping.
Prietenia este o puternică legătură de coeziune psihică ce se dezvoltă între semeni și se bazează pe-o simpatie și apreciere reciprocă, pe răspuns la aceleași sentimente. Criteriile pe baza cu care ne-alegem de obicei prietenii, la orice vârstă, sunt acelea de-a avea percepții similare, fiabilitate, susținere, stabilitate, dăruire de sine creând condiții de-a produce armonie în relații, bucurie și siguranță, de-a fi noi înșine, de-a ne completa reciproc și, chiar de-am fi în dezacord, părerea celui care are dreptate, spusă cu mărinimie va ajuta la schimbarea de opinie în favoarea celei corecte.
O valoare cheie în prietenie este să poți avea încredere în cealaltă persoană, să te simți în siguranță cu ea și nu o putem aprecia exact decât în momente grele, când ne întinde mana, știindu-se că cea mai frumoasa mână este aceea care știe a dărui, necondiționat! Când totul merge bine și există ambianță, este ușor ca prietenul să-ți rămână fidel. La greu însă se încearcă prietenia, acolo vezi ce temelii are, cât de solidă e, acolo vezi dacă se năruie la prima furtună, vezi neconcordanța de caracter, acolo e adevăratul ei crash-test. Firește, a fi credincios nu înseamnă a fi orb, a accepta totul de la celălalt; fără un spirit critic nu-l ajuți lăsându-l să plutească printre norii hiperego-ului său, tu jucând doar rolul de auditoriu.
Prin termenii „prietenie” și „prieten” ne referim întotdeauna la prietenie adevărată și prieten adevărat, la cel ce-ți va sta alături, atât în momente grele de străbătut, cât și-n cele de fericire, unde-ar trebui să se bucure alături de tine, fără să simtă ghimpii invidiei și geloziei, ambiția de-a fi mai presus ca tine, încercarea de-a te frâna, de-a te descuraja în drumul tău spre împlinire. Va fi lângă tine la fiecare pas ce vei face și nu în fața ta, nu-ți va tăia calea, te va ajuta, va iubi fiecare latură a personalității tale, îți va ierta mici greșeli dacă sunt din imprudență și nu din rea voință, nu te va judeca aprig, îți va asculta cu atenție părerea. Nu te va părăsi cu prima ocazie arătându-și orgoliul rănit; într-o prietenie adevărată nu încap egoismul și orgoliile ci, doar buna înțelegere, având în vedere că e mult mai ușor să strici o fortificație decât s-o construiești piatră cu piatră. Altfel, prietenia este superficială, se va destrăma imediat ce-ai greșit sau considerat c-ai greșit, nedându-ți nici măcar posibilitatea argumentațiilor trăgând linia de final la ce-a fost fără pic de regret și sentimentalism ! NIMENI NU E PERFECT, toti putem purta vină la un moment dat, s-o recunoaștem însă cu mărinimie, să iertăm, fiecare om având dreptul la greșeală și, cine spune că-i perfect este și primul care greșește.
Eu nu pot s-o definesc exact, pentru că-n viață, făcând un bilanț până acum, n-am avut prea multe ocazii să spun: uite, asta-i O PRIETENIE ADEVĂRATĂ! Prieteni în COPILĂRIE am avut, era vârsta când repede ne făceam „frați de cruce”, crestându-ne un pic degețelul și unindu-ne picăturile de sânge dar, fiecare-apoi și-a luat zborul din păcate, care-ncotro și, după cum se știe, „ochii care nu se văd se uită „, deși eu și alți cred ca mine, pe nimeni n-am uitat, păstrându-i acolo în colțișorul sufletului, unde adeseori mă retrag și-i readuc în minte, căutându-i să-i regăsesc prin mijloacele de azi! Ce prietenii frumoase am făcut în copilărie, cât de multe avem să ne amintim… La acea vreme aveam sufletele deschise, naivitate, inocență, entuziasm, expansivitate, imediat ne legam între noi; era-ndeajuns un zâmbet, o privire jucăușă, o invitație la joc. Și-atunci câteodată mai simțeai câte-un ghimpe în suflet când auzeai: „du-te, nu mă mai joc cu tine, dă-mi jucăriile înapoi!”, copiii având câteodată o duritate a lor, necalculată, nefiltrată, cea ce gândesc spunând-o fără ocolișuri, dar tot așa de repede putând uita. Cu siguranță, mulți am primit așa bobârnace, dar erau ale vârstei, le uitai repede, îndeajuns era un „mă ierți”, „hai să ne jucăm”, „hai din nou să fim prieteni” și, cu aceeași expansivitate se înfiripau prietenii de neuitat, unele chiar pe viață. Îmi amintesc că eram atât de dornică de prietenie, singură fiind la părinți că, atunci când îmi veneau copii acasă la joacă, îi împiedicam să plece așezându-mă în fața ușii, rugându-i cu lacrimi să-mi mai stea puțin.
Este esențială prietenia în copilărie, fiind lumea noastră întreagă, universul nostru de minuni pe care numai așa învățăm să-l descoperim. În ADOLESCENȚĂ, se produc unele schimbări în relația cu familia și pshihosinteza fiecăruia, ai nevoie să te cunoști, să te determini formându-ți personalitatea, să te dezvolți ca om, să capeți încredere în tine că și tu ești cineva de luat in seamă și poți sta pe picioarele tale, simțind că nu mai ești copilul ce-ai fost sub aripa ocrotitoare a familiei. În adolescență, preferăm să petrecem mai mult timp cu prietenii noștri, suntem într-o efervescență a sentimentelor, în care ne căutăm echilibrul trecând la o faza nouă, intermediară, între cea a copilăriei și-a maturității. De aceea, adolescenții pot spune că prietenia este cel mai important lucru ce-l întâlnesc în viață. Prietenului îi putem mărturisi lucruri care ne preocupă, secrete, susținându-ne reciproc, astfel trecând peste dificultăți, obstacole petrecând momente plăcute de relaxare. Firește, că fiind o perioadă dificilă, poate fi și-o cumpănă în viață, unii, prin anturajul ales, uneori precar, putând lua căi greșite. În ce mă privește, trecând spre adolescență, am păstrat o prietenie strânsă încă din anii copilăriei, ani de zile, crescând împreună, pe care am crezut-o adevărată, punând mult suflet în ea și dăruire dar… m-am ales la sfârșit c-un pumn de dezamăgiri că niciodată nu voi uita trădarea, durerea ce-am simțit, de parcă s-ar fi rupt o bucată din mine și-odată cu ea, toată încrederea ce-am avut; mi s-a năruit o lume-ntreagă și, de-atunci, adevărată prietenie n-am mai avut, dar nici n-am mai căutat să am, încrederea risipindu-se ca nisipul din pumni!
Cu creșterea în vârstă căpătăm cu toții o idiosincrazie diferită intervenind unele sentimente mai complexe care ne schimbă caracterul la mulți și, de multe ori nu în bine, omul devenind mai suspicios, mai capricios, mai rigid în concepții, lipsit de maleabilitate, mai interesat, mai convențional, mai egoist, prea plin de sine pentru a face ușor loc cuiva să-i pătrundă în adâncul sufletului. La vârsta SENECTUȚII iar se pot lega prietenii strânse, nejucând vreun rol cele de mai sus, inevitabilul simțindu-l mai aproape, teama, singurătatea, te năpădește melancolia, așa că, în sentimentul de conservare și supraviețuire, devine vitală nevoia de comunicare, ajutor reciproc, înțelegere deplină, împărțind cu cineva aceleași agonii, temeri neputințe și nevoi ; omul se simte singur, mai ales atunci când și-a pierdut partenerul de viață, chiar dacă are familie, dar cel mai dureros e când are familie și de fapt nu are, cum azi se întâmplă des din păcate… și-aici să ne reamintim poemul „Repetabila povară” al marelui poet Adrian Păunescu: „Cine are pãrinți, pe pãmânt nu în gând,/ Mai aude și-n somn ochii lumii plângând,/ Cã din toate ce sunt, cel mai greu e sã fii/ Nu copil de pãrinți, ci pãrinte de fii”…
În cazuri de singurătate, o ființă cât de mică alături, o pisică, un câine sau altă vietate, devin prieteni nedespărțiți așa cum poate nu i-ai cunoscut niciodată. Cu siguranță că de la ei vei primi iubire necondiționată, cu tine rămânând până la capătul vieții lor și-a ta, orice-ar fi. Îmi amintesc o scenă dintr-un film, unde la închisoare prizonierul reținea îmbucătura ca s-o împartă cu o vrăbioară ce-i venea după gratii, făcându-l fericit de fiecare dată alinându-i singurătatea. O alta latură este PRIETENIA ÎNTRE FEMEI, ea putând exista, dar nu știu cât e de adevărată, dezinteresată persistând în subconștient, de multe ori nemărturisită rivalitatea; este mai rară și dacă o găsești, atunci este foarte prețioasă, trecută peste barierele de egoism și antagonism feminin; amintesc aici dovada că multe prietenii s-au destrămat dorind una ce-i aparținea celeilalte, distrugându-se astfel familii, ele devenind rivale și dușmance chiar. Cu siguranță că există și excepții de la regulă și de-i așa, eu întind brațele-amândouă dorind o astfel de prietenie!
O alta întrebare cheie: EXISTĂ PRIETENIE ÎNTRE UN BĂRBAT ȘI O FEMEIE? Cred că există o relație frumoasă de amiciție, bazată pe un sentiment de admirație reciprocă însă, în profunzime este o atracție nemărturisită, trecând deseori prin faza de „iubire platonică”, pe care Platon o descria ca pe o fereastră către frumusețea adevărată, caracterizată de castitate și spiritual. Psihologii susțin că prieteniile de acest gen încep cu romantism și treptat se trezește o scânteie de atracție reciprocă, atracție care uneori se extinde și în plan fizic. Atunci, intervenind altfel de sentimente, prietenia poate devia, sau în a se transforma în iubire prin satisfacerea instinctelor sau, se poate strica, dacă sentimentul nu este reciproc, intervenind chiar resentimente din partea celui lezat.
Azi, egalitatea dintre femei și bărbați, schimbarea ordinii sociale, interesele comune i-au făcut mai compatibili ca prieteni, prieteniile de sex opus devenind din ce în ce mai dese și, din proprie experiență, m-am putut destăinui cu mult mai bine unui bărbat, cerând un sfat, știind că voi fi înțeleasă cu mult mai bine și că, în general vorbind, bărbații pot fi mult mai discreți și mai loiali. Bineînteles, răspunsul la întrebare rămâne subiectiv, fiecare putând avea trăiri proprii. Un alt aspect este PRIETENIA ÎNTRE BĂRBAȚI și ea socot că poate fi cu mult mai trainică, lipsită de tertipurile și capriciile femeiești, putând ține o viață întreagă și dacă uneori se strică, deseori femeia poartă vina. Câte prietenii nu s-au înrădăcinat adânc în suflete soldaților în timpul războiului, devenind ca frații și mai mult chiar; la braț cu moartea la fiecare pas, printre tancuri și ovide, împărtășind speranțe, planuri de viitor și scăpând nevătămați, au continuat o prietenie trainică peste ani, bazată pe trăiri numai de ei știute; am avut ocazia să văd multe astfel de cazuri impresionante de prieteni de-o viață până la adânci bătrâneți, unul urmându-l repede pe celălalt în caz de dispariție, pierderea fiindu-i incompatibilă supraviețuirii.
Teoretic aș putea da multe definiții Prieteniei, punând diverse înflorituri scriitoricești, dar nu mi-i ăsta scopul ! Vreau să scriu adevărurile mele, așa cum eu le-am trăit în viața reală, subliniind aici relațiile prietenoase căpătate pe facebook, atât de prețioase mie, poate singurele la ora actuală, neanulând firește pe cele ce-au existat, atât cât mi-au fost să fie, jucând rolul lor în existența mea… lecții de viață… întărindu-mi însă convingerea că nimic nu este absolut, nici static ci, totul într-o continuă mișcare și transformare care, poate printre altele înnoda si deznoda sentimente și trăiri. Ceea ce știu e, că mult suflet am pus și pun(deși uneori mă cert…), multă înțelegere am arătat, multă dăruire de sine, multă speranță și încredere, multă răbdare și îngăduință, multe trecute cu vederea și multe iertate așteptând sa primesc ceva mai trainic în schimb, ceva de durată, nu efemer, friabil, destrămat la prima încercare ! Asta m-a făcut să mă închid deseori în carapacea mea, dezvoltându-mi cel de-al 6-lea simț, acel al intuiției, care mă pune în alertă când e cazul, spunându-mi că-i timpul din așa prietenii să mă retrag, să mă iubesc pe mine că, dacă nu eu, cine? Unele prietenii s-au pierdut în vâltoarea timpului, lăsându-mi însă un gust dulce, altele chiar am încercat să le șterg din minte, deși mi-au rămas înfipte în hruba-ntunecoasă a conștientului, că nu mi-au fost diamante strălucitoare cum credeam ci, spini care m-au schimbat pe parcursul vieții, neputând fi aceeași deschisă ființă și încrezătoare în oameni precum odată. Mi-am dat seama de multe ori că, sub zâmbete se pot ascunde alte sentimente, superficiale și străine de mine, că privirea alta-ți spune și gura alta! Se știe că ochii sunt oglinda sufletului și-nceînrcând să-i citești, vezi adesea cum se-ascund ocolindu-i pe-ai tăi sau observi priviri piezișe, care sub o blândețe deghizată ascund lame de cuțit! Constați la un moment dat că, acel ce-l credeai prieten, nu simte, nu gândește ca tine devenind rece, distant, înstrăinat, indiferent… tu rămânând doar cu iluzia unui prieten și-o întrebare fără răspuns deși, cătând în sinea ta îl găsești cu siguranță… N-A FOST SĂ FIE! Bineînțeles că nu poți coincide cu cineva întru totul, fiecare având caracterul lui, dar putem împărți păreri și simțăminte, idealuri, aspirații! Altfel cum? Ce fel de prietenie e? Mai degrabă nimic altceva decât că, într-un anumit moment ne-am intersectat traiectoriile și-apoi, unul pe lângă altul, trecători prin viață, ne-am urmat fiecare drumul!
Prietenia răsare, înflorește și dă rod între două sau mai multe persoane, petrecând timp împreună, discutând ca și cum ai vorbi sufletului tău… și totuși, realitatea deseori mi-a dovedit contrariul, „PRIETENUL” devenind acuzatorul, învinuitor aprig și dur care, cunoscându-ți pliurile sufletești, țintește exact în călcâiul lui Achile, știind unde te doare cel mai mult! Nu degeaba spune proverbul: „Doamne, apără-mă de prieteni, că de dușmani mă apăr singur!”. M-am întrebat de multe ori: cine-i de vină? Poate chiar eu însumi? Sunt foarte severă cu mine, fiind prima care-și va face autocritica ! Repet însă: NIMENI NU-I PERFECT, pot greși atât eu cât și prietenul dar, dacă există într-adevăr o legătură sufletească, putem discuta, înțelege, trece cu vederea și ierta; altfel, despre ce prietenie să vorbim? Poate cer prea mult de la prietenie, mai mult decât poate oferi? Posibil… dar, dacă nu cerem nimic, nu primim nimic, de ce nu o numim CUNOȘTINȚĂ?
Cunoștințe putem avea foarte multe și chiar am, la prima vedere toți putem fi agreabili, prietenoși și plăcuți în conversație, ceea ce oferă fiecăruia o stare de bine, o senzație plăcută de ambianță, de care toți avem nevoie! Prietenia însă e ceva cu mult mai mult, nu-i așa? Sau, ar trebui să fie… Cred că și lumea s-a schimbat, și-a pierdut naivitatea, inocența, delicatețea, respectul și înțelegerea față de celălalt… Să cred ca predomină doar interese, convenționalism, superficialitate, ipocrizie, perfidie, rivalitate, egoism și egocentrism? Doar atât? Deloc simțăminte profunde, deloc indulgență cu lăsare uneori de la sine, deloc răbdare, deloc grija de-a apăra ce-ar merita poate să fie? Poți întoarce spatele așa ușor rupând o prietenie, fără a simți că picură vreun strop de lacrimă ștergând cu un burete tot ce-a fost? Mulți poate nu sunteți de-acord, unii veți fi contrariați, dar e bine ca fiecare să coborâm în adâncul conștiinței noastre și-n profundul ei s-o exploreze… cu siguranță că va ieși mai mult Om! Există și prietenii adevărate, numai că, printre boabele de grâu se găsește și neghina, acei… PRIETENI FALȘI! De te-or simți cumva mai presus, vor căuta sa te minimalizeze, te-or vedea ca rival, te vor judeca cu rigiditate având satisfacția interioară a unei iluzorii superiorități și chiar se vor îndepărta de tine și discredita! Acești „prieteni” cu siguranță sunt nocivi! Adevărații prieteni îți pot deveni idoli, izvor de înțelepciune, inspirație și admirație și, de-i găsești, sunt nestemate-n viață!
Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Prietenia, adevăr, iluzii și…confesiuni”
Deseori m-am întrebat: ce-i de fapt LIBERTATEA? Există o libertate propriu-zisă? Problema libertătii provoacă intense controverse. E o dezbatere de lungă durată, nu numai dacă suntem sau nu liberi ci și cât de mult suntem sau putem fi liberi. Libertatea are legătură cu alegerile pe care le facem în viață, fiind influențate de diverși factori de mediu în care trăim, obiceiuri, caracteristici biologice, tendințe sociale etc.și țin de-o anume responsabilitate de care trebuie să dăm dovadă! Cu cât mă gândesc mai mult, cu-atât parcă sensul ce-l știam, pălește, se destramă și parcă nimic nu-mi mai rămane printre gânduri…
Se spune, ca nicăieri nu-i mai frumoasă luna plină, decât atunci când urci pe Acrοpole! Deşi românca, aşa cum am fost, sunt şi voi fi, rădăcinile rămânând rădăcini, iubesc mult această ţară, Ellada – Hellas, cum e numele ei adevărat, (după cum la noi ar fi trebuit să se cheme Dacia sau Getia, poporul nostru, de romani fiind numiţi daci, de greci, geţi). Ellada deci, şi nu Grecia, numele de grecos, fiind dat umilitor de turci când au ocupat țara, acesta însemnând ceva în sens de iobag!
Vin sărbătorile de iarnă! E gata și bradul meu, doar să-mi vină Moșul, îl aștept și-acum, ca-n fiecare an! Adevărat, bradul meu e tare frumos, strălucește plin de luminițe, globuri și ghirlande, cu steaua care clipește în vârf, înalt până în tavan… nu mă satur să-mi petrec serile pe lângă el, închid ochii și mă las furată de amintiri! Are și el istoria lui, un pom de vârsta fiului meu, cumpărat de mine cu ani în urmă, din primii mei bănuți câștigați în Grecia! E atât de încărcat cu podoabe, că-i atârnă crengile până la poale, având pe el nu numai primele globuri cumpărate, ci și-acelea avute de fiecare în copilărie! Câteva sunt chiar aduse de mine din țară, păstrate ca amintire, altele din copilăria soțului, altele făcute serile împreună cu copiii mei, steluțe, coșulețe, fel de fel, precum făcusem mică la rându-mi cu mama mea, neexistând la acea vreme prea multe! În fiecare an adăugam câte ceva, oricât de mic să fi fost, așa, ca să ne meargă bine anul ce-avea să vină! Deci, poartă pe el toate amintirile noastre adunate, parte din copilăria fiecăruia dintre noi, de la mic la mare! De fiecare dată, după ce-l împodobesc, stăm cu toții în jurul lui să-l admirăm și să ne-amintim care sunt podoabele alese ale fiecăruia de-a lungul anilor, care-s cele făcute de noi, când, cum, cu ce gânduri, ce vise, menit de-a ne aminti că, oricât anii ne-or zbura, rămânem tot copii, retrăindu-ne de fiecare dată basmul și copilăriei.
CĂTÂND FĂRÂMĂ DE LUMINĂ… 
