Omagiu lui Nicolae Florescu (12 octombrie 1942-6 noiembrie 2013) și Ileana Corbea Florescu (1 februarie 1942 – 9 mai 2023)

Criticul literar, publicistul și profesorul Nicolae Florescu reprezintă un simbol și o forță de reprezentare desăvârșită a scrierilor despre exil, a ilustrării exilului literar, a înțelegerii într-o manieră complexă și completă a spriritului de a fi al intelectualilor exilului, la toate acestea adăugându-se superlativul evocării permanente și pasionante a spiritului exilului pe care l-a înțeles mai bine ca nimeni altul, sine ira et sutdio, cu obiectivitate și maxim profesionalism, în cărțile și studiile sale sau în întâlnirile periodice din Jurnalul Literar, ziarul prin excelență al exilului românesc. Talentul, pasiunea, munca, determinarea, stoicismul și forța organizării cercetărilor sale sunt completate de meritul incontestabil de a ilustra cu precizie, acuratețe, convingere și argumente, exilul autentic, exilul curat, anticomunist, rezistent și veritabil, Nicolae Florescu fiind și din acest punct de vedere un garant al promovării rezistenților și neînfricaților anticomuniști, ceea ce îl detașează și îi dă o anvergură de originalitate, unicitate și excelență pe care nimeni nu a avut crezul și fermitatea de a o împlini, cu atât mai mult cu cât vorbim de o perioadă a scrierilor sale în care nu a existat acces la arhive în România. La București sau la Freiburg, Nicolae Florescu a pătruns în toate subtilitățile exilului, cu intuiție, inteligență și profesionalism, înțelegând menirea lui reală, literară, culturală, identitară, dar și anticomunistă, spunând adevăruri și pronunțând, fără ezitare, realități despre exil. Un exil, așadar, antidictatorial, Mircea Popescu vorbind de bună seamă despre “anticomunismul nostru de bază, altfel ce căutăm noi în exil”? De fapt, este unul dintre uriașele merite care îl detașează și îl evidențiază pe Nicolae Florescu de alte încercări similare din sfera exilului cultural, aceea de a întreprinde o excepțională cercetare de istoric literar, de a realiza analize impecabile ca și critic literar, dar și de a reflecta cu flerul istoricului, realitățile exilului adevărat, punând în lumină vocile talentate, dar și anticomuniste ale exilului întrucât acestea au fost două principii fundamentale ale trăirii în exil, Nicolae Florescu asumându-și cu o forță de convingere incredibilă, evidențierea intelectualilor merituoși din perspectiva acestei obligatorii ambivalențe.

Reușita demersului, prin acuratețea redării exilului literar autentic anticomunist, înțeles dinspre valoarea sa literară, culturală sau identitară, dar și de realitate istorică postbelică, nelăsând loc de echivoc între rezistenți, înțeleși în spiritul ferm, dur și ireconciliant anticomunist de tip Lovinescu, Ierunca sau Goma și restul, ”binevoitori” ai regimului de la București, oportuniști, favorabili și apropiați ai ambasadelor românești din acea vreme, a rezultat din pana inconfundabilă a lui Nicolae Florescu, subtil și pretențions critic și istoric literar, din prietenia și cunoașterea exilaților și a stării reale a exilului autentic, din profunzimea cercetărilor realizate tocmai în arhiva Bibliotecii Române de la Freiburg, biblioteca exilului românesc care este păstrătoarea unei comori unice a exilului prin presa, manuscrisele, publicațiile, cărțile, scrisorile sau alte opere ale exilului. Ajuns acolo, în acea bibliotecă cu suflet, cum spun însuși exilații, câți mai sunt astăzi, reuniți la simpozioanele organizate de dr Mihai Neagu, Nicolae Florescu a studiat cu asiduitate, pasiune, determinare, luni de zile în ani de-a rândul, aducând la lumină și punând în valoare cu precizia specialistului desăvârșit, date, note, reflecții, analize și nenumărate referiri la personalități, opere, contribuții literare, perioade și sentimente identitare exilului autentic, spunând, în fapt, atât de mult din ceea ce se putea spune fundamental, asumat, complet și analitic despre exilul literar, despre exilații literari care au rezistat primului val, celui de al doilea sau al treilea, departe de casă, de „țara de peste dâmb, de peste veac” cum spunea cu amărăciunea depărtării și a dezrădăcinării, Vintilă Horia.

De fapt, remarcabilele volume Întoarcerea proscrişilor (1998) şi Menirea pribegilor (2003) dezvăluie forța de convingere critică și subtilitatea analitică, profunda cunoaștere a publicisticii exilului de la Revista Scriitorilor Români încolo, subtilitățile filosofiei exilului anticomunist, adică al celui nealterat ideologic și neaservit Securității, dimensiunile culturale ale românismului, dar și uimitoarea înțelegere a fenomenului literar în contextul unei perioade, eveniment sau perioadă istorică, adică remarcabila înțelegere a conexiunii dintre faptul istoric și exil, dintre istoria exilului și filosofia acestuia, dintre rațiunile politice, ideologice, partidice, instituționale sau internaționale și cultura exilului, dinspre spiritul său erudit și cel lucid.

Publicația Jurnalul Literar, inițiată în 1990 de către Nicolae Florescu, în amintirea directorului fondator, George Călinescu, a întruchipat grija permanentă și preocuparea pentru exilul adevărat, un demers, o menire și o vocație unică prin calitatea sa excepțională, dusă mai departe, cu hotărâre, asumare și impresionantă forță de doamna Ileana Corbea Florescu, chezășia calității și a continuității profesionalismului îndreptat spre același spirit al exilului. Jurnalul Literar a fost dedicat reabilitării și readucerii în circuitul literar a scriitorilor din exil, pribegi și refugiați, dar și a prezentării în manieră critică și integrativă a exilului cultural, rezistent și anticomunist. De altfel, un mare merit al publicației este acela de redare a operei marilor scriitori din exil, dar și de revalorizare a atitudinii lor ferme, după plecarea din România comunizată. Dar, Jurnalul literar, ca întreg constructul excepțional al lui Nicolae Florescu, de altfel, are numeroase alte semnificații, ca cea de invitație la românitate, la românsm în universalitate, la cultura eternă, la un anumit tip de existențialism. Jurnalul Literar a fost o instituție, o epocă, un crez, un univers și va rămâne așa prin Ileana Corbea și colaboratorii săi. De altfel, în 1990, Nicolae Florescu spunea în interviul “Literatura exilului anticomunist” din România Liberă din 15 februarie 2008 că “eu nu împărtășesc dileme – am mai spus-o – , sau nu îi colorez activitatea cu schimbarea macazului zilei. Antrenez în scrisul meu convingeri, credințe formate prin mulți ani de muncă, cercetare, lectură și de aceea nu îmi permit să renunț la ele, căci altfel nu aș mai fi ceea ce sunt, iar Jurnalul Literar e o parte din acest a fi”. În paginile Jurnalului Literar au apărut, ca rezultat al muncii și strădaniilor uimitoare de cercetare realizate cu prisosință la Freiburg, lucrări necunoscute ale unor scriitori români consacrați din exil precum Horia Stamatu, Alexandru Busuioceanu, Nicu Caranica, Th. Cazaban sau referiri la Leontin Jean Constantinescu, Remus Radina, Cicerone Ionițoiu. Ceea ce i-a făcut o imensă onoare lui Nicolae Florescu a fost publicarea în 1999 a Memorialului anticomunist din închisoare, scris chiar în închisoarea din Elveția, înainte de a fi condamnat la moarte în țară, de Oliviu Beldeanu, autorul loviturii anticomuniste împotriva ambasadei RPR de la Berna din 1955. În ceea ce l-a privit pe Mircea Eliade, Nicolae Florescu a considerat în Menirea pribegilor că „imaginea de lider al conșiinței exilate românești a dominat activitatea desfășurată de Mircea Eliade în ultimele decenii ale vecaului ce tocmai s-a încheiat”.

Faptul că Nicolae Florescu a întruchipat impecabilul și că s-a dovedit cuprinzător și absolut, prin stil și atitudine, transpare și din referirile lui Bujor Nedelcovici, care îl vedea „mereu activ, revoltat, intransigent, iconoclast” șI de asemenea cu un “spirit critic care îi era înscris pe chipul transfigurat, dar și în gândirea, în cărțile scrise și în cuvintele exprimate”.

Dar, pentru un și mai deplin profil intelectual și profesional al lui Nicolae Florescu trebuie vorbit despre dimensiunea reprezentativității, așa cum au perceput-o înseși personalitățile exilului, precum Alexandru Niculescu care a apreciat că „Nicolae Florescu a înțeles imediat după 1990 drama exilului și risipirea în lume a nefericirii noastre, a valorilor alungate din țara subjugată, dar mai ales necesitatea reîntregirii culturii românești”. Bujor Nedelcovici, căruia Nicolae Florescu i-a publicat imediat romanele interzise de cenzură a considerat că marele merit al cercetătorului în arhivele din Germania, a constat în „înțelegerea dramei proscrișilor în lupta pentru trecut, memorie și demnitate intelectuală”.

Nicolae Florescu a fost profund anticomunist și atașat valorilor occidentale, iar profesorul universitar Alexandru Herlea, membru din 1986 al Secțiunii de Știință și Istoria Științei din cadrul CTHS (Comité des travaux historiques et scientifiques) și președinte al Asociației La Maison Roumaine, cu statut de societatea savantă franceză din 2012, remarca „seriozitatea, tenacitatea și pasiunea” criticului literar, precum și dorința „de a ajut și de a face cunoscute activitățile exilului care în țară erau neștiute”. 

Rămâne esențial de spus că asiduitatea și fermitatea de a scrie despre exilul adevărat a avut la Nicolae Florescu o nuanță aparte prin aproprierea de unele personalități ale sale, ceea ce explică, justifică, certifică și înnobilează demersul său. Nicolae Florescu a avut întâlniri la Paris, în 1994, cu mai mulți reprezentanți ai rezistenței anticomuniste, ceea ce i-a permis să cunoască îndeaproape România exilată, proscrisă, liberă, iar mai apoi susținerea acordată lui Remus Radina, prin publicarea testamentului său, sau interviurile luate lui Cicerone Ionițoiu, două figuri radicale ale exilului anticomunist și personalități extraodinare ale spațiului exilului, i-au conferit lui Nicolae Florescu neîndoiala, dar mai cu seamă absolutul judecății sale corecte, critice și obiective asupra adevăratului exil, altfel spus incontestabila, justa și cuprinzătoarea viziune asupra fenomenologiei exilului, parte a culturii și ființei românești.

Pentru azi și pentru oricând, Nicolae Florescu nu este un critic clasic, scrierile sale despre exil nu sunt statice, descriptive, restituitive prin republicarea unor opere și atât, ceea ce reprezintă, desigur un prim nivel de contribuție, ci sunt vii, trăitoare de adevăr și inspiraționale, unice, inconfundabile și complete. Prin opera desăvârșită dedicată exilului literar, Nicolae Florescu rămâne un întreg pentru cultura română, un cercetător cu o contribuție completă asupra exilului literar și un erudit desăvârșit prin forța de a vorbi despre exilul anticomunist, prin convingerea absolută că echilibrul reliefării exilului constă în redarea adevărului, fie el chiar și incomod și, în sfârșit, prin relevarea adevăratului sens al rezistenței, adică prin curajul anticomunist asumat!

Anca Stângaciu, Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeș-Bolyai Cluj

De la crearea Bisericii Greco-Catolice române între anii 1697-1700 prin unirea românilor din Transilvania cu Biserica Romei și până la desființarea sa de către comuniști, la 1 decembrie 1948 sau după aceea, în clandestinitate, spiritul greco-catolic s-a afirmat și remarcat ca realitate definitorie a istoriei Transilvaniei, ca fenomen pregnant al identității românești și desigur ca aspirație fundamentală și deschidere spre universalitatea catolică. Din punct de vedere canonic, Biserica Română Unită a fost ridicată în 2005 de Papa Benedict al XVI-lea la rangul de Biserică Arhiepiscopală Majoră, cu autonomie și drepturi similare patriarhiilor catolice orientale, iar dintre cele șase eparhii, cinci sunt în Oradea Mare, Cluj-Gherla, Lugoj, Maramureș și București, iar alta în Canton, Statele Unite ale Americii.

Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Oradea este centrul spiritualității greco-catolice din Vestul țării și excepționalul spațiu ecleziastic care și-a dovedit forța de a fi, indiferent de dificultățile istorice, prin exprimarea în paralel cu îndatorirea pastorală, a drepturilor naționale, a unității confesionale, a martiriului episcopilor și a rezistenței în catacombele clandestinității impuse de regimul comunist. După 1989, o dată cu dobândirea libertății depline, Eparhia Română Unită de Oradea-Mare s-a manifestat cu precădere prin misiunea sa eleziastică, concretizată în organizarea a două vicariate, 10 protopopiate, peste 149 de parohii din Crișana și alte 25 de parohii din diaspora (Italia, Spania și Austria), mănăstiri, ordine și congregații, prin activitatea sa pastorală reflectată în asociații și reuniuni de pietate, precum AGRU, Reuniunea Mariană, ASTRU, cercetașii, cateheza pentru tineri și desigur prin programele de pregătire a clerului. În acest sens, s-a reușit ca în locul Academiei Teologice să se deschidă un Institut Teologic cu grad universitar, devenit din anul 2000 Facultatea de Teologie Greco-Catolică, Departamentul Oradea. Tot la Oradea, funcționează și alte trei structuri de învățământ teologic greco-catolic, Liceul Don Orione, Liceul “Iuliu Maniu” și Seminarul Teologic „Sfinții Trei Ierarhi”. Prin aceeași atenție episcopală este facilitată în Țara Crișurilor, apariția a patru reviste de spiritualitate și cultură creștină Revista Calea Desăvârșirii, Vestitorul, Seminarium Varadiensis și Flori de Crin.

Episcopia Greco-Catolică de Oradea a devenit în ultimii ani prin deschiderea, preocuparea, interesul și atenția privilegiată a Preasfinției Sale, Episcopul Virgil Bercea, iubitor și cunoscător de artă, cultură și istorie, un minunat perimetru instituțional al proiecțiilor culturale, al interferențelor științifice, al încurajării scrisului istoric, al mărturiilor ecleziastice și identitare.

Preasfinția Sa, Episcopul Virgil Bercea, a urmat într 1977 și 1981 Facultatea de Agronomie din Cluj, apoi a studiat clandestin teologia, tot clandestin a fost sfinţit preot de către IPS Alexandru Todea, unchiul său, cel care a spus de mai multe ori la începutul anilor 1990, după căderea comunismului: „toată suferința Bisericii noastre din acești ani de persecuție o oferim Domnului”! Preasfințitul Virgil Bercea a studiat între 1990 și 1992 Teologia Dogmatică la Universitatea Urbariană din Roma, în 1994 a fost consacrat episcop, respectiv trei ani mai târziu, episcop Eparhial, iar în 2003 i-a fost conferit titlul academic de doctor în teologie de către aceeași Universitate Pontificală, cu teza “Il mistero che unisce lo Spirito Santo alla Chiesa”.

Preot timp de opt ani în clandestinitate, misiune pastorală pe care a asumat-o cu mult curaj și iubire pentru credincioși, în condițiile în care exista în fiecare zi pericolul de a fi arestat de către Securitate, Preafericitul Virgil Bercea a fost întotdeauna un promotor al istoriei Bisericii Greco-Catolice, a istoriei Transilvaniei, a istoriei românilor. A considerat în acest sens că actul samavolnic de desființare a Bisericii Unite și persecuțiile dure începute în 1948 împotriva membrilor acesteia au constituit un act de „pedagogie divină”. De nenumărate ori a afirmat că „sângele martirilor noștri, sacrificiul lor, mormintele fără cruci ne îndeamnă să nu uităm, să spunem adevărul pentru ca istoria să nu se mai repete”.

La Oradea, așadar, prin grija Preasfinției Sale, Episcopul Virgil Bercea, a fost prefigurat în 2017 un remarcabil proiect cultural privind istoria Seminarului ”Sfinții Trei Ierarhi Vasile, Grigore și Ioan”, iar împlinirea a 230 de existență a acestui așezământ de învățământ și cultură transilvăneană a dus la apariția în 2022 a două din cele trei volume plănuite, unul semnat de Silviu Sana, Tiberiu Alexandru Ciorba și Traian Ostahie, Seminarul Treimii Române Unite din Oradea. Studenții teologi (1792-1948), apărut la editura Mega din Cluj și altul scris de Constantin Liviu Demeter, Evoluția Seminarului Greco-Catolic din Oradea în timpul episcopului Demetriu Radu, apărut la editura Primus din Oradea.

Seminarul Treimii din Oradea a devenit al doilea institut de educație superioară, după cel din Blaj (1754) ceea ce a permis formarea ecleziastică a sute de generații de tineri, cum la fel de evident, sedimentarea sa din neprețuitul izvor al latinității și sensurile tradiției bizantine a contribuit la transformarea spirituală și culturală a comunităților și mentalităților românilor. Cartea istoricilor Silviu San, Tiberiu Ciorba și Traian Ostahie, aflată sub îndrumarea Părintelui Rector Anton Cioba, însumează profilul social și teologic a peste 1150 de tineri dornici să devină misionari ai Evangheliei pentru români. Structura volumului cuprinde în prima parte o cronologie utilă și relevantă a anilor școlari (1792-1948), dar ea este fundamentată mai ales pe prezentarea biografică a studenților teologi, dintre care unii au ajuns episcopi –Vasile Hossu, alții canonici – Aloisie Ludovic Tăutu, protopopi – Ioan Genț, Petru Cupcea, profesori – Augustin Cosma, Ioan Dan sau preoți. O parte dintre alumni au trecut inclusiv prin diferite etape ale internaționalizării activității lor, în institute teologice precum Ujhorod, Bratislava, Esztergom, Viena, Strasbourg, Kalocsa, Pesta sau Roma, iar profesorii din instituțiile de învățământ ale Bisericii și din alte unități educaționale orădene au fost și ei absolvenți cu studii la Budapesta (24%), Viena (16%), Roma (14%), Ujhorod (5%), Esztergom (3%). De remarcat este faptul că biografia studenților teologi orădeni, structurată prin apelul la sursele arhivistice, cuprinde nu doar date referitoare la familie, studii, naționalitate, stare clericală, hirotonire, ci și la originea socială: nobil, ignobilis, colonus, iobagiones. Strădania, meticulozitatea și acribia autorilor dicționarului biografic se reflectă și în referințele privitoare la demnitățile ocupate de către studenții teologi, de la cea canonică, la cea literară, culturală sau instituțională.

Volumul lui Constantin Demeter dedicat evoluției Seminarului greco-catolic orădean în timpul episcopatului lui Demetriu Radu, adică între 1903 și 1920, o perioadă rodnică, dar în același timp dificilă întrucât a fost marcată de ultimii ani ai dualismului austro-ungar și de cei ai Primul Război Mondial, pune în lumină într-o manieră elaborată, clară și concisă, aportul episcopului Radu la dezvoltarea, finanțarea și modernizarea institutului ecleziastic, precum și activitatea rectorilor numiți în slujba lăcașului de învățământ. Viziunea largă, cultura solidă și calitățile organizatorice le-a permis acestora să gestioneze eficient problemele seminarului orădean, să reușească promovarea identitar-ecleziastică a alumnilor, dar și să se îngrijească de dimensiunea europeană și raportarea la cultura italiană. Deși seminarul „mic” greco-catolic era prevăzut doar cu internat pentru cazarea tinerilor români uniți ce urmau școlile confesionale din localitate, el a reușit configurarea unui climat spiritual și cultural propice evoluției socio-profesionale a tinerilor români. Cert este faptul că numărul studenților teologi greco-catolici orădeni a avut o continuă ascensiune, tinerii uniți români regăsindu-se între 1792-1918 la studiu în cadrul Seminarului Romano-Catolic din Oradea, a Seminarului Central din Budapesta, a Seminarului Sf. Barbara din Viena, Ujhorod și desigur a Colegiului Sf. Atanasie din Roma. Clericii orădeni au fost prezenți, astfel în 12 institute teologice, iar 63% dintre ei au devenit absolvenți hirotoniți. În 1922 episcopul Traian Valeriu Frențiu a pus temelia Seminarului Teologic, denumit doi ani mai târziu Academia Teologică a Eparhiei Greco-Catolice de Oradea, ceea ce a făcut ca pentru formarea în preoție să nu mai fie nevoie de a se merge la studii superioare înafara diecezei.

Cu doctorat în Filosofie și Teologie la Roma, părintele Augustin Lauran a fost numit rector al Seminarului Domestic Greco-Catolic de către episcopul Mihai Pavel în 1879, unde timp de 27 de ani s-a interesat de menținerea limbii de predare române și de promovarea românismului. I-au urmat la rectorat Moise Neș, Florian Stan și Gheorghe Miculaș, ultimul dintre aceștia conducând institutul în împrejurările dificile ale războiului și ale perioadei următoare de până la 1925 când structura clericală a ajuns să cuprindă Academia Teologică Unită, Seminarul Domestic și Internatul Preparandiei.

Principiile de organizare și evoluția întreagă a Seminarului Teologic Român Unit din Oradea, înființat în anul 1792 prin decretul Episcopului Ignatie Darabant, dezvăluie o serie întreagă de sensuri și semnificații. Mai întâi, instituția seminarială, “Biserica lui Inochentie Micu și ai altor luceferi ai redeșteptării naționale”, și-a asumat rolul vocațional educațional, clerical, cultural, social și identitar, studioșii, viitori preoți sau profesori urcând astfel treptele statutului social și cultural. Au fost făcute inclusiv selecții și invitații de studiu în străinătate, cei trimiși la Roma, de pildă, trebuind să aibă rezultate foarte bune la învățătură, pur eminentia. Doi dintre elevii excepționali susținuți de către Episcopul Demetriu Radu cu bursă pentru plecarea în cetatea eternă a fost Grigore Pop în anul 1906 și Aloisie Tăutu în 1914. Pentru eparhia greco-catolică, formarea unor tineri la seminarii din străinătate a echivalat cu „influențarea binefăcătoare asupra națiunii române din Transilvania” tocmai pentru că tinerii clerici au beneficiat de întâlnirea cu cultura apuseană, internaționalizarea lingvistică și dialogul cu profesorii erudiți.

Seminarul s-a confruntat și cu măsurile represive ale regimului comunist care au dus la interzicerea activității acestuia, soarta sa fiind aceeași cu a întregii Biserici Greco-Catolice prin scoaterea brutală înafara legii în toată perioada anilor 1948-1989.

Dintre superiorii Seminarului Domestic Greco-Catolic, personalitatea cu cea mai mare relevanță internațională a fost Aloisie Tăutu, bursier, apoi doctor în Teologie din 1921 la Roma, consilier ecleziastic al Legației Române pe lângă Sfântul Scaun între 1937-1947, iar după 1947 importantă figură a exilului românesc. Se poate spune, de altfel, că Italia a constituit „o altă fațetă a identității sale”, atât prin activitatea ecleziastică ca preot al Bisericii San Sebastian alle Coppelle sau contributor în relația cu structurile pontificale (membru în Comisia Dreptului Canonic Oriental), cât și prin prezența sa ca intelectual activ al mediului cultural italian, ca teolog preocupat de demersurile publicistice și de cercetare în Arhivele Vaticanului sau ca exilat militant. Definit printr-un puternic anticomunism și spirit de libertate, Aloisie Tăutu a fost începând cu 1948 membru al Comitetului Național Român al Libertății, prin Oficiul său de Ajutorare, fondator al ziarului Suflet Românesc de la Roma, colaborator ecleziastic al posturilor de radio Europa Liberă și Radio Vatican, membru al Societății Academice Române de la Roma, altfel spus un spirit deschis și integru care a luat poziție față de abuzurile regimului comunist. Este relevantă de menționat, numirea de către Sfântul Scaun a lui Aloisie Tăutu ca președinte al Comitetului de Asistență pentru refugiații din Italia, calitate prin care a susținut adaptarea acestora la realitatea Lumii Libere. Se poate afirma, de altfel, că la Roma, preoţii greco‑catolici au coordonat, de cele mai multe ori, activitatea de păstorire, susţinere, asistenţă şi ajutor, în legătură directă cu sentimentul anticomunist, iar părintele Aloisie Tăutu a avut o importantă influenţă asupra comunităților românești, mai ales în ceea ce a privit determinarea mentalităţii politice și identitare. În mod particular, Aloisie Tăutu, conducătorul grupului de clerici greco‑catolici de la Vatican, a pledat în diferite feluri pentru refacerea Bisericii Greco‑Catolice. Într‑un Memoriu de la mijlocul anilor ‘60, adresat de acesta, împreună cu alţi clerici greco‑catolici de la Roma, printre care Pamfil Cârnaţiu, Ovidiu Bejan sau Traian Crişan, ministrului de Externe al României, Corneliu Mănescu, se insista pe acelaşi deziderat al refacerii Bisericii uniţilor.

Autorul istoriei Seminarului unit orădean din timpul episcopatului Demetriu Radu reliefează cu acribie și spirit analitic aspecte esențiale ale existenței institutului de învățământ, care, deși a făcut parte din categoria seminariilor minores, a avut un rol foarte important în formarea clerului tânăr prin dobândirea unor cunoștințe de rit bisericesc, de vorbireîn limba română, de instruire a românilor greco-catolici, de ascensiune socială și culturală și desigur de internaționalizare prin studiile în străinătate. Semnificativă pentru funcționarea seminarului domestic unit, aflat sub tutela Bisericii Greco-Catolice, iar legislativ, subordonat până la 1918 Ministerului Instrucțiunii Publice și Direcției Cultelor din cadrul Guvernului de la Budapesta, a fost relația de colaborare cu Seminarul Romano-Catolic din Oradea și mai ales cu Liceul Român Unit din Beiuș. Academia Teologică a Eparhiei Greco-Catolice de Oradea, la a cărei inaugurare, în 1924, a asistat Episcopul Valeriu Frențiu, rectorul Gheorghe Miculaș sau preotul Aloisie Tăutu, s-a constituit într-o instituție diecezană modernă care a asigurat formarea în preoție prin studii superioare în Oradea.

Învățământul românesc greco-catolic prin profesorii săi, altfel spus clerul superior sau elita Bisericii, împreună cu episcopii și rectorii săi, au asigurat pregătirea clericală, teologică și spirituală a tinerilor români uniți, au dat sens și relevanță dimensiunii sociale și culturale a comunităților românești din Transilvania, au păstrat identitatea românească la Vest de Carpați, în spațiul european și american și, de asemenea, au facilitat intrarea într-un circuit profesional și cultural mai larg.

În mod particular, Episcopia Greco-Catolică de Oradea, se configurează printr-o serie de numeroase demersuri științifice, culturale sau editoriale într-un centru de excelentă promovare a valorilor și realizărilor românești, aflate adesea în conexiune cu recunoașterea internațională, reușind astfel să conecteze specialiști, oameni de cultură, iubitori de artă și istorie, enoriași într-un cadru al interculturalității transilvănene, românești și europene.

Conf. univ. dr. Anca Stângaciu,

Facultatea de Studii Europene, Cluj

e-mail astangaciu@ubbcluj.ro