Bucurie – Sonet –
*
Lumea-i a mea în ziua ce se-avântă
zâmbind că eu într-însa încă sunt.
În tot ce era trist, urât şi crunt
lumina-n chip de mii de păsări cântă.
*
Sufletu-mi iar cutează, se frământă
şi şterge al durerii negru grund,
râd fericit în loc să mă încrunt,
mă bucur că tristeţea-a fost înfrântă.
*
Nu-mi pasă că-mplinirea e târzie,
oricând poţi să te bucuri de splendori.
Admir vrăjit aceste noi culori
*
ce au în ele-atâta gingăşie.
În inimă, în gânduri şi în pori
mi-au înflorit grădini de bucurie.
Să speri
Să speri până în cea din urmă clipă,
să nu renunţi, să-naintezi spre ţel,
chiar dacă simţi că ai ajuns risipă
într-un final ce te-a inclus în el.
*
Să nu îţi pese dacă vin puzderii
de îndoieli, de griji şi şovăiri.
În loc să-ţi pară rău şi să te sperii
sădeşte-n al tău suflet trandafiri.
*
Gândeşte-te mereu că-i primăvară,
că păsări se întorc, că-s flori pe plai
şi că iubeşti pentru întâia oară
o zână ce te lasă fără grai.
*
Şi cântă, râzi, respiră tinereţea
pe care-o simţi în trupul tău şi-ar vrea
să te alinte-ntruna cu blândeţea
iubirii care freamătă în ea.
Aş vrea să-ţi spun…
*
Aş vrea să-ţi spun…dar nu-mi mai amintesc
decât de acea vară minunată
când ţi-am şoptit senin şi-aşa firesc
că o să fim alături viaţa toată.
*
Aş vrea să-ţi spun… Însă în gânduri am
privirea ta de-atunci, lumină lină,
ce îmi învăluia plăpândul ram
în a iubirii splendidă grădină.
*
Aş vrea să-ţi spun… Ar fi însă-n zadar
să-ţi povestesc ce ştii de-o-ntreagă viaţă,
când eu am fost corabie, tu far
ce m-a ferit să eşuez în ceaţă.
*
Aş vrea să-ţi spun… Dar pot doar să-nfior
numai aceleaşi vechi şi noi cuvinte
prin care să-ţi repet că te ador
la fel de pătimaş şi de fierbinte.
Încep un alt destin
*
Încep să sper că norii din destin
se risipesc şi că va fi senin
în sentimente,
iar viaţa mea se va muta pe-alt drum
uitând că mi-au fost visurile lente
până acum.
*
Vreau să trăiesc din plin ce mi-a rămas
chiar de-am să merg mereu numai la pas.
Altă menire
parcurg spre a preface-n împliniri
speranţele ce vor noua rodire
în noi trăiri.
*
Nu mai suport regrete şi tristeţi.
Sper c-am să dau alt sens acestei vieţi.
Cred în noi visuri
care să aibă aripi pentru zbor.
M-am săturat de prea multe abisuri
şi bezna lor.
*
Încep un alt destin, fără trecut,
care-i mai scurt decât cel ce-a trecut,
dar în el are
un miez fierbinte ce îmi dă fiori
sculptând în orice clipă trecătoare
altfel de zori.
Eternul zbucium
*
Nu toate trec. Ceva totuşi rămâne,
ceva cu altceva mereu se-adună
când mâine curge-n azi şi azi în mâine
trăind în ieri tot timpul împreună.
*
Un ieri din ce în ce mai plin de sine,
căci tot ce e şi vine-n el încape,
sortit ca-n ale vremurilor mine,
spre a-şi afla prezentul, să tot sape.
*
Căci începutul din sfârşit începe
mereu într-o continuă rotire,
pentru-a putea-nţelege şi percepe
firimitura sa de nemurire.
*
Nu ştim nimic şi nu vom şti vreodată
de când şi până când şi până unde
e hărăzită viaţa să se zbată
în trecerea grăbitelor secunde.
*
Cine ne-adună, cine ne desparte?
De ce e totu-nvăluit în ceaţă?
Şi-apoi e viaţa viaţă sau e moarte,
care de-abia prin moarte va fi viaţă?
Autor: Anatol COVALLI
