Vecinii ne-au distrus cu ură
și au mușcat din trupul Țării,
apusul a tăcut din gură
și-a acceptat pactul trădării.

Tot timpul peste biata Țară
s-au prăvălit urlând barbarii
ce-au vrut să facă să dispară
mereu schimbatele-i fruntarii.

Copiii, frații și părinții
ne-au plâns în tristele siberii,
în timp ce-și numărau arginții
vânzării, marile imperii.

Și azi sunt dornici de osândă
pândind doar clipa potrivită,
unii dorind ca să ne vândă,
iar alții ca să ne înghită.

Și nu tot mafia ocultă
susține groaznica hienă
ce urlă sumbru și insultă
o țară-ntreagă fără jenă ?

Credeți cumva că restul lumii
ne va sării în apărare
blamând nelegiuirea ciumii
și cruda ei nerușinare ?

Tot noi ne-om apăra moșia,
cum am făcut-o și-altădată,
și niciodată România
n-o să mai fie sfârtecată

Iar pe nebunii ce-or să vină
dorind ca să ne vâre-n groapă,
îi vom primi cum se cuvine
trăgându-i nemiloși în țeapă.

1991

————————————–

Anatol COVALI

București

Fecioară Maria
mama lui Mesia,
Tu cea Preacurată,
binecuvântată,
fragedă tulpină
ce-ai rodit lumină,
tânără Mireasă
de Cel Sfânt aleasă
să fie-n primejdii
pavăza nădejdii
şi-n nefericire
un rug de iubire,
dulce primăvară
fă ca să răsară
în a mea fiinţă
muguri de credinţă,
pune mângâiere
pe orice durere,
inima-mi bolnavă
să-Ţi aducă slavă,
sufletu-mi ce-nfrânt e
în zbor să se-avânte
dragostea să-ţi cânte!

————————————–

Anatol COVALI

București

8 septembrie, 2018

Viața este doar o clipă
și ne batem de ea joc
prin continua risipă
de speranță și noroc.

Dumnezeu fu mână spartă,
dar în sac nu ne-a vârât
și de-aceea când ne ceartă
ne uităm la El urât.

Căci pe lume tot nimicul
cât ar fi de prost și bleg
crede că este buricul
universului întreg.

Doar în clipa cea din urmă
înțelegem în sfârșit
că acest destin de turmă
singuri noi ni l-am croit.

1991

————————————–

Anatol COVALI

București

Lângă El, mult prea trist,
disperat suspină Crist
că-n zi de Crăciun îndură
de-a fi răstignit pe ură,
c-au murit în zadar
cei ce și-au făcut altar
din chiar ziua lui prea sfântă,
murind cu aripa frântă,
dar zâmbind fericiți
că de Domnul sunt iubiți.

Sună iar lerui ler,
dar e noapte și e ger,
revoluția-i o zdreanță
și nu e nicio speranță.
Nu-i nimic de făcut
spre-a scăpa de Belzebut
ce domnește mai departe
peste viață, peste moarte.

Ninge trist, ninge des
peste morți și eres
lacrimi calde și albe
cum sunt florile dalbe
și se-aud până-n zări
dureroase cântări
care cheamă în Țară
pe prea sfânta Fecioară.
Poate ea va putea
în sărut să ne bea
jalea cruntă și grea
și de chinul ce bântuie
pentru veci să ne mântuie.

Lerui ler, lerui ler,
prin nămeți și prin ger
s-au oprit cântând la porți
toți martirii noștri morți
și înalță spre cer
cel mai trist lerui ler,
cântecul cel mai amar
pentru moartea în zadar,
pentru cei ce mai pier,
lerui ler , lerui ler ! …
Lerui ler, lerui ler !! …
Lerui ler, lerui ler !!! …

1990

Și noi și Creatorul de lumină
îi așteptăm pe-acești copii și frați
ca-n catedrala dragostei să vină,
cuprinși de remușcări, spre-a fi iertați.

Nu vrem să pedepsim nicio făptură.
Oricine poate fi pe veci iertat
dacă-n sfârșit se leapădă de ură
și recunoaște că e vinovat.

Durerea noastră nu vrea răzbunare
nici pentru cei rămași,nici pentru morți.
Cu sufletele pline de iertare
deschidem larg ale iubirii porți.

Dar vai de cei ce nu vor să priceapă
și ne aruncă dragostea în vânt,
căci nu o să îi spele nicio apă
și n-o să-i vrea în el niciun pământ !

1990

Știu perfect că-i un plan plin de ură
pus la cale de o creatură,
care vrea să se lăfăie-n frunte
sprijinit și-ajutat de minți ciunte.

Pentru tot ce e putred în Țară
e de vină-astă groaznică fiară
ce dezbină urând , uneltește
și distrugerea Țării dorește !

1990

————————————–

Anatol COVALI

București

Sunt mult mai patriot decât oricine,
dar simt o silă nemiloasă-n mine
pentru această sângerândă rană
care nu e nici dacă, nici romană.

Dacă în doar cincizeci de ani de boală
memoria ne-a fost mereu vasală,
dacă-am răbdat prostește sub obidă
ca frații noștri chiar să ne ucidă,

dacă și azi nu judecăm oleacă
și capul tot sub sabie se pleacă,
dacă în fruntea țării punem răii
și ne pupăm în fund și azi călăii,

ne merităm osânda ce persistă
și-nseamnă că scăpare nu există,
că până și Cel Sfânt și-a întors fața
ca să-și ascundă lacrima și greața !

1990

Vă vom ierta pentru dorința
de-a pune mâna pe putere
și-n noi va birui credința
când milă pentru voi vom cere.

Dar nu vă vom ierta vreodată
dezmățul urii, aroganța
și-acea cruzime-nverșunată
cu care ne-ați ucis Speranța !!!…

1990

La ce folos să-mi veştejesc plămânii
şi glasul obosit să-l sting în şoaptă,
când chiuie şi dănţuiesc păgânii
pe nerozia noastră înţeleaptă?

Printre atâți normali nu-s eu nebunul
ce în pustie predică degeaba
când ucigaşii, unul câte unul,
îşi instalează în destin taraba?

Aş vrea să fiu Hristosul ce cu biciul
să îi alunge pentru totdeauna
din templul sfânt ce-a devenit ospiciul
unde-n orgii se lăfăie minciuna.

Dar prea puţini s-ar bucura de-aceasta
şi mult prea mulţi m-ar huidui cu ură
sfărmându-mi mădularele şi ţeasta
cu bâte de delir şi impostură.

Am mai rămas câţiva lîngă speranţă
luptând cu nesfârşitele mizerii
ca să-i salvăm drapelul, sfânta zdreanţă
la care urlă sumbru rinocerii.

1990

Vrem ca toţi profitorii să plătească
pentru imensul rău ce ne-au făcut,
să-şi lepede înşelătoarea mască
şi să-şi arate sufletul vândut.

Prea mult ne-au umilit în suferinţă
bătându-şi joc de-al ţării viitor
scuipând pe demnitate şi credinţă,
ţinând în lanţuri un întreg popor.

Batjocura nu poate fi iertată,
nevinovaţii urlă din mormânt
când ţara de durere sfâşiată
cu răzbunarea face legământ.

O ţară-ntreagă stă în acuzare
şi-n ceasul disperării crunt şi greu
pentru mișei nu are îndurare
nici mult prea-ndurătorul Dumnezeu!

1990

Nu mai putem sluji minciuna
ce-n chip de ciumă s-a întins.
Ei sunt convinşi că au învins
însă nu simt deloc furtuna
ce sufletele ne-a cuprins.

Ne vom scula din agonie
şi nu vom fi îndurători
cu cei care ne-au tras pe sfori
şi-au vrut ca ţara să ne fie
lipsită de-ai speranţei zori.

Răbdarea a ajuns la capăt,
iar ura fierbe pe tăciuni.
Oricât am fi noi oameni buni
ne-am săturat de mersul şchioapăt
numai prin gropi şi văgăuni.

Răsună din vecie ora
când de-opresori eliberat
pământu-acesta minunat
va fi-n sfârşit al tuturora
şi iarăşi binecuvîntat.

Dar pân’ atunci fii bun, Stăpâne,
şi scoate-ne din umilinţi.
Apleacă-Te spre rugăminţi,
căci altfel nu ne mai rămâne
decât să ne ieşim din minţi.

1990

Cine a înfrânt
mândri Feţi-Frumoşi
ce-au pus la pământ
zmeii fioroşi?
Azi voinicii sânt
nişte jalnici moşi
c-un pas în mormânt.

Unde au pierit
bravii luptători
care-au biruit
pe năvălitori?
Cum de-au devenit
trăgători de sfori
puşi pe jefuit?

Zmeii râd de noi
cocoţaţi pe frici
mestecând eroi
şi scuipând complici,
care înapoi
ne mână sub bici
prin ştiut noroi.

Aprigii haiduci
dorm nepăsători,
Feţi-Frumoşi năuci
fug rătăcitori,
pe când la răscruci,
ca de-atâtea ori
noi murim pe cruci!

1990

Dar ce-i mai trist e că o parte
destul de mare din popor
nu a dorit decât să schimbe
un despot cu un impostor.

Vor sta uimiţi urmaşii noştri
ne-nţelegînd ce-am urmărit
şi pentru ce copii şi tineri
zadarnic viaţa şi-au jertfit.

Şi din mizeria cumplită
lăsată de-acest crunt sistem,
ne vor ucide amintirea
cu cel mai nemilos blestem.

1990

Iunie, iunie, lună a somnului
sumbru şi tragic al naţiunii
când în speranţă-au dat buzna nebunii
scuipând cu ură dragostea Domnului.

Iunie, iunie, sfârşitul visului
ce începuse să se-nfiripe
când fără milă s-au rupt arìpe
sub tăvălugul greu al abisului.

Iunie, rană pe veci hemoragică,
lună a morţii şi a ruşinii,
stigmatizată-n istoria vinii
ca să rămână tristă şi tragică.

1990 – după sălbateca mineriadă ! –

————————————–

Anatol COVALI

București

Prea multă minciună, prea multă durere
se varsă în noaptea trădării de neam,
când toţi demagogii se-nfig la putere,
iar ţara întreagă se zbate în ham.

Aceiaşi pe-aceleaşi satanice locuri,
mai lacomi acum şi mai dornici de vârf,
ne sfâşie carnea cu scârnave ciocuri
făcând să miroasă pământul a stârv.

În pomii durerii stă pasărea frică
doinind deznădejdea sărmanilor robi,
ce ochii şi fruntea din glod nu-şi ridică
şi colcăie-n teamă ca nişte neghiobi.

Îndură-Te, Doamne, de noi şi de ţară,
trimite-i pe îngeri să fie eroi,
căci altfel ajungi în curând de ocară
şi Tu, Doamne Sfinte, alături de noi.

1990

Şi uşi date-n lături
prin care se cern
imense omături
din frigul etern.

În noaptea tăcerii
strigăm în zadar.
Din bezna durerii
doar neguri apar.

Ne mint vânzătorii
de ţară şi neam
hilare victorii
servind ca balsam.

Atâta durere
nicicând nu a fost,
de când învierea
sosi fără rost.

E-o lacrimă ţara,
imensă şi grea
ce cu disperare
ne soarbe în ea !

1990