La limită trăiesc cu disperare.
La limita grotescului absurd,
la limită de orişice răbdare.

 

La limită trăiesc cu disperare.
La limită e foamea-ngrozitoare,
la limită e murmurul meu surd.

 

La limită trăiesc cu disperare,
la limită-n revoltă-ncerc să zburd!

 

Ziua de azi

 

Ziua de azi este un ieri la fel,
tot tristă, fără rost şi mohorâtă,
fără speranţe fără niciun ţel.

 

Ziua de azi este un ieri la fel,
în care doar regretele au zel,
iar perspectiva-i sumbră şi urâtă.

 

Ziua de azi este un ieri la fel,
mereu speriată şi nehotărâtă.

 

Bătrânii plâng

 

Bătrânii- îsi plâng în pumni durerea tristă
şi singuri şi atât de neiubiţi
se-ntreabă de ce oare mai există.

 

Bătrânii- îsi plâng în pumni durerea tristă
când îşi trec toată viaţa în revistă
şi îşi văd anii trişti şi oropsiţi .

 

Bătrânii- îsi plâng în pumni durerea tristă
şi mor încet. pe rând, nefericiţi.

 

De-atâta timp

 

De-atâta timp domneşte-aici năpasta
ce ne-a îngenuncheat pe rând pe toţi
şi a făcut infern din ţara asta.

 

De-atâta timp domneşte-aici năpasta
ce-a fost brutal impusă de nefasta
domnie-a celor cruzi şi-a celor hoţi

 

De-atâta timp domneşte-aici năpasta
ce-o să-i lovească şi pe strănepoţi.

 

În jurul nostru

 

În jurul nostru totul este strâmb.
puterea ce-i stăpână absolută
ne ţine strâns uniţi ca-ntr-un carâmb.

 

În jurul nostru totul este strâmb
şi sufletele parcă sunt de plumb
şi viaţa pare că e surdomută.

 

În jurul nostru totul este strâmb,
dar mai presus de toate e derută.

 

Ne-am cuibărit

 

Ne-am cuibărit cu toţii-n resemnare.
Parcă de noi cu teamă ne-am ascuns,
căci încă mai sperăm şi-avem răbdare.

 

Ne-am cuibărit cu toţii-n resemnare
şi împărţim necontenit iertare
tuturor celor care ne-au străpuns.

 

Ne-am cuibărit cu toţii-n resemnare.
Nu întrebăm, nu aşteptăm răspuns.

————————————–

Anatol COVALI

București

3 octombrie, 2018

Ferestrele speranţei au fost sparte
şi-al deznădejdii vânt urlă tehui
prin sufletele noastre, frunze moarte.

 

Ferestrele speranţei au fost sparte,
doar de decepţii zilnic avem parte
şi-n noi aproape totul este şui.

 

Ferestrele speranţei au fost sparte
de când părem a fi ai nimănui

 

Hoţia e în floare

 

Hoţia e în floare. Toţi borfaşii
se îmbulzesc să ia din ţară tot
acum când au în mânecă toţi aşii.

 

Hoţia e în floare. Toţi borfaşii
fură-n delir şi îşi bat joc de laşii
ce tac sub palma trasă peste bot.

 

Hoţia e în floare. Toţi borfaşii
ne sărăcesc şi la mezat ne scot.

 

Mizerie

 

Mizerie, mizerie cumplită !
Aşa umili parcă nicicând n-am fost
în ţara pe durere răstignită.

 

Mizerie, mizerie cumplită !
Mai e puţin şi-n ea o să ne-nghită
şi o s-o ducem zi de zi mai prost.

 

Mizerie, mizerie cumplită,
care ne surpă-ncet rost după rost.

 

Mă-năbuş

 

Mă-năbuş de revoltă şi de silă
văzând atâta linişte-mprejur
şi-atât de multe suflete de-argilă.

 

Mă-năbuş de revoltă şi de silă
privind cât de sărmană şi umilă
e existenţa fraţilor din jur.

 

Mă-năbuş de revoltă şi de silă
că lângă ei, umil, şi eu îndur.

 

Mi-e teamă

 

Mi-e teamă că deruta-i permanentă
şi că nicicând n-o să ne revenim
cât timp în noi speranţa e absentă.

 

Mi-e teamă că deruta-i permanentă,
că viaţa nu va fi măcar decentă
şi că săraci lipiţi o să murim.

 

Mi-e teamă că deruta-i permanentă,
că nu vom apuca să ne trezim.

 

Plâng, ţară

 

Plâng, ţară, pe-al tău umăr cu durere
fiind convins că nu am să rezist
s-apuc să văd dorita înviere.

 

Plâng, ţară, pe-al tău umăr cu durere
că la aşa cumplită sfâşiere
neputincios şi îngrozit asist.

 

Plâng, ţară, pe-al tău umăr cu durere
văzând al tău prezent atât de trist.

————————————–

Anatol COVALI

București

2 octombrie, 2018

Tristeţea e în noi ca niciodată,
arzându-ne-n mistuitoru-i foc
viaţa stupidă şi sacrificată.

 

Tristeţea e în noi ca niciodată
fiindcă speranţa stă îngenuncheată
de când răbdăm umili bătăi de joc.

 

Tristeţea e în noi ca niciodată,
căci stăm striviţi sub munţi de nenoroc.

 

Am obosit

 

Am obosit de-atâta suferinţă.
Umblăm năuci prin tristele ei ploi
mâhniţi că n-avem nicio biruinţă.

 

Am obosit de-atâta suferinţă
ce a ajuns de-o vreme-obişnuinţă
şi vine peste noi ca un puhoi.

 

Am obosit de-atâta suferinţă,
care nicicând n-a fost mai multă-n noi.

 

Stăpânii râd

 

Stăpânii râd de noi şi nu le pasă,
îşi fac palate, huzuresc din plin
şi-al remuşcarii zbucium nu-i apasă.

 

Stăpânii râd de noi şi nu le pasă,
duc fără grijă viaţa lor luxoasă,
ştiind că somnul ţării e deplin.

 

Stăpânii râd de noi şi nu le pasă,
că-n jurul lor e numai plâns şi chin.

 

De ce răbdaţi?

 

De ce răbdaţi ale puterii toane?
Vă place-atât de mult să suferiţi?
Ei sunt câţiva , noi suntem milioane.

 

De ce răbdaţi ale puterii toane?
Spune Marie, spune tu Ioane,
oare nu vreţi să fiţi şi fericiţi?

 

De ce răbdaţi ale puterii toane
şi-n resemnare zi de zi dormiţi ?

 

Unde-i mândria?

 

Unde-i mândria noastră strămoşească?
Parcă-am orbit de tot de când dormim
şi nimeni nu mai vrea să se trezească.

 

Unde-i mândria noastră strămoşească
ce îi făcea pe răi să se-ngrozească
la gândul c-am putea să izbucnim ?!

 

Unde-i mândria noastră strămoşească?
Doarme ca noi şi somnu-i unanim.

 

Din zi în zi

 

Din zi în zi durerea e mai multă
şi viaţa ne dă doar tristeţi în dar
în timp ce-ai noştri-asupritori exultă.

 

Din zi în zi durerea e mai multă,
răbdăm umili şi laşi orice insultă
şi resemnaţi bem fluvii de amar.

 

Din zi în zi durerea e mai multă
dar nu-ndrăznim să ne-ncruntăm măcar.

————————————–

Anatol COVALI

București

1 octombrie, 2018

Am putea face ca de pe cărări
să desluşim cu totul alte zări
mult mai diverse,
care să ne ofere rând pe rând
nu picături de ploaie, ci averse
prin orice gând.

 

Aşa vom reuşi să ocrotim
tot ceea ce de când ne ştim iubim.
Şi ar fi pace
în inimile noastre ce-au visat
ca straiele iubirii să le-mbrace
cu-adevărat.

 

Şi am rămâne-n amintiri astfel
cum ne-am dorit. Nu doar un ea şi-un el,
ci o pereche,
un Făt Frumos cu Cosânzeana-n zbor
purtând în chip de floare la ureche
sufletul lor.

————————————–

Anatol COVALI

București

30 septembrie, 2018

Numai cu tine-alături am putut
munţi de-îndoieli din calea mea să-i mut
şi să am parte
de bucuria că neîncetat
trăiesc nu-ntr-un bordei cu geamuri sparte,
ci-ntr-un palat.

 

De-aceea te iubesc şi-ţi multumesc
că drumul lângă tine-a fost firesc,
fără hârtoape,
că am ajuns , gândind mereu la fel,
să fim până la urmă-atât de-aproape
de-al nostru ţel.

 

Ştiu că-i târziu, că în curând plecăm,
dar hai să râdem, să ne bucurăm
de împlinirea
ce vieţii noastre nu i-ar fi zâmbit
dacă în noi nu clocotea iubirea
ce ne-a unit.

————————————–

Anatol COVALI

București

27 septembrie, 2018

Nimic din ce-am pierdut nu s-a pierdut,
fiindcă mereu un altfel de-nceput
a fost în toate
în clipa când sfârşitul nemilos
râdea, din meterezele sfărmate,
victorios.

 

Sunt sigur că destinul meu defunct
o virgulă va fi şi nu un punct,
că o urmare
va fi la tot ce-n viaţă am trăit
când pe-orice bucurie trecătoare
m-am răstignit.

 

Am să mă întrupez în alt destin ,
dar tot aici întruna o să vin,
ca mai departe
din sufletu-mi încarcerat în trup
să rup fâşii şi geamurile sparte
să le astup.

————————————–

Anatol COVALI

București

25 septembrie, 2018

 

Oare ce mi-aș putea dori mai mult ?
Am fost întotdeauna un tumult
în viața care
mi-a dăruit și ce nu i-am cerut,
din dragostea-i mereu mistuitoare
făcându-mi scut.

 

Am fost pe culmi și-acolo am rămas
să îmi admir azurul meu retras,
dar plin de seve,
pe care dacă alții nu-l zăresc
e pentru că, cu toate că-i aieve,
e har ceresc !

 

Sunt fericit că am ajuns aici
fiind artist și nu biet măscărici,
poet ce lasă
în urma sa creații care vor
să aibă parte de o viață-aleasă
în viitor.

 

Anii sunt mulți, sunt grei, plini de omăt,
dar când mă uit adesea îndărăt
nu mi-e rușine
de ce-am făcut și las în urma mea
și simt că Cel pe care-L port în mine,
aici mă vrea !

————————————–

Anatol COVALI

București

24 septembrie, 2018

Căci, iată, la fel este totul,
stăpânii-s aceiaşi, ci doar
schimbat-am la cârmă despotul
punând unul mai panglicar.

 

Că liberi suntem e-o minciună.
Trăim izolaţi şi închişi
în carcera asta străbună,
de-o viaţă stupidă ucişi.

 

Trec anii pe rând şi speranţa
cerşeşte în zdrenţe plângând,
scuipată mereu de-aroganţa
călăilor care ne vând.

 

Şi-o cruntă tristeţe e-n toate,
căci mulţi nu mai credem deloc
că-n viaţa aceasta se poate
s-avem şi un dram de noroc !

1992

————————————–

Anatol COVALI

București

 

Codrii deşi reînvaţă să cânte
foşnind tandri în inima mea
şi-orice lacrimi încep să se zvânte
sau devin ghiocei de sub nea.

 

Simt în gânduri şi-n trup dans de focuri
care ruguri în visuri aprind
luminând înnoptatele locuri
unde-ascult al speranţei colind.

 

E o forfotă plină de viaţă,
o-nviere – miracol superb,
o ciudată schimbare la faţă,
când pe piscuri alerg ca un cerb.

————————————–

Anatol COVALI

București

22 septembrie, 2018

Nu mai vreţi să ţineţi minte
cozile de dinainte,
demolarea
şi teroarea,
profanarea de morminte ?…

 

A ajuns să vi se pară
c-a fost iarna primăvară,
că tiranul
şi tot clanul
au fost domni de viţă rară ?!…

 

Nu pricepeţi că tot chinul,
lacrimile şi suspinul
sunt pe lume
fiindcă-anume
voi aţi terfelit destinul ?…

 

Vreţi din nou ca-n cruda noapte
să vorbiţi mereu în şoapte,
vreţi iar jugul
şi belciugul
peste gânduri, peste fapte ?…

 

Când mai regretaţi zadarnic
un trecut hidos şi-amarnic,
mai ‘nainte
ţineţi minte :
Dumnezeu nu-i veşnic darnic !…

1992

————————————–

Anatol COVALI

București