Sper că cel nou va fi şi mai frumos,
mai împlinit şi mai armonios,
mai plin de vlagă
şi va aduce-n dar tot ce vreau eu
în mica, dar vrăjita lui desagă
plină mereu.

O, An superb, tu care n-ai să fi
ultima treaptă, ci vei pregăti
alte urcuşuri,
dându-mi în dar nu doar viori de preţ,
ci şi inegalabile arcuşuri
de cântăreţ.

Am să încerc să nu-ţi dezamăgesc
încrederea cu care vii firesc
promiţând daruri
pe care le-am dorit în viaţa mea
şi care să îmi pună pe amaruri
câte o stea.

————————————–

Anatol COVALI

București

2 ianuarie 2019

că este-o primăvară,
ce alt destin înseamnă,
că soarta ne condamnă
ca tineri să fim iară.

Degeaba ramuri scuturi
şi-mi spui că-ţi par uscate.
Ciudata-mi voluptate
vede doar zbor de fluturi.

Tânjesc după săruturi,
visez îmbrăţişate
superbele păcate
din dragile-nceputuri.

Pădurea prinde viaţă.
Auzi cum se frământă?
Păsări în ea iar cântă,
izvoare se dezgheaţă.

Nu mai e frig şi ceaţă.
Zboruri spre-azur se-avântă.
În trupul ce se zvântă,
de lacrimi, e verdeaţă.

Să nu te temi de iarnă
cât o să fim alături.
Poate imense-omături
necontenit să cearnă.

Mansardei o lucarnă
îi vom deschide-n lături
şi-om trâmbiţa spre hături
din a iubirii goarnă.

————————————–

Anatol COVALI

București

3 ianuarie, 2019

Nu-mi pasă că deodată
e trist în înserare
şi-un crivăţ din uitare
e pregătit să bată.

Minunea tot mai este,
n-au spulberat-o anii
ce-au fost adesea stranii
şi scurţi ca o poveste.

Aștept să-mi dai de veste
că nu-ți pasă că-s cranii
rămase din campanii
către virgine creste.

Nu sunt înfrânt. Tăcerea
din destrămări m-apasă,
dar nu este o coasă
să-mi taie-ncet puterea

speranţei, ce durerea
s-o-nfrângă nu o lasă
şi pare că nu-i pasă
că-i este crudă vrerea.

Văd chipul tău. Sculptează
la el şi-acum Menirea
ce încă împlinirea
o vrea, o mai visează.

Doresc o nouă-amiază
şi îmi visez rodirea
sfinţindu-ne Iubirea
cu cea mai pură rază.

————————————–

Anatol COVALI

București

2 ianuarie, 2019

Rimele-adie
şi mă desfată,
ritmul mă-mbată
cu armonie.

Mă-nalţ spre soare-n
zboruri rebele
cu aripi grele,
biruitoare.

Fără-ncetare
cioplesc în stele
visele mele
fremătătoare.

Orfeu din mine
un altul este.
Urcă pe creste,
Icar devine.

Poartă-n retine
zboruri celeste,
nu mici proteste
şi uri meschine.

Iubesc doar ce e
frumos în lume
chiar dacă-am brume
pe curcubeie.

Încă-n bordeie
stă al meu nume,
dar voi şti cum e
şi-n căi lactee.

————————————–

Anatol COVALI

București

30 decembrie, 2018

Lume străină
râzând m-arată.
E-aplaudată
moartea-mi meschină.

Strig, dar în sală
vocea-mi e şoaptă.
Lumea n-aşteaptă,
pe rând se scoală

şi dă năvală,
spre uşi se-ndreaptă
bârfind nedreaptă.
Scena e goală.

Piesa-a fost slabă,
la fel paiaţa
ce-a jucat viaţa
mergând pe-o gloabă

către-o cocioabă,
mascându-şi greaţa
ce-i brăzda faţa,
părând de treabă.

Biet Don Quijote
am fost în soartă!
Am visat artă
la-nalte cote,

însă golgote
şi-o liră spartă
sufletu-mi poartă-n
chip de mascote.

————————————–

Anatol COVALI

București

29 decembrie, 2018

Suport a ei povară
şi îi zâmbesc când ţipă
fiindcă în a ei pripă
a fost şi primăvară.

Mi-aduc cu drag aminte
de zori, de curcubeie,
de câte o femeie
frumoasă şi fierbinte,

care punea-n cuvinte
superbe alizee,
de căile lactee
cu mii şi mii de ţinte.

Ce dacă-i toamnă-n mine
când roadele-s bogate.
De-a lor diversitate
bordeiele mi-s pline

şi poate lua oricine
oricât să ducă poate.
Împart cu-onestitate
şi fac cât pot doar bine.

Poate oricând să vină
şi iarna viforoasă.
Nu mă-ngrozesc, nu-mi pasă!
Am prea multă lumină

şi sevă în tulpină.
Ursita mea-i aleasă
spre-a fi victorioasă,
luceafăr să devină.

————————————–

Anatol COVALI

București

28 decembrie, 2018

În sfârşit pot azi pricepe
de ce am alte limanuri
şi regretele-n noianuri
nu mai pot să mă înţepe.

Vreau ca trista mea ursită
să înceapă să zâmbească,
lumea-mi să fie firească
şi s-o văd mai împlinită.

Pe-a speranţelor orbită
noi luceferi să roiască
şi s-arunc urâta mască
ce pe chip mi-a fost cioplită.

Simt deodată-o sevă nouă
în întreaga mea fiinţă.
Din tristeţi şi umilinţă
nu mai ninge, nu mai plouă.

A iubirii sfântă rouă
a stins orice suferinţă
şi când dau din prisosinţă,
dau cu mâinile-amândouă.

Parcă-s altul dintr-odată.
Am alt ţel. Altă putere.
Nu-mi mai pasă de durere.
Orice clipă e bogată

şi o simt ca pe-o răsplată
pentru că îmi las să spere
viaţa ce-n îngenunchere
nu o să mai stea vreodată.

————————————–

Anatol COVALI

București

27 decembrie, 2018

O cumplită teamă
mi-a-mpânzit pustiul.
Unde eşti tu mamă
să îţi aperi fiul?

Totul este veşted,
fără căpătâi e.
Mâna ta pe creştet
vreau să mă mângâie.

Moartea-n mine cântă
şi viaţa-mi o-ngână.
Mamă, mamă sfântă
ţine-mă de mână!

Hohotul infamei
răsună pe-aproape.
Doar iubirea mamei
poate să mă scape.

Nu mai văd ieşire
din firescul scapăt.
Mamă, cu iubire
roagă-te s-o capăt.

Viaţa mea întreagă
o ia pe de lături.
Mamă, mamă dragă
fii-mi te rog alături.

————————————–

Anatol COVALI

București

26 decembrie, 2018