Anatol COVALI: Dar sufletul e-n frunte

Dar sufletul e-n frunte

 

Cu ger, cu nea, cu gheaţă,
iarna îmi stă-nainte
şi îmi aduce-aminte
că mai e-un rest de viaţă,

de care se agaţă
penultimele-mi ţinte,
elanul din cuvinte
ce să reziste-nvaţă.

Stau clipele la pândă
uitându-se speriate
cum ritmul morţii bate
în ornic de osândă,

şi sper într-o dobândă
de generozitate
de la eternitate,
spre-a ţese o izbândă.

În iureş de frământuri
privesc cu jind spre piscuri
şi urc chiar de sunt riscuri
şi suflă aspre vânturi.

Prefac geamătu-n cânturi
când hrăpăreţe pliscuri
îmi sfarmă obeliscuri
nălţate în avânturi.

Mai sunt cărări spinoase
de străbătut pe munte.
Din când în când o punte
arunc peste crevase.

Potecile rămase
încearcă să mă-nfrunte,
dar sufletul e-n frunte
şi nu o să mă lase.

————————————–

Anatol COVALI

București

13 martie 2019

Anatol COVALI: Şi din regretul caier

Şi din regretul caier

 

Mirãri târzii. Iluzia cã poate,
dar niciodatã da, când îngeri gri
mã leagănă de clopotul ce bate
chemãri întortocheate şi pustii.

Nu a rãmas nimic din tot ce fuse
atât tumult. Tãcerea a învins
fiindcã şi cel din urmã ţel se duse
cutremurat de-atâta necuprins.

O noapte grea din mine lunã-şi ţese
chiar dacă-a ta splendoare-o mai visez
şi-n timp ce toate-mi par neînţelese
în negura uitãrii-ncet sculptez,

chipul tãu drag ce nu îţi e asemeni,
cãci nu mai ştiu nici cum a fost mãcar,
când inima veneai ca sã mi-o semeni
cu flori înmiresmate de nectar.

Şi din regretul caier torc alene
fire de crez târziu şi fãrã rost,
visând cã-ntr-un cândva tristele-ţi gene
vor tremura la gândul cã am fost.

————————————–

Anatol COVALI

București

12 martie 2019

Anatol COVALI: Aceastã

Aceastã

 

Aceastã destrãmare
de soare pe retinã,
când sufletul meu are
muguri pe rãdãcinã,
desigur e de vinã
cã mã închipui floare
avându-te tulpinã.

Aceastã risipire
de viaţã-ntr-o secundã,
bogatã şi fecundã,
când valuri de iubire
fiinţa mi-o inundã,
în marea ei rodire
cu tine se confundã.

Aceastã bucurie
ce mi-a-nflorit în sânge,
ce soare vrea sã fie
şi-n ochi mi se rãsfrânge,
îmi spune când adie
cã datoritã ţie
de-acum nu voi mai plânge.

————————————–

Anatol COVALI

București

11 martie 2019

Anatol COVALI: Surâsul dragostei

Surâsul dragostei

 

De înfrunzişul tãu mã-ncânt ades
când patima din noi mă vrea ales
ca să încep al dragostei cules.

Cine ţi-a dat aceste dulci splendori
şi veri fierbinţi şi toamne cu rãcori
prin care trista iarnã mi-o-nfiori?

În tine plin de vrajã sunt mereu
când umblu prin livadã-ţi teleleu
şi cred cã eu sunt tu şi tu eşti eu.

Acestui drag şi pãtimaş frãmânt
ce poate n-are seamãn pe pãmânt
încep atunci din inimã sã-i cânt.

Şi cântecu-mi înalţã cãtre cer
privighetori ce-n zarea lumii pier
ca sã vestească-al nostru sfânt mister.

Sã ştie toţi şi toate cã în noi
au încetat ale iubirii ploi,
cã unul singur suntem amândoi.

Şi sã se afle c-am fugit din dor
pentru-a trãi în vãzul tuturor
minunea preschimbãrii în izvor.

Sã vadã-orice prieten sau strãin
cum curgem când nãvalnic şi când lin
dintr-un preaplin intens în alt preaplin.

————————————–

Anatol COVALI

București

10 martie 2019

Anatol COVALI: Fericirea semănătorului

Fericirea semănătorului

 

Cã anii parcã-s clipe nu mã mir,
dar stau uimit la porţile iubirii
prin care n-a trecut nici un delir,
ci numai solii dalbi ai împlinirii.

Noi am rãmas la fel ca la-nceput,
chiar dacã-n jur a fost mereu furtunã
şi tot ce-o viaţã-ntreagã am pierdut
acum cu frenezie se adunã.

Dorinţa întregirii-a fost fior,
într-o statornicie nepereche,
credinţa cã speranţele nu mor,
cã mereu nouã e iubirea veche.

Doar pentru noi timpul a stat în loc,
mirat şi el de sfânta bucurie
ce-a încãput în magicul noroc
a lui n-a fost ce-n veci va fi sã fie.

Şi-atunci când ne vom pierde-n infinit,
în urma noastrã toţi vor înţelege
de ce semãnãtoru-i fericit,
când de o viaţă rod bogat culege.

————————————–

Anatol COVALI

București

9 martie 2019

 

Anatol COVALI: Noapte de vis

Noapte de vis

 

Ce noapte de vis! Sevã violetã
îţi susurã-n trup şi te înfioarã.
Miraj risipit întruna repetã:
Eşti tânăr iară!

Profunzimi de dor se umplu cu-arpegii.
Ciopleşti pe mister litere sonore.
Stelele le-auzi descifrând solfegii
din aurore.

Ţi-ai scos şi-ai zvârlit ruginita-armură.
Vechile tristeţi le-ai gonit din minte
şi simţi că din nou orişice nervură
este fierbinte.

Un imn pătimaş iese din tumulturi
şi codrii-n afund îl freamătă-n plete.
Din inima ta ţâşnesc mii de vulturi
zburând în cete.

Cui să mulţumeşti pentru noaptea sfântă,
care ca un crin inima-îţi îmbată?
Parcă-ntinerit sufletul tău cântă
ca niciodată.

————————————–

Anatol COVALI

București

8 martie 2019

Anatol COVALI: Triptic III

Triptic  III


Şi turmele în juru-mi s-au adunat rotund
sã afle ce durere în sufletu-mi ascund,
de ce de la o vreme
speranţa-n mine geme
şi-n loc s-adorm pe pajişti mã-ntind pe-al spaimei prund.

Lãtrau la mine câinii şi mã lingeau cu drag,
dar eu stãteam cu fruntea pe-al grijilor toiag
ştiind ce mã aşteaptã
şi ce cumplitã faptã
avea sã se întâmple pe-acel strãin meleag.

La umbra resemnãrii eu sufletul mi-am pus
şi-am acceptat ideea cã voi cãdea rãpus,
că-a visurilor turmã,
pierind fãrã de urmã,
va crede cã de voie de lângã ea m-am dus.

Simţeam în mine plânsul regretelor cã pier
neîndrăznind revolta sã o înalţ spre cer,
dar fãrã de-ndurare
o veche împãcare
îmi picura în suflet al resemnãrii ger.

Atunci vãzui icoana frumosului tãu chip
şi m-am trezit deodatã cã din mânie ţip,
cã nu mai pot pricepe
şi nu mai pot concepe
sã fiu în a mea viaţă un oarecare tip.

Mi-am luat atunci baltagul şi câinii i-am strigat,
mioarele din râpe grãbit le-am adunat
şi am pornit devale
sã-ţi ies râzând în cale
gata oricând cu-oricine şi-oriunde sã mã bat.

————————————–

Anatol COVALI

București

7 martie 2019

Anatol COVALI: Triptic II

Triptic  II

 

Ci vino, dulce Anã! Aş vrea ca-n al meu zid,
ce veşnic se dãrâmã, drept jertfã sã te-nchid
ca el sã nu mai crape,
iar tu sã fii aproape
mereu de dorul care te-a tot dorit avid.

Ofrandă-i totdeauna în tot ce nãzuim
ca-n mãreţia lumii ceva sã-nfãptuim,
iar jertfa prin iubire
nu are-asemuire,
când poartă-n ea scânteia mãreţului sublim.

Am pus în mânãstirea pe care o zidesc
tot ce-am avut în mine firesc şi nefiresc,
dar ea stând într-o rânã
întruna se dãrâmã
şi zidurile-i parcã sub temelii tot cresc.

Un înger, astã noapte, mi-a spus cã mi-e sortit
sã zac rãnit de moarte sub tot ce-am nãruit
dacã aceea care
îmi e lunã şi soare
nu-şi va zidi în mine al ei suflet iubit.

Dar pot sã cer ca zorii în negurã sã stea
chiar dacã din prea multã iubire ei ar vrea?
Cine-mi dã dreptul mie
sã pun ca temelie
eternitatea care te-a zămislit din ea ?

Şi totuşi stau de veghe şi-aştept nerãbdãtor
s-aud foşnind pe-aproape mirificul tãu zbor
şi plânsul tãu de milã,
cã àripi de şindrilã
voi îmbrãca la urmã spre-a deveni izvor.

————————————–

Anatol COVALI

București

6 martie 2019

Anatol COVALI: Triptic I

Triptic  I

 

Am strâns în tine îngeri ciorchin după ciorchin
şi-n pivniţa iubirii i-am preschimbat în vin
pe care-l bem ca mirii
la nunta împlinirii
când tu eşti Cătălina şi eu sunt Cătălin.

Se spulberă luceferi de pământescul dor
din care plămădit-am ulcior după ulcior
de unde-a noastră sete
cu îngeri să se-mbete
şi să prefacă visul de dragoste în zbor.

Ştiam că niciodată nu este prea târziu
ca pe-a iubirii boltă din nou vultur să fiu,
iar tu o porumbiţă
ce-n ultima arşiţă
să îmi încinzi privirea cu zborul tău mlădiu.

Mai este-o primăvară în care amândoi
vom da deodată buzna, răscolitor şuvoi,
spre-a săruta pământul
unde-a-nceput frământul
ce ne-a zvârlit în faţă când praf şi când noroi.

Vom fredona-mpreună acel cântec ciudat
în care este vorba de-o fată de-mpărat
frumoasă ca sulfina,
numită Cătălina
şi care cu iubire păgână m-a-mbătat.

Atunci vei înţelege de ce în cerul meu
în mantie de stele colindă Dumnezeu
strângând de zor luceferi
cât încă mai sunt teferi
şi pot să fie-n restul de viaţă cald nucleu.

————————————–

Anatol COVALI

București

5 martie 2019

Maria RUGINĂ: Cartea-Om – Anatol COVALI

Poezia covaliană excelează pregnant și degajat în trei zone, incontestabil generatoare de valoare și consum provocator.

În primul rând, oferă o EMANAȚIE inteligibilă de lirism subiectiv, acoperitor al intimității – în sensul cel mai larg al termenului – de trăire, simțire și aspirație personală a autorului, în devenirea și trecerea sa prin diversele etape și împrejurări existențiale.

Apoi, CALIFICAREA poetică, setea de autoperfecționare și adăugare verificată, prin exarsare novativă, a energiei semantice a Cuvțntului – ,cea mai frumoasă jucărie” a exprimării – cum se pronunța Tudor Arghezi – exercițiu care îl determină pe Poetul Anatol Covali să recurgă adesea la specii lirice cu forme fixe – consacrate (rondel, sonet, catren) sau personal inventate (tridilet), abordând chiar, în volumul „Catrene albe” (2019), o adaptare a tehnicii haiku-ului japonez la catrenul meditativ românesc.

Și, nu în ultimul rând, MUZICALITATEA prozodică – ritm, măsură, rimă – a poeticii lui Anatol Covali, care oferă operei sale o ținută de scenică încununare valorică !

CINE ESTE OMUL- CARTE ANATOL COVALI ?

„Bijutierul de cuvinte” – cum îl numește Radu Cârneci – deși nu ignoră și percepe chiar și dimensiuni necunoscute ale Universului, le înfruntă doar pe cele mai agresive (Timpul, Spațiul), atrăgându-le, în compensare, pe cele ce oferă lumii energie, informație, armonie, supraviețuire.

Născut în Basarabia, se stabilește și rămâne în România, depășește dificultățile anilor 1945 – 1990 și se instalează biruitor, ca tenor și poet, în actualitatea contondentă a zilelor noastre.

În cele aproape 40 de volume, publicate până în prezent – observă Ion Brad – „Este evidentă o privire filosofică, răscolitoare…, o combustie interioară intensă… Respiră în toate energia și vigoarea unui crez… Măiestria lui Anatol Covali este ușor identificată și în muzicalitatea încântătoare a versurilor sale, ca și în policromia și varietatea formelor, ritmurilor și rimelor, o adevărată abundență”.

Cea mai credibilă situare și-o decide poetul însuși:
„Îmi place poezia clasică – cu ritm, cu rimă, dar mai ales (poate pentru că am fost 40 de ani muzician), cu muzicalitate. Am cântat muzică clasică, scriu poezie clasică ! Știu ! Stilul e desuet, e demodat, dar nu vreau să scriu altfel. Aș putea, dar nu vreau. Consider (chiar dacă greșesc) că ceea ce se scrie astăzi nu e poezie, cu toate că poezia mea este taxată și ea în acest fel. Iubesc formele fixe și-mi place să inventez noi forme fixe”.

Îmi permit să sper că nu doar viitorul, dar și prezentul nostru – așa distorsionat, cum a ajuns – începe să se pronunțe în favoarea viziunii clasice, nemuritoare.

Primul contact cu lumina câtorva dintre volumele distinsului poet Anatol Covali mi-a trezit o tresărire poetică, intitulată „Dar din” HAR „se face rai”, pe care îmi permit să i-o dedic, împreună cu deplina mea admirație !

–––––––––

Maria RUGINĂ

4 MARTIE 2019