Femeie-mugure de floare
Ce înflorești la pieptul meu
Ești cântec de privighetoare,
Un înger când îmi este greu.

Dacă tu ai dispărea, ce m-aș face făr’ de tine?
Cui i-aș mai putea vorbi, cui i-aș spune eu, iubire?…
Noaptea mea ar fi eternă,
stelele s-ar stinge toate,
De durerea inimii, de jale-n singurătate.

Ca-ntr-o poveste…

 

Iarna asta se așterne
Ca și versul meu cel alb
Unde îngerii zâmbesc
Ca și florile la geam.
Puritatea ne îmbrăcă
Într-un strai nou, de iubire
Cerul se ascunde ţanţoș,
Sub o mantie de mire.
Să te cer, mândră crăiasă,
De la iarna ce ţi-e dragă
De la codrii îmbrăcaţi
În paltoane de zăpadă.
Să te cer la miezul nopţii
Când zâmbesc stelele-n ape
Și doarme totul în jur,
Luna citind dintr-o carte.
Cine ne va cununa,
Soarele, sau poate Luna?
Cine mă va ajuta
Să îţi prind în păr cununa?
Zorile mijesc în poartă
Iar eu sunt neliniștit…
Te-am visat, mândră crăiasă,
Aveai straie de argint.
Soarele la geam zâmbește
S-a gătit. E festival?!
Și îmi strigă:
„-Hai afară! Nu ești gata?
-Mire, hai!…”
Nu-nţeleg ce se petrece
Am visat…nu m-am trezit?!
Și deodată, tu, crăiasă,
În odaie ai pășit…
Străluceai. Oh, ce frumoasă!
Și-aveai straie de argint
Nu visam, erai aievea
Iar eu, cel mai fericit!
La rever, un ghiocel
Mi-ai prins cu mișcări de zână
Și atunci, ca un școlar
În sfârșit, te-am prins de mână.
Soarele zâmbea ferice
El era nașul cel mare
În jur copacii cântau,
Lăutari ca-n sărbătoare.
Florile mijeau să iasă
Din omătul argintat
Și-o caleașcă fermecată
Aștepta, chiar jos, în sat.
Cerul ne-alinta cu flori
O magie făr’ de veste
Unde iarna ne-mbrăca,
Pe-amândoi, ca-ntr-o poveste.

Iubire fără anotimp

 

Într-o zi de vară ne scăldam împreună
Tu în privirea mea, eu în privirea ta…
Curcubeul făcea o punte-ntre noi
Și, deși eram doi, aveam o singură inimă
Un singur gând, și-același dor de neoprit.
Când vara era pe sfârșite, încă ne scăldam
Eu în privirea ta, tu în privirea mea…
Gândul era la fel de călător, arzător
Însă, dorul era mult mai sfâșietor.
Într-o zi de toamnă, frunzele spulberau,
Amintirile noastre, speranțele noastre…
La capătul drumului se afla iarna
Era încărunțită ca tine, ca mine.
Într-o zi de primăvară începuse povestea cu noi
Și cu fiecare anotimp, iubirea creștea, creștea…
Într-o zi, când nu vor mai conta anotimpurile
Iubirea ar putea pleca departe
Dar eu voi aștepta alte anotimpuri cu noi.

 

Refugiul

 

Inima ta îmi e refugiul
Când ploile încep s-apară
Eu mă strecor la tine iară
Iar tu-mi pecetluiești sărutul

Continue reading „Alina CRISTIAN: Poesis” →

,,Picătură de cerneală”

 

Picătură de cerneală, am căzut pe coala ta
Într-o noapte gri de vară, când arșiţa ne topea
Te-ai uitat zâmbind la mine, ca un însetat de vers
Zilele curgeau în rime, cu noi doi prin Univers.

Sufletu-mi lumânare…

 

Câte lacrimi încă dor, pe-a ta pagină, poete,
Câte visuri încă zac, așteptând fară regrete…
Câte zâmbete ai prins, în vers alb, în prag de seară,
Câte chipuri te citesc, cu dor strâns în inimioară

Rătăcitor

 

Rătăcitor în mine însumi,
Îndur amar, după amar…
Potirul se preface-n scâncet
Destinul n-are vreun habar.

,,Cobzarul”

 

Să-mi cânți, cobzar, în astă seară
Să-mi cânți, numai de bine;
Eliberează struna ta, poartă spre nemurire
Să-mi cânți, de dragoste și dor
De visuri ferecate…
Să-mi picur jalea pe arcuș,
Pe strunele-ți uzate.
Să-mbraţişez un cer-cărbune,
Ca ochii ce mă cheamă…
Să-mi cânţi, cobzar, fără oprire
Să-mi cânți, iar, astă seară.
Când stelele se vor urca
Și-or săruta iar luna,
Să lași o lacrimă de-a mea,
Să-ți şlefuiască struna.
Să-ți beau cântarea în pahar,
S-o sorb ca pe-o iubire,
Căci cobza ta e un balsam,
Când inima îți plânge.

–––––––––––

Alina CRISTIAN

17 ianuarie 2019