Am știut că undeva, cineva mă ocrotește
Și fiind nehotărât, drumul mi-l călăuzește
Totdeauna răbdător, îmbrăcat în bunătate
M-a făcut să înțeleg. Orice cale pot străbate.

M-a ghidat ca o lumină, într-un întuneric care
Uneori mă copleșea, punându-mă la încercare
Mi-a șters lacrima amară, ce parcă mă dojenea
Și cu mâna-i părintească, sufletul îmi oblojea.

El mi-a alungat suspinul clipei de singurătate
Când dispare tot în jur, și ești în dificultate
Mâna Lui mereu întinsă, o aripă protectoare
M-a echilibrat mereu, și mi-a pus în suflet soare.

Nimic nu ar respira, fără bunătatea-i vastă
Dacă El n-ar exista, viaţa ne-ar fi grea năpastă
Zi de zi ne dăruiește, iubire necondiționată
Și-n mărinimia Lui, nu așteptă vreo răsplată.

——————————–

Alina CRISTIAN

23 aprilie 2019

Imagine internet

Pe un tărâm, străin de lume,
Aș cerne clipele damnate…
Și aș păstra dintre fărâme,
Doar cioburi de seninătate.

Nu aș mai cere jurăminte
Am obosit s-aștept mereu…
Aș vrea doar un crâmpei de soare
Să pot să-mi vindec dorul greu.

Aș cere doar o picătură
De liniște, să aţipesc…
Să nu aud cum gându-mi ţipă:
„De astăzi nu te mai iubesc!…. ”

Aș cere un repaos poate,
Pentru a gândurilor hrană …
Când liniștea istovitoare,
Mi-aduce amintiri din rană.

Aș cere ploi de primăvară
Să sting tăcerile din gene…
Și-n fiecare rugă-amară,
În candelă să ard durere.

Aș cere zâmbetul de prunc
Când mama sânu-i pregătește
Și-l ocrotește…(tandru gând)
Când inima sincer iubește.

——————————–

Alina CRISTIAN

Te priveam și doream ca acele momente să fie eternitate…
Norii parcă se certau între ei, iar sufletu-mi se ghemuia.
Își făcea încet, un cuib, în brațele tale.
Lumea din jur își urma cursul firesc al vieții, iar noi,
Ne respiram unul pe celălalt.
Mă priveai din când în când, iar inimile ne pulsau.
Erau prea pline de iubire, prea flămânde…
Prin tăceri vorbeau sentimentele, acum slobode.
Așteptările mereu chinuitoare, se perindau între noi;
Ca printr-o pânză treceau minutele, zilele…
Ieri era trecut, azi era prezent-trăire,
Iar mâine, o necunoscută, o întrebare
Ce-mi frământa inima, ce-mi îngenunchea zâmbetul.
Mireasma salcâmilor ne învăluia și ca doi copii râdeam.
Iubirea ne strălucea în priviri iar clepsidra își cernea timpul.
Te prindeam cu ambele mâini, de teamă că o sa dispari…
Dar timpul nu așteaptă, cu dinți de otel râdea zgomotos
Când tu te desprindeai încet din îmbrățișarea mea…
Brațele-mi erau neputincioase și sufletu-mi iar se chircea.
Zâmbetu-mi pălea și ochii își pierdeau strălucirea.
Doar iubirea ta îi putea reaprinde
Ca pe niște candele, unde-ți șoptești dorințele,
Unde-ți îngenunchezi speranțele și lacrimile
Uneori de fericire, alteori de tristețe.
Norii erau tot mai zgomotoși, dar ploaia ne mai păsuia.
Și în acele clipe, nici nu-mi mai era teamă de ploaie,
Nici nu-mi mai aminteam de restul lumii…
Tu mă-mbrăcai cu iubirea ta și cu zâmbetul tău;
Cuvintele se odihneau suspendate pe buze, ca niște sărutări
Ochii noștri se oglindeau unii într-alții, și… dacă timpul s-ar fi oprit,
Ah, dacă s-ar fi oprit atunci!…
Ar fi fost ca și cum aș fi murit și reînviat odată cu tine…

——————————–

Alina CRISTIAN

Recitare: Lucian Dumbravă

Fă-mă Doamne-o pasăre,
Cu aripi largi, ţesute-n ceruri…
Să mă poarte peste lumi,
Peste dorurile-mi grele.

Fă-mă Doamne, un fluture,
Să culeg culori din flori…
Să-mpletesc viaţa cuiva…
Dintr-un fir de curcubeu.

Fă-mă Doamne-o apă lină,
Să alin setea cuiva…
Să mă soarbă cu nesaţ,
Să nu mă poată nicicând uita.

Fă-mă Doamne, anotimpuri,
Cum viaţa e schimbătoare…
Să pun vara într-un zâmbet,
Iarna să fiu așteptarea.

Fă-mă Doamne, o vioară,
Cu arcușul fermecat…
Sa îmi cânt tristeţea-n lume,
S-adorm în visul cuiva…

Fă-mă Doamne-o punte-n mare,
Să unesc lumile toate;
Să pașesc fără de teamă,
Apele ce-s tulburate.

Fă-mă Doamne, o speranţă,
Să m-agaţ de cineva…
Să îmi spună două vorbe
Ce destinul mi-ar schimba.

Fă-mă Doamne, un înger bun,
Să fac strajă la o ușă…
Dă-mi aripi de s-ar putea,
Să îmi port povara grea.

Fă-mă Doamne, nemurirea,
Nemurirea fericirii…
S-o pot dărui cuiva,
Să-mi păstreze amintirea.

——————————–

Alina CRISTIAN

Nu știu dacă liniștea ce-o simțeam era doar în mintea mea.
Sau poate era asemeni unui pact, semnat de noi…
Priveam marea și totul era neobișnuit de tăcut.
Ca și cum nimic altceva nu mai exista între noi.
Doar o mare de tăcere și un cer însângerat.
Câțiva pescăruși poate flămânzi, mă priveau.
Era ceva în privirea lor ce îmi amintea de tine…
Îmi oglindeam fața, în apa ce părea de un albastru-verzui…
Ca și ochii tăi, ce au lăsat parcă pași prin sufletul meu…
Și prin nisipul, pe unde încă colindam, doar să te regăsesc.
Speranța e tot ce ne-a mai rămas și măcar ea să nu se stingă.
În rest, totul e deșertăciune, mister ce zboară pe aripi de timp…
Un aer călduț îmi alinta obrajii, sărutați deja de soare
Și parcă erau mâinile tale tandre și delicate, ce mă căutau…
Ce doreau să-și facă simțită prezența, ca nu cumva să te uit.
De parcă era posibil? Când eu te respiram prin aer, vânt, ploaie…
Ca pe un parfum anume, impregnat în Univers.
Mâinile mele te căutau, și ca un orb, deși nu te vedeau, te simțeau.
Miroseai a flori de portocal, a primăvară, a veselie…
Parfumul drag al copilăriei mele, ce încă-mi îmbăta simțurile.
Abia când soarele săruta apusul, părăseam plaja, pe urmele de nisip.
Pescărușii mă priveau parcă triști, implorând în liniște …
O liniște ce-mi călca pe suflet, dar totodată îmi vorbea prin simțuri.
Îți simțeam prezența, așa cum ai promis, un înger tăcut, ce mă însoțea mereu.
Și eram fericită că exiști, că exist …
Și… că nici măcar liniștea nu ne putea înstrăina vreodată…

——————————–

Alina CRISTIAN

Recitare: Lucian Dumbravă

Când voi pleca spre alt pământ,
Când voi îmbrățișa chemarea,
Te vei întoarce spre-acel loc,
Ce ne-a călăuzit cărarea?

Când voi închide ochii reci,
Ce fiecare stea i-a stins
Te vei întoarce să-i mai vezi
Vei mai putea să îi iubești?

Când voi rămâne doar o stea
Și îmi voi pierde strălucirea
Vei mai putea să mă privești
Și să-mi redai iar nemurirea?

Când voi dormi somnul cel lung,
Îți vei aduce oare aminte
Că te-am iubit și prețuit,
Fără să-ți spun clar în cuvinte?

Când voi dispare-n ceața grea,
Ce mi-a învăluit ființa,
Vei mai putea să mă-ncălzești
Și să-mi trezești iarăși dorința?

Când voi pluti pe cerul meu,
În visul ce m-a prins în vrajă,
Vei mai dori să mă revezi,
În ciuda norului ce toarnă?

Iar după ce voi dispărea,
Îți va părea și ție rău?
Vei face tot ce s-ar putea,
Să mă aduci iar înapoi?

Iar cu o vorbă de iubire,
Ai mai putea să mă trezești,
Din somnul care mă va ține,
Cu lacătul închis pe veci?

Iar sărutarea mea din urmă,
O vei privi ca rămas bun?
Sau vei gândi c-am fost nălucă,
Că m-ai visat și-am dispărut…

——————————–

Alina CRISTIAN

Versuri: Alina CRISTIAN
Recitare: Lucian Dumbravă

Iubirea ta mi-e curcubeu
Ce-apare după zi de ploaie
Iubirea ta curge-n șuvoaie
Ca un nectar, în trupul meu.

Iubirea ta-i miros de viață
Cu ochi de noapte-antracit
Iar eu te caut rătăcind
Mergând prin nopțile-ceață.

Iubirea ta i-un dor nescris
Sărut ce mă îngenunchează
E lacrima ce-nlăcrimează
O dragoste de nedescris.

Iubirea ta e verde crud
Pădurea ce renaște iară
E cântul dulce ce-l aud
Cântat în tril de primăvară.

Iubirea ta mi-e împlinire
Zbor de inimi îmbrățișate
Un dans pe ritm de fericire
Iubirea ta mi-e libertate.

Dacă nu m-ai fi aflat, timpul scurs printr-o clepsidră,
Ar fi obosit să curgă, te-ai fi transformat în hidră…
Suflet trist și-nsingurat, cu gustul de vin-pelin,
Ai fi transformat iubirea, din nectaruri în venin…

Dacă nu eu, atunci cine, să te-nveţe fericirea?
Să îţi deseneze-n palmă, curcubeul și magia…
Prin a verdelui ochean când mi-am oglindit privirea,
Dacă nu aș fi trecut, cum ar fi-ncolţit iubirea?

Aș fi existat pierdută, exilată în vreo carte,
Rătăcind prin anotimpuri și cuvinte-ntortocheate…
Așteptând să treacă timpul și să-nmugurească visul,
În a irisului verde, când ne-o-mbrăţișa abisul…

Tu, la fel ai fi umblat, prin a timpului povară,
Așteptând un început, cu zâmbet de primăvară…
Când renaște tot ce doarme, și în graiul lor firesc,
Păsările par să cânte, pe dulci triluri că iubesc.

Însă, m-ai aflat mai vie, decât aș fi fost vreodată,
Tupilată-adânc în mine, într-un gângurit de fată…
Încercând să las destinul, să mă regăsească iar,
Într-un suflet de copil ce-aleargă pe-un vis hoinar…