Un vrej de cer
Mă pierd în ochiul unui gând venit
din altarul frunzelor stinse-n bărbia unei zări de ceară.
Porți ale zilei trecute, pleoapele tale
mă-nchid în curcubeul clipei,
în nisipul palmei un semn încrustat,
și-n somnul copacilor tremură umbrele noastre
atinse de nebunia primăverilor,
și buzele unui vis își lasă sărutul
pe-obrazul tăcerii ce ne-a uitat
pe-un țărm înserat.
Și-n noaptea dezvelită-n ochi amar de moarte,
îmbrățișați de -un vrej de cer
trecem dincolo de sterpele pietre ale nimicului.
Un vers uitat de zei
Dincolo de fruntariile îndoielii
se preling pe frunzele umbrelor
amurguri din letania țărânei tăcute.
Atinși de-oglinda,
ce-n rotocoale stacojii de lună
ne-a cuprins,
ne toarce timpul,
iederă ferecându-ne
în oasele albei uitări.
Încolăciți de glezna cerului
ne-a-mbrățișat un vis iernatic,
zăpadă despletită-n nuferi de somn.
Dar cuvinte pulsează-n venele ceasului,
prin strigătul nisipului ne adâncim,
tăciuni ai deznădejdii sub tălpile goale,
respirăm zborul,
aripi prinse-n joc himeric
de-un cer rotit în deșertul de ceară,
adieri ale vântului ce-nnoadă
și plânsul și râsul,
ne pierdem în lacrima unui vers
uitat de zei în cartea inimii.
Invocație
Prin salcia clopotelor învolburate
ierburi de cenușă suspină.
Cântul din feriga uitării
desenează îngeri pe obrazul tău.
Nu știu ce caut,
poate doar letania copacilor,
care și-au încolăcit visele la picioarele tale
și n-au știut să zboare
odată cu foamea ta de pasăre sortită
unui curcubeu frânt de seară.
Nu știu ce citesc,
poate doar pâinea din praf de stele,
pe Caleea Lactee în fărâme-nprăștiată
sau poate drumul către clipa ta de lumină.
Nu știu ce invoc,
poate doar pașii hieratici pe Podul Carol,
peste Vtlava,
în argintul oaselor sclipind pe tipsii melancolia,
în zborul turnurilor peste colinele
aprinse-n vâltoarea florilor de mai.
Peste cuvintele tale se-așterne în fiecare zi
aceeași plecare, aceeași tăcere
și-n fiecare sărut al fumului
se-mpart apele cerului în aripi de ceară.
Nu știu ce ghicesc,
poate doar iertarea primăverilor nerostite de buzele tale.
Azima pașilor pierduți
Să vorbesc despre păsări
ce-nnoptează-ntr-un țipăt,
gând frânt în arpegii de rugină
Să incendiez miracolul oglinzilor
cu-abisul multiplicat de rezonanța
unui ecou arzând metalic
în străfunduri de fântână,
Continue reading „Alice PUIU: Poesis” →
Dincolo de fruntariile îndoielii
