Este suficient să ne uităm în jurul nostru și să vedem că suntem bântuiți de un rău și fizic dar mai ales sub forma unei stări de spirit. Un rău pe care Ștefan Augustin Doinaș îl numea, “un rău de porți deschise și de ferestre sparte”. Este un rău care este al capitulării, al sentimentului că nu mai este nimica de făcut. Iar dacă vom privi încă mai atent vom bagă de seama că această stare de spirit capitulardă a fost inoculata, de cel puțin două decenii, prin surse veninoase care urăsc și Neamul Românesc și obiceiurile lui, și mai ales credința lui. Sunt veninoasele ,,apelurilor” vehiculate prin Organizațiile Ne Guvernamentale, aceste tribune ale neadevărului și ale otrăvilor spirituale și morale. Dramatic aceste apeluri veninoase au fost acceptate de către prea mulți și mai ales prea mulți oameni tineri. Acestor apeluri veninoase le este datorată starea de pesimism care domină, de negativitate și îndărătnicie în neadevăr. Căci pesimismul și negativitatea nu provin din prea mult rău, provin din plictiseală și lâncezeală morală. Iar acest proces de otrăvire a început mai demult. A început din momentul în care țărănimea românească a fost marginalizată, și supusă unor încercări enorme de a fi distrusă. Cei care vor răul Românilor au știut și știu că vlagă românească și singură lor nădejde de mai bine sălășuiește în țărănime, în tot ce reprezintă ea, în ,,satul” românesc.

Ca și clasa socială țărănimea este existențial optimistă. Țăranii nu trăiesc după “calendare” oficiale, ei trăiesc sub rânduiala lui Dumnezeu și în grijă lui Dumnezeu. Știind că viață lor stă sub voia Celui care rânduiește ploaie la vreme, Tăranii știu că lumea are și rost și Creator. Ei nu bănuiesc acest lucru, îl ȘTIU. Iar fiind optimiști ei sunt sursa veseliei. Acest lucru îl știm toți. Toate bucuriile reale și toate sărbătorile reale sunt dorite a fi trecute în sate și cu obiceiurile satelor. Aceasta este o tradiție și o tradiție nu se alcătuiește decât pornind de la un adevăr. Dar acestea fiind spuse să revenim la cele din jurul nostru.

Cei plecați, de voie sau nevoie, din sate și urmașii lor au devenit mulțimea fără chip a orașelor. O mulțime care trăiește după “programul” celor care îi folosesc și la voia lor. Sunt cei care ajung să creadă că laptele ,,crește” în magazine și cârnații în fabrici. Sunt cei care sunt mânați de zvonuri și care se închină la muzica metalică și la “apelurile” lui Soros, cei care bântuie fără rost și #rezist fără rost. Sunt cei care dimineața se joacă iar după amiază, plictisiți, încep să chinuie pe cei din jur sau pe ei înșiși. Cei care trăiesc captivi unor patimi, droguri, erotism, sau cine mai știe ce. Iar toate aceste patimi conțin același mecanism rudimentar. Pentru a fi satisfăcute “doza” trebuie mereu mărită și finalmente ele sfârșesc într-o plictiseală mortală și apoi în moarte, fizică și spirituală. În locul Neamului și a Credinței strămoșilor lor, ei ajung să se rătăcească în tot soiul de “secte” și “culte” dubioase și ucigătoare, iar alții eșuează direct în ateism. Căci ateismul este semnul unor vremi anormale, el însuși fiind un fenomen anormal. Ateismul contrazice un sentiment înnăscut, acela că lumea are și un rost și un Creator. Dar ateismul este o credință a disperării și o închinare la “cel rău”.

Dar există cale de ieșire. Este și ar fi suficient să ne scuturăm din letargia bolnavă în care am fost aruncați de șocul informatic otrăvit lansat prin ONG-uri și alte surse “globaliste”.

În primul rând se cere eliminat “statul paralel”, cel care face cu putință abuzurile, corupția și posibilitatea de manipulare. Toate instituțiile de autoritate trebuiesc subordonate trupului ales, Parlamentului. Spiritul și litera Constituției trebuiesc urmate în totul, inclusiv în ce privește autoritatea îngrădită a președintelui,imposibilitatea ca acesta să devină dictator.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Răul care ne bântuie” →

Pentru Neamul nostru românesc începutul și sfârșitul au fost și sunt Satul. Cei care nu își au originea într-un sat nici nu sunt Români. Cei care nu mai aparțin unui sat încetează să mai fie Români.

Iar cu asta ne putem întreba: ce înseamnă să fi parte a unui sat și deci să rămâi Român? Înseamnă să poți deschide ușa unei case căreia să îi spui ” a noastră”. Nu este doar casa ta, este casa celor din care cobori, a celora al căror chip îl porți pe față, a celora care îți bântuie visele, a celor care așteaptă Învierea în mortaria de pe „cracul Bolgii”. Mai înseamnă și bucata de pământ, zăbran, livagie, fâneață, în care strămoșii tăi au trudit, în care ca și copil te-ai jucat, în care ca june, poate ,ai văzut alesul sau aleasa inimii.Este pământul care,odată mai mult și odată mai puțin, a pus pe masă bucată de coleșa sau pâine. Este pământul pentru care întotdeauna ne-am rugat și ne rugăm. Iar acestea toate înseamnă respectul pentru cea mai solemna făgăduință omenească: sa nu uităm niciodată ceea ce datorăm strămoșilor!

Casa strămoșească și pământul strămoșesc nu sunt ale „noastre”, celor care pentru încă o vreme scurtă mai facem umbră pământului: ele sunt ale întregului neam din care coboram: ieri, azi, întotdeauna.

Este o poruncă pe care o știm toți din prima clipă a înțelegerii: casa și pământul strămoșesc nu se vând! Niciodată, sub nici o împrejurare. Încălcarea acestei porunci te pune sub blestem în veșnicie.

Pot fi Iudee care își vând avutul strămoșesc, își vând de fapt neamul. Ei vor primi cei 30 de arginți, dar nu se vor bucura de ei!

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Vatra strămoșească” →

De foarte mulți ani satul românesc este atacat,insultat,amenințat cu distrugerea, minimalizat. În ciuda tuturor acestor nedreptăți satul românesc se încăpățânează să existe, să funcționeze, să fie viu și să lupte cu înverșunare pentru starea lui. Aceasta ură împotrivă satului a fost comună tuturor regimurilor politice românești. Uneori aceasta ură a fost îmbrăcată într-un limbaj lacrimogen sau „sămănătorist” ori într-o indiferență agresivă; alteori (sub comunism) ura a luat forme bestiale, demonice.

Mai întăi se cuvine repetat că într-un clasament al sistemelor de organizare omenești satul românesc ocupă un loc de frunte. Comunitatea sătească a făcut posibila existența și continuitatea omenirii iar în momentul de față, aceiași comunitate sătească, rămâne model care va asigura viitorul. Împrejurarea că aparent numărul satelor și locuitorilor satelor scade nu trebuie să înspăimânte. Asemenea fenomene au mai avut loc în trecut și cei care se grăbesc să intre în mizeria urbană curând vor avea ocazia să regrete amar decizia făcută. Iar cu aceasta să înțelegem de ce comunitatea sătească rămâne ca model pentru viitor. Iar la asta se adaugă o împrejurare care nu a fost suficient subliniata.

Comunitatea sătească este alcătuită din oameni liberi. Oameni care nu primesc comanda și nu sunt înregimentați unui program,oameni stăpâni pe timpul lor și pe voia lor. Aceasta nu trebuie să însemne că erau lipsiți de griji și de nevoi, din contra. Țăranii erau și au rămas împovărați și hăituiți dar asta nu schimbă împrejurarea că au fost și rămas oameni liberi. Libertatea este o condiție anevoioasă și eroică în același timp. În această înțelegere este limpede că doar condiția de țăran liber poate fi opusă lucrătorului de fabrică și în general a “salariatului” , care este la voia celui care îl plătește. Doar “țăranul” poate distruge conspirațiile și încercările de subjugare ale “omului”.

Comunitatea sătească este în primul rând o comunitate spirituală, duhovniceasca și prin aceasta stă peste orice fel de organizare sau identificare, fie ea de teritoriu, de “sânge” sau, mai rău, de ideologie politica. ”Comunitatea spirituală” înseamnă unitate de “lege și limba”. Sub acest semn au trăit Romanii în trecut și sub acest semn vor trebui să trăiască pentru a avea viitor. Începutul satelor se pierde în negura vremii. Oricum, săpături arheologice au atestat existența unor așezări de tip sătesc,pe teritoriul de azi al României, încă din vremea Neoliticului. Prezența structurilor sătești este documentata, pe același teritoriu, în tot cursul „mileniului întunecat” și mai apoi.

Cu toată dreptatea se poate spune că Poporul Roman s-a format „într-un sat”!

Atunci când satele încep să fie pomenite în documente scrise, deci din veacul XIII, ele apar că niște structuri sociale de o complexitate tulburătoare. Erau structuri omenești care aveau în comun un teritoriu, pe care îl știau al lor „din veci”. Fiecare familie avea în proprietate pământ arabil, livadă și fâneață,iar întreaga comunitate avea în devălmășie folosul pădurii,apelor și pășunilor montane. Pământul în devălmășie sub nici o formă nu putea fi înstrăinat,sub osânda blestemului comunitar. Dar dincolo de această realitate economică și socială care, inevitabil, era cea surprinsă în documentele scrise,satul era o fascinantă comunitate spirituală.

Întreaga așezare și rânduială se așezau în jurul Bisericii și de fapt,într-un înțeles mai adânc, satul era chiar Biserica, totalitatea poporului rugător. Din această realitate primă decurgeau toate celelalte: sentimental familiei, grija de copii și de buna lor creștere, solidaritatea comunitară. Nu este deci de loc surprinzător că aceste trăiri spirituale s-au exprimat în afară în frumusețea portului și a spuselor. Satul românesc unea ideal ,”eleganța cu demnitatea și demnitatea cu modestia”. Într-o asemenea organizare conducătorii sau,mai exact, fruntașii, se impuneau firesc. Ei erau aceia care dovedeau mai mare pricepere, erau aceia pe care, într-un chip deodată exact și emoționant,documentele îi numeau,”oameni buni și bătrâni”. Desigur ar fi greșit și naiv să ne imaginam că în toate satele și în toată vremea lucrurile s-au dezvoltat numai bine și în chip ideal.Ceea ce este important este faptul că satul oferea cadrul care făcea cu putință ca lucrurile să se poată dezvolta Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Statornicia satului românesc” →

De cele mai multe ori ne plângem pentru lucrurile pe care nu le avem și care credem,de cele mai multe ori fără rost,că ne-ar fi de trebuință.În același timp ‘uităm” că acelea care ne sunt de cea mai mare trebuință: lumina, aerul, apa, le avem lângă noi. Avem lângă noi, cel mai adesea, pe cei de care avem nevoie, pe cei pe care îi iubim și care ne iubesc pe noi. Avem în jur și în fața noastră frumusețea fără egal al Pământului Românesc. Pentru aceste daruri uităm să ne bucurăm și mai ales uităm să mulțumim. Ne frământăm în detalii și certuri fără rost, dăm vină unul pe altul și iarăși uităm să spunem că de ceea ce este rău suntem vinovați în parte, fiecare individual. Uităm să mărturisim că vina nu este a celor din jur, este “a mea”, a fiecăruia. Iar în ciuda acestora în fața ne stă Pământul Românesc, care este fără egal în lume.

În urmă cu mulți ani, când eram încă doar copil, mă întorceam dintr-o preumblare la “Grădina Mare”, în hotarul Borloveniului. Era spre amiază, vreme senină,cu un vânt ușor, care suflă pe culme, era o liniște tainică și se auzeau depărtate bătăi de clopot,probabil o înmormântare. Întregul spațiu era de o frumusețe încremenită și în care se simțea o anume tainică jale, ”suspin”. Atunci am simțit prima dată că spațiul are glas și că este viu. Iar mai târziu am înțeles că însăși natura suspină pentru ieșirea din căderea post-edenică. Atunci am simțit că nu numai oamenii, dar și pământul “Țării Almajului” este viu și față de el avem o solemnă responsabilitate.

Să cauți istoria Românilor Almăjeni și să te rezumi în a o reconstitui din ceea ce arată izvoarele istorice convenționale și oficiale înseamnă să te condamni singur la neînțelegere, insuficientă și finalmente plictiseală.

Istoria Almajului nu este și nu poate fi rezumată la depănarea unor evenimente, convențional considerate „importante”. Ea este un trup viu, atotcurpinzator, care mereu crește și mereu rămâne credincios sieși și autenticității sale. Pentru a putea pătrunde în istoria Almajului, pentru a o putea înțelege este mai ales lipsa să îi privești și asculți pe Almajeni, cum lucrează, cum povestesc, la bucurie și la necaz,să le vezi casele, portul, să le asculți cântecele. Iar atunci vei putea spune că istoria Almajului este o doina și o poveste doinița. Doar două dintre cantarile lor si pot ilustra cele spuse mai sus: „La izvor ,la izvorele” și ” Tot trecând la mândră dealu’”.

Primul cântec dă glas dorului unei fete pentru cel ales. Ea îi amintește că pentru întâia dată s-au văzut, „la izvor,la izvorele” și acolo au cules ei, împreună, „viorele flori adânci, când le vezi badeo să plângi”. Iar apoi față îi spune celui drag că îl așteaptă în același loc, „că-nfloresc iar viorele, la izvor, la izvorele.”

Al doilea cântec, „Tot trecând la mândră dealu’”, exprimă gândul unui tânăr care spune „tot trecând la mândră dealu’, mi s-o despotcovit calu”. Iar apoi caută să afle cine este de vină, calul, potcovarul, mândra („c-o pus casă-n dealuri grele”) și încheie că singur este de vină căci „mă duc prea des la ea”. Dincolo de frumusețea textului și farmecul liniei melodice aceste două cântări ne dezvăluie o lume în toată măreția ei.

Almajenii erau așezați între „dealuri grele”, la margine de pădure, feriți de primejdiile ce le putea aduce răul din afară. Casele le erau risipite între dealuri,pentru a face încă mai grea o aflare a lor de către cei răi. Între ei erau relații de o bună cuviință și decentă impresionante. Aceste legături arată că acolo era o societate străveche, cu rânduieli ce merg într-un timp ce trece de istorie, și ei duceau o viață exemplară. O viață care lega demnitatea de modestie și modestia de elegantă.

Sunt puține locurile și oamenii care sunt amintiți fie și într-o singură cântare. Dar Almajul și oamenii lui sunt o doina,începută cine știe când și care se continuă și azi, mereu aceiași în fond și mereu tânără și fermecătoare în formă, în formă nouă, în care se îmbracă din nou și din nou.

Iar acest “caz’ se potrivește tuturor și fiecăruia dintre locurile care, laolaltă, alcătuiesc Pământul Românesc care este fără egal și care, atâta cât este cu putință, se afla mai aproape de Rai.

——————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric

USA

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Aproape de Rai” →

Acuma câteva veri, l-am văzut pe prietenul pe Ioan Banus adunând fânul cosit câteva zile mai devreme şi felul în care a clădit o claie de fan într-o poiana din hotarul satului Borlovenii-Vechi, de la poalele Semenicului. Era o poiana mică,aşa cum sunt multe în părţile acelea, frumoasă, curate, smulsă dintr-o sălbăticie rămasă neclintită, în toată măreţia ei de la începutul vremurilor. O poiana care mărturisea despre prezenţa omului şi semnul lăsat de el în lume. Era o întâmplare tulburătoare care vădea orânduială temeinică şi care ascundea o învăţătură încă mai adâncă.

A început lucrul întorcându-se cu faţă spre răsărit şi închinându-se cu semnul Sfintei Crucii, semnul prin care Cel care stă deasupra vieţii şi a morţii a ales să mântuie lumea. De jur în jur era doar pădurea încremenită, în liniştea după-amiezii de vara, iar în poiana, era fânul, aflat în neorânduială şi care, aşa cum se găsea nu folosea la nimica şi părea doar să sporească şi să se adauge anarhicului asediu al elementelor neîmblânzite. Cu grijă,prietenul meu a tăiat un par înalt şi drept de gorun, l-a curăţat de crengi şi de noduri, l-a înfipt drept ca pe o facile în mijlocul poienii şi apoi a început strânsul. Încet, cu răbdare şi îndemânare, fânul a început să se adune în jurul părului bine mirositor.

Ceea ce fusese haos şi neorânduială devenea formă şi mărturie că lucrarea omului în lume are şi trebuie să aibă şi rost, şi ţintă, şi frumuseţe. Căci puţine lucruri au emoționanta şi nobila frumuseţe a clăilor de fân din ţinuturile de munte româneşti. Lucrarea se făcea cu temei şi drămuită într-o mireasma care nu poate fi descrisă, dar care ştiu că nu are egal. A încheiat lucrul după câteva ceasuri. Mica poiana strălucea de curăţenie, iarbă era egală peste tot şi hotarele stăvileau şi ţineau în locul lor pădurea şi agresivitatea ei. Fără gesticulații inutile, omul îşi afirmase prezenţa din nou şi făcuse, după putere, lumea mai frumoasă. Prietenul meu a strâns cu grijă puţinele unelte, s-a întors spre răsărit şi din nou s-a pecetluit cu semnul Sfintei Cruci.Cele pe care le-am văzut atunci au un înţeles adânc şi cuprind o povaţa statornică.

Asemenea fanului din poiana Borloveniului, şi noi ne aflăm răspândiţi, izolaţi şi în voia vântului şi la cheremul tentaţiilor de tot felul arătate de de haosul negativităţii pure. Este de tot limpede că doar în conlucrare şi laolaltă putem face o zidire tare şi cu sorţi de viaţă îndelungată. Asta nu înseamnă să ne pierdem personalitatea individuală unică sau, încă mai puţin, să o abandonăm de bună voie. Omul nu este făcut să stea în turmă şi să îşi îngroape “talantul”, el are de împlinit un destin şi o chemare care rămân unice şi nerepetabile. Lumea, în toată măreţia ei, a fost făcută pentru toţi, dar şi pentru fiecare în parte. Această este o taină peste măsură de adâncă şi care ne oblige pe toţi şi pe fiecare să fim mereu treji în cuget, pentru a nu vătăma nici rostul care este al Continue reading „Alexandru NEMOIANU: O claie de fân” →

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Amintiri despre un luptător” →

La sfârşitul veacului XX şi mai ales la începutul veacului XXI, au început să apară, ca ciupercile după ploaie, “organizaţii” care îşi ziceau “ne guvernamentale”(Pe scurt şi în continuare ONG-uri).

Iniţial aceste ONG-uri au fost inconjuarate cu un soi de aură reverenţioasă de mister. Ce vor fi fiind,ce fac,ce vor,cine poate să le aparţină? Era tainic, era o intrare într-un con de umbră,o apropiere de “sfânta sfintelor” . Asta cu atâta mai mult cu cât aceste structure erau iniţiate şi mai ales finanţate de agenţii din ţări străine. Ţări care considerau că au câştigat “războiul rece” şi, prin urmare, căutau să apuce pradă. Dar bun înţeles asta nu a devenit limpede imediat. Fapt este că imediat după căderea comunismului opinia publică din ţările Europei de Este era aproape în unanimitate de “partea” “apusului” triumfalist şi toate chemările şi îndemnurile acestuia era ascultate cu religiozitate. Mare greşeală!

În acest climat de confuzie mercenarii manipulării nici nu au avut o sarcină grea. Cu sume foarte modeste au putut acapara sedii,mijloace de presă şi Tv, astfel că în scurtă vreme au avut un monopol total, un control absolut al lor. Control care este continuat până în ziua de azi. Dar ,,după aceea, lucrurile şi stările au început cât de cât să se aşeze, intenţia acestor ONG-uri a devenit limpede.Ele erau “cal troian” al statelor străine şi în principal USA şi EU siprin intermediul lor se urmarea subordonarea ţărilor Est Europene şi transformarea lor în surse de venit,baze militare şi vasali necondiţionaţi..Acestea fiind zise să revenim la ONG-urile noastre.

ONG-urile s-au alcătuit cu scopul de a se substitui formaţiunilor politice naţionale şi pentru a promova interesele care le aduseseră în fiinţă.În retrospect se poate vedea că tactica lor era în fond simplă.

Dar mai înainte de orice se impune o subliniere esențială.

Scopul ONG nu este de a “unii” comunitatea nationala, scopul lor este de a o dezbina.

Fragmentand comunitatea pe grupe de vârstă, de preferințe, până și orientări de viață intimă,societatea este dezbinată.În fiecare ONG se întâlnesc oameni “la fel”, oameni ai unei singure idei, și atunci când există grupuri care împărtășesc o singură idee, fanatismul și violenta sunt la un pas.Iar cel care le manipulează, cel care le-a adus în ființă își poate face voia.

Aceste OGN-uri,fiecare, se adună şi punea pe afiş o “cauza” , cu anume merite şi apel la populaţie sau segmente ale ei: apărarea naturii,drepturile “minorităţilor”, ”promovarea familiei alternative”etc. Dar acest “cap de afiş”, scop afișat, era praf în ochii oamenilor. ONG-urile sunt “militarizat”, exact acesta este termenul folosit de organizatorii ONG-urilor, ”militarizare”; aceasta însemna condiționarea și organizarea membrilor într-o asemenea manieră încât, în cel mai scurt timp, să poată fi scoși în stradă pentru demonstrații, ”apeluri”, etc. Iar “capului de afiș” îi erau alăturate “detaliile”, comune tuturor ONG-urilor, având de scop, când intereselor celor care au inițiat aceste organizații o cereau, subminarea autorităţii naţionale, fargmentarea populaţiei, antagonizarea. Așa cum ziceam, scopurilor afişate public îi sunt adăugate “detaliile” şi, să nu uităm, întotdeauna necuratul sălășuiește în detalii! În plus OGN-urile au un “pact” de alianță. Când una începe o acțiune celelalte trebuie să o susțină. De fapt, fiind finanțate de la aceiași sursă, nici nu au altă alternative. Un singur exemplu.

OGN-urile promovează familia “alternativă”, între cei de acelaşi sex. Spun ei, între bărbati şi femei nu există deosebiri de esenţă, doar de detaliu. (Ei bine acesta “diferenţa “ are importantă şi are o importantă care, pe Francezi, i-a făcut să exclame, ”trăiască diferenţa !”). Când acești promotori ai “familiei alternative” sunt chemați să demonstreze, membrii celorlalte OGN-uri trebuie să facă la fel. Cunoscutul strigăt de ‘luptă”,”veniți cu noi”!

Continue reading „Alexandru NEMOIANU – Celule canceroase” →

Un fenomen sinistru bântuie pământul românesc: manelizarea. Numele vine de la „manele” cântări, inițial, de obârșie din Orientul Mijlociu și Balcani care, după 1989, au fost transformate de marginali ai muzicii lăutărești, a țiganilor. Aceste „manele”, cu text întotdeauna cretinoid și concentrat fie pe un soi de sentimentalism grețos fie, cel mai adesea, pe o vulgariate agresivă, au devenit acompaniamentul petrecerilor care tipologic aparțin mahalalei în ce are ea mai rău. Dar ce este dramatic este că acest duh al dezmățului absurd și dezgustător, al vulgarității grețoase a cuprins, practic, straturile și manifestările sociale vizibile și care au posibilitatea de a influența. Manelizarea poate fi asemuită unui neoplasm care poate să metastazeze. Există o explicație relativ simplă a acestui fenomen.

 

După Decembrie 1989 bogăția țării, principalele mijloace economice, au ajuns în stăpânirea și controlul unor drojdii și deșeuri umane, cel mai adesea direct descendenți ai structurilor de control bolșevice. Personaje care în Decembrie 1989 erau directori de întreprinderi și în Ianuarie 1990 erau patroni. Indivizi amorali, fără rădăcină, fără urmă de moștenire genetică pozitivă și întotdeauna având eredități pestilențiale, au ajuns în fruntea bucatelor. Ne aflăm în plină epoca a stăpânirii neamului prost și a unui grup alogen, întunecat la față și încă și mai întunecat la suflet.

 

Acest grup, repet, pestilențial, nu putea să producă decât tinerei din părinți parveniți, tinerei dominați de clocot hormonal și condamnați a fi “imbecili utili”, la voia zvonurilor și nu putea să preia decât „manelism”. Manifestările sunt prezente în tot locul.

 

Dureros este felul în care limba românească, limba, „care-o plâng și care-o cânta, lângă vatra lor țăranii”, a ajuns o caricatură, împănată cu barabarisme fără rost și împrumuturi jenante din limba „rom”. Așa s-a ajuns la situația că în Parlamentul Românei singurii care mai vorbesc o limba românească frumoasă și corectă, să fie parlamentarii maghiari. Dar această manelizare o manifestă în chip crud acest neam prost în comportamentul inter uman. Acest refuz uman este slugarnic cu cei mari și fără milă cu cei mici. Acest gunoi al istoriei disprețuiește deschis starea decentă și pe cei care se nevoiesc să își dobândească cinstit existența și trăiesc în onorabila și demna sărăcie a muncii lor. În afară, neamul prost etalează un soi de lux de cel mai prost gust. Casele parveniților neo îmbogățiți, acești siniștrii homo novus, sunt un soi de bunkere ostentative, într-o arhitectură sinistră și colorate înspăimântător, un soi de cacaniu respingător. Progeniturile lor sunt pe măsură: răzgâiați fără creieri, posesori de automobile de „fițe”, promotori ai prostului gust și „modelor” de import: sodomism, de multe ori satanism, indiferență morală, urâțenie sufletească ridicată la rang de virtute și, întotdeauna, dezmăț fățiș, „poalele în cap”.

 

Dar ce este cu adevărat dureros este faptul că de manlism a fost cotropită intelectaualitatea mercenară, cei care și-au schimbat stăpânii după mutările administrațiilor de duzină, după anotimpul politic, de la comunism la actuala stare incertă și haotică.

 

Sunt cercurile intelectuale subsidiate de la bugetul de stat, „revistele” culturale, care sunt de fapt găști închise compuse din personaje cu talent foarte dubios sau de fel. Ei sunt cei care promovează slugărnicia „globalistă”, cei care au o coloană vertebrală a cărei fermitate este egală cu cea a vietăților din încrengătura annelida. Acești grafomani fără har,veșnic în căutarea unui nou stăpân, nu au convingeri și sunt stăpâniți doar de interese. Acești ziși „intelectuali” sunt cei care promovează anti naționalismul, aberațiile de comportament și sexuale, relativismul moral și de valori cel mai degradant și mai cu seama, un anti creștinism obscen. Acești fripturiști și scârțâie hârtie, deplâng tot soiul de încălcări de „libertăți” dar nu suflă o vorba despre ororile universului concentrationist comunist. Este suficient de urmărit discursul despre centenarul împlinirii României Mari, un teribil exemplu de manelism cultural și social. Sunt emise discursuri și cuvinte sforăitoare dar nu se amintește tragedia oamenilor care au făcut România Mare. Nu sunt aminti corifei ai Unirii, Dr.Iuliu Maniu, Aurel Lazăr, Sever Bocu, Ion Pelivan, cei care au făurit România Mare și apoi au murit, chinuiți și înfometați, în închisorile comuniste. În schimb sunt acceptate teorii ale impertinentului Vladimir „Tismeneanu” despre pericolele naționalismului care,după acest alogen obraznic, ar fi cauza comunismului. Cauza nu ar fi deci participarea directă a tatălui sau, pe nume real Tismentski, ovrei din Basarabia, care a participat direct la crime fizice și morale. Fiul sau, „Volodea Tismeneanu” , acum da lecții în anticomunism, lupul paznic la oi. Retardat trebuie să fie cel sau cei, care îi pot da crezare. Acest tip de persoană este admirată de gunoiul zis intelectual adunat în găști și cercuri mici și meschine de strict interes fripturist .

 

Manelismul este manifestarea unei vremi grav bolnave. Dar această gangrene nu va dăinui. Vremile de haos sunt vremelnice, Poporul Român, sub scutul Ortodox, este veșnic.

——————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric

USA

28 august 2020

Continue reading „Alexandru NEMOIANU – Un fenomen degradant: manelizarea” →

Modul miraculos în care creștinismul, (și prin asta înțeleg Ortodoxia, Dreaptacredință), unește, într-un întreg viu și vibrant; certitudinea dogmelor, mila și toleranța, este o taina care adeverește natura teandrica a Bisericii, Trupul mistic al lui Iisus.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Certitudine, milă și toleranță” →

Este un adevăr prea simplu că lumea în care trăim, calitatea vieții, este determinată în primul rând de relația dintre persoane, de relația dintre oameni. Pe cât de simplu este acest adevăr pe atâta de complicată a devenit explicarea acestei relații. Cel mai adesea răul din jur este rezultatul egoismului și părerii de sine.

 

Numeroase școli de gândire, moraliști de tot felul și toată orientarea, propovăduitori de duzină și cu credentiale dintre cele mai dubioase, au amestecat noțiuni și subiecte și au făcut ca acest domeniu de maximă importantă să devină confuz și obscur.

 

În esență relația dintre persoane trebuie să fie simplă și întemeiată pe acțiuni inspirate de o porunca fără lipsă de comentariu,pe iubire. Dar porunca iubirii înseamnă nu o opțiune teoretică dar una de acțiune, de viață. Între oameni trebuie să fie bunăvoire, îngăduință, întrajutorare, doar în acest chip “principiile” devin faptă și existența devine viață. Dar în plus mai există un aspect și el ține de natura omenească. Este de la sine înțeles că aceasta înseamnă și minimala consecvență între vorbă și fapta. Hiperbolele hipocoristice,alinturile și diminutivele declarative nu înseamnă iubire, înseamnă superficialitate afectivă de mahala.

 

Fiecare dintre noi (sau oricum cei mai mulți dintre noi) suntem stăpâniți de mândrie și ne închipuim a fi “centrul” pământului. (Această este o rătăcire care pleacă de la adevărul că fiecare persoană este “cea mai iubită” de Dumnezeu; adică pe toți și fiecare, Dumnezeu ne iubește egal în planul Său, care este desăvârșit). Dar, rătăciți, cădem în mândrie și atunci începem să “jucăm” roluri și să ne lăsăm pradă imaginației și iluziilor care sunt de la necuratul.

 

Unii cădem în ispita de-a “stânga” și ne prăvălim în păcate și patimi “groase” (narcotice, erotism, lăcomie, etc) dar alții cădem în ispita de-a”dreapta” și prin fățărnicie, ne imaginăm buni. Mimăm milă, dragostea, facem inflație de declarații eroice și fără acoperire și, mai rău, ajungem să ne înduioșăm de propria noastră “generozitate” (care în realitate nu înseamnă nimic decât vorbă goală). În realitate cultivăm părerea de sine, trândăvia, lingușeală, prefăcătoria, lașitatea, lenea, lăcomia și prostia. Cât de des selecționăm relațiile conform cu imaginea de sine pe care o dorim proiectată. Cât de adesea uităm binele primit în trecut și pe cei care ni l-au dăruit îi înlocuim cu cei de la care putem avea folos astăzi. Acest fel de uitare negativă, lipsa de recunoștință, este o formă de a luptă împotriva Chipului lui Dumnezeu aflat în fiecare persoană. Cât de des “rezistența” de azi înseamnă fripturism cras. Cât de des avem îndrăznire păcătoasă în relația cu cei din jur. O îndrăznire care este dovada însoțirii superficialității și grosolăniei și cu supraprețuire a eului propriu. O îndrăznire care este contrarul sfielii și respectului față de taina omului, o manifestare de grosolănie și care tratează omul ca obiect. Iar mai grav este atunci când cădem în una din cele mai cumplite ispite, când confundăm mândria cu smerenia. Si mai exista o sinistra ispita. Ispita de a crede că, odată cu existența noastră, sau apropierea trecerii noastre din lumea aceasta, ar fi si semn despre “sfârșitul lumii”.

 

Cel mai adesea acestei ispite îi cad bărbații, care ajung să se entuziasmeze de propriile lor existențe si ajung sa le considere de neînlocuit; o stare de ridicol penibil desăvârșit. (Dat fiind faptul că femeile își iubesc copiii și deci viața, ele sunt mult mai ferite de aceasta ispită ridicolă). În aceasta ispita asistam la o orbire și la o confuzie. Nu ne dam seama că nu “realizările” personale au importanță, importanță are comportamentul moral consecvent al existenței. Capacitatea și consecvența de a separa “binele” de “rău”. Iar orbirea prostească stă în incapacitatea de a pricepe că existența lumii stă sub o Voință infinit de tare și nu are legătură cu scurta noastră trecere prin această lume.

 

De fapt calea unor relații bune între oameni stă în empatia afectivă. Capacitatea și voința de a trăi stările (sau minimal a le înțelege) sufletești și materiale ale semenului, truda de a ne apropia și include în propriul eu aceste trăiri. Această înseamnă a lua asupra noastră măcar parte din povara semenului și efortul conștient de a deveni “una”, comuniune, cu el. În acest fel, preluând “chipul” semenului (în care se ascunde icoana lui Hristos Iisus) vom putea ajunge, în timp și cu trudă, la schimbarea omului “vechi” cu cel “nou”, vom ajunge la “metanoia”, la „întoarcerea comportamentală, la ‘pocăință” (căci „pocăință” asta înseamnă, întoarcere, preschimbare a modului de gândire și înțelegere) care este țelul suprem al vieții creștine și minunea minunilor. Astfel vom ajunge ca în adevăr să putem spune, ”Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”.

 

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Părerea de sine” →