“Este un Domn,o Credință,un Botez”(Sf.Pavel,Efeseni 4:5)

Biserica este trup teandric (divino-uman) care este Trupul mistic al lui Hristos. Biserica se desparte în, ”Biserica triumfătoare”, cea care se află în Ceruri și “Biserica luptătoare” care cuprinde pe credincioșii aflați pe pământ și străduindu-se pentru mântuire.

Ca stare organizată, pe pământ, Biserica se manifestă din ziua Cincizecimii, din ziua în care Duhul Sfânt, carele de la Tatăl purcede, s-a pogorât, în forma limbilor de foc, asupra Apostolilor și celor cu dânșii.

Fiind Trupul lui Hristos, Biserica nu poate fi decât una și mărturisirea către ea asemenea nu poate fi decât una. Acea mărturisire este cea lăsată de Hristos ucenicilor Lui, Sfinții Apostoli și de aceia, prin continuitate apostolica, prin punerea mâinilor, ea este aceeași pana azi. Biserica se sprijină pe două “brațe” țări: Sfânta Scriptură și Tradiția. Acea Biserica este Biserica Ortodoxa.

O parte din revelația dumnezeiască făcută oamenilor a fost scrisă. Ea se numește Sfânta Scriptură și are două părți: Vechiul Testament și Noul Testament. În ea, în Sfânta Scriptură, sunt cuprinse textele canonice. Dar pe lângă ele au circulat și multe alte scrieri care au fost repudiate de Biserica, întrucât învățăturile lor sunt străine de Dreaptacredință. Acestea sunt așa zisele scrieri “apocrife”. Folosirea lor duce la căi rătăcite și dovadă sunt mulțimea sectelor apărute în urma folosirii acestor texte apocrife. Trebuie reținut că Biserica a fost cea care a stabilit conținutul Sfintei Scripturi și mai trebuie reținut că întreg textul Scripturii este consecvent cu sine, nu se contrazice.

Sfânta Tradiție reprezintă învățăturile care la început nu au fost scrise, ci transmise prin viu grai. Mai apoi, cele mai multe, au fost scrise de către Sfinții Părinți ai Bisericii. Deci, din punct de vedere istoric, Sfânta Tradiție este mai veche decât Scripturile. Deci Biserica a întocmit Scripturile și nu invers. Dacă ar fi să ne referim doar la activitatea Mântuitorului. Este evident că în cei trei ani de propovăduire a spus mai mult decât este cuprins în Evanghelii. Sfântul Ioan(21:25) limpede spune ;”dar sunt și alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea această n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris”.

Evangheliile vorbesc doar despre venirea în lume, patimile și Învierea Mântuitorului. Ele nu au reținut nimic despre îndemnurile practice. Acestea au fost date direct Apostolilor și de acea predania lor este de neînlocuit. Sfântul Pavel insistent se referă la acest aspect, ”deci dar fraților,stați neclintiți și țineți predaniile (Tradiția) pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistolele noastre” (ÎI Teasalonicieni,2,15).

Ca importanță Scriptura și Tradiția sunt egale. Cât de sărăcită ar fi Biserica fără învățăturile din Pateric, din Filocalia și din celelalte scrieri ale Sfinților Părinți. Cea care păstrează integral învățătură Scripturii și a Tradiției este Biserica Ortodoxă, singură autentică și cu viață liturgică neîntreruptă de la Cincizecime și până azi.

Izvoarele istorice dovedesc fără putință de tăgadă că Tradiția Bisericii, organizarea în învățătura Ei erau clar așezate și înțelese încă din veacul I d.Chr. Este suficient să citim Epistolele Sfântului Ignatie Teoforul, cel care ca prunc a fost ținut în brațe de către Mântuitorul și care, la peste o sută de ani vârstă, a fost martirizat din porunca Împăratului Traian. În aceste Epistole Sfântul limpede arată că în veacul I d.Chr Biserica era organizată în Episcopii, cu Preoți și diaconi, că în Biserici se săvârșea Sfânta Liturghie cum se face și azi. Același Sfânt arată că în mod limpede Biserica știa că Dumnezeu Cuvântul s-a întrupat, din Duhul Sfânt și Fecioara Maria, că a fost răstignit, în zilele lui Pontius Pilat, a fost îngropat și a înviat a treia zi. Toate aceste adevăruri erau bine cunoscute. Aceste adevăruri au fost tăgăduite de către dușmanii Bisericii și ai Adevărului, răstălmăcite și așa s-a ajuns la oțetul sectar.

Din capul locului dușmanii Bisericii, dușmanii Trupului lui Hristos, au căutat să nege importanța Sfintei Tradiții. Așa a apărut aberanta “învățătură” despre “Sola Scriptură”! Dar din început ei se contrazic, căci neagă Sfânta Tradiție și în locul ei așează “tradițiile” lor. În loc să creadă în Tradiția lăsată de către Apostoli și de către Sfinții Părinți ei preferă să acceptă “tradiția” începută de Martin Luther. Lipsindu-se de îndrumarea și experienta Tradiției acești oameni s-au rătăcit, au căzut pradă ispititorului, s-au așezat în afara Bisericii au ajuns sa spună blasfemii despre Pururea Fecioară Maria, despre Sfinți, despre Sfintele Moaște, despre Sfintele Taine. Toate adeverite de mărturia Apostolilor și a urmașilor lor direcți. În locul acestor adevăruri nefericiții sectari au ajuns să creadă în aberațiile lui Martin Luther și a celora care au fost încă mai întunecați ca el. Iar în afară Bisericii nu există mântuire. În această lumină se pune întrebarea care trebuie să fie atitudinea Ortodoxă față de cei din afară Bisericii. Nu putem răspunde în alt chip decât cel pe care ni l-au poruncit chiar Apostolii.

Sfântul Pavel, cel care a arătat atâta de multă îngăduință și dragoste către căderile omenești ,,devine extrem de vehement împotriva ereticilor,” ”Păziți-vă de câini! Păziți-vă de lucrătorii cei răi” (Filipeni,3,2). Și apoi, ”luați aminte să nu va fure mințile cineva cu filozofia și cu deșarta înșelăciune din predanie omenească, după înțelesurile cele slabe ale lumii, și nu după Hristos”(Coloseni,2:8). Este limpede, căderile omenești trebuiesc îndreptate și tratate cu milă frățească însă erezia este pierzătoare și aducătoare de moarte sufletească. Din nou Apostolul Neamurilor ne spune, ”de omul eretic, după întâia și a două mustrare, depărtează-te” (Tit,3:10). În marea ei înțelepciune Biserica a decis ca pe eretici să îi arunce în afară și să îi trateze ca dușmani. Căci ce este erezia? Învățătură mincinoasă care, mai mult ori mai puțin, denaturează adevărata învățătură și o schimbă, ba chiar cutează să se înalte în locul ei. Eresurile și ereziile, cele vechi și noi, de la arianism la Martin Luther și apoi la cele peste douăzeci și cinci de mii de aberații sectare, nu sunt alta decât născociri ale diavolului care urmăresc pierzania oamenilor. În același timp Biserica Dreptmăritoare nu se artă fără cruțare pentru cei rătăciți. Biserica le oferă posibilitatea ca, în urmă excomunicării, să se pocăiască dacă doresc. În momentul de față cea mai mare năpastă pentru credincioși este mișcarea zis, ”ecumenică”. O mișcare care ar vrea să unească toate credințele, până și pe cele necreștine, într-o “Biserică” Pan-eretică. Dar asta nu este cu putință. Din nou trebuie repetat că Biserica îndeamnă la milă față de cei căzuți pradă eresurilor sectante, dar recomandă “ură sfânta” pentru învățăturile false. Iată cum zicea Împăratul Prooroc David, ”Oare nu pe cei ce Te urăsc pe Ține Doamne, am urât și asupra vrăjmașilor Tăi m-am mâhnit? Cu ură desăvârșită i-am urât pe ei și mi s-au făcut dușmani”(Ps.138,21:22). Deci învățăturile false ale sectanților nu trebuiesc tratate cu obișnuință ci cu “ură desăvârșită”, fără compromisuri. Din nou trebuie subliniată diferența dintre atitudinea față de păcătoși și față de păcat. Spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: ”eu nu de om mă scârbesc, ci de rătăcirea lui și doresc să îl scot din rătăcirea lui”.

Falsele apeluri la “unire” pan eretică trebuiesc alungate cu scârbă. Orice îndemn sau învățătură contrare învățăturii Ortodoxe trebuiesc respinse. Iarăși spune Sfântul Pavel, ”dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vești altă Evanghelie decât cea pe care v-am vestit-o-să fie anathema”,(Gălățeni,1:8). Fără urmă de sfială trebuie să mărturisim și să ținem tare adevărul că INTREAGA învățătură creștină, INTREAGA mărturisire și singură mântuire posibilă, se află în Biserica Ortodoxa.

Nu știm ce se va întâmplă cu cei din afară Bisericii. Episcopul Kalisthos Ware spunea că “noi știm unde este Biserica, nu știm unde nu este”. Dar dincolo de asta “să stăm bine, să stăm cu frică” în Biserica Ortodoxă. Să avem milă pentru oameni dar nici o părtășie cu învățătura otrăvită a sectelor și să stăm fără urmă de îndoiala în Biserica, ”una, sfântă, sobornicească și apostolească”.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

13 noiembrie, 2018

În universul închisorilor comuniste „fenomenul Pitești” ocupă un loc special, prin atrocitățile sălbatice și scârboase ce s-au petrecut acolo. Împrejurarea că acele grozăvii s-au făcut pe seama studenților închiși, tineri curați la suflet și avântați, încă mai mult adaugă încărcătură neagră acelui fenomen.

Despre acel fenomen s-a scris mult și cele care urmează sunt doar câteva precizări. Semnatarul acestor rânduri pleacă de la premiza că cei care vor zăbovi să le citească sunt informați despre „fenomenul Pitești’. Dacă nu, le recomand să citească cele scrise de Virgil Ierunca și Dumitru Bordeianu și să viziteze numeroasele postări de pe internet dedicate acestui „fenomen”.

În esență „fenomenul Pitești” a făcut parte din arsenalul de brutalitate maximă a teroarei comuniste.
Bestiile comuniste au pornit de la adevărul simplu că în condiții de maxim stres orice formă sau comunitate biologică sfârșește prin a se autodistruge.Acest adevăr,simplu în cruzimea lui,bestiile comuniste l-au folosit în lagărele lor cele mai brutale și față de „elementele” pe care ei le considerau mai periculoase sistemului comunist animalic.

La baza metodei stătea folosirea,prin „rotație” ,alternativ,că victime și călăi ,a deținuților.(Dar evident practică s-a „perfecționat în timp și a avut diferite „variante”.)

A fost folosită mai întâi împotriva aristocrației „albe”, în Uniunea Sovietică, în anii 20 ai veacului trecut. (În lagăre „mixte”!,bărbați și femei). Apoi s-a extins,mai ales după sfârșitul celui de al doilea război mondial.

În Silezia,împotriva Germanilor s-a folosit pe scară largă și o carte,”Ochi pentru ochi”(An eye for an eye) descrie în amănunt „fenomenul”.

În România sistemul s-a introdus prin agentura comuniștilor veniți din Uniunea Sovietică (Pauker, Nikolsski, Pantiușa, și alți monștrii abominabili).

Emblematic rămâne însă cazul Pitești.

Acolo studenții au fost exterminați prin Eugen Țurcanu.Despre acest personaj doresc să fac doar câteva precizări.

Eugen Țurcanu a fost un psihopat sadic și un oligofren.În condițiile în care i s-a îngăduit să facă tot ce vrea cu semeni ai săi, el asta a făcut.Dar ce este supărător este faptul că în momentul de față există o tendința de a i se atribui lui Țurcanu repet, un psihopat oligofren, o anume statură pe care nu a avut-o.

Născut în Darmoxa, sau în vecinătate, el provenea dintr-o familie decăzută și târâtă. De la naștere Țurcanu a avut anume „semne” suspecte. („Semnele” din naștere, „degetul necuratului”, nu sunt basme. Nu întâmplător cei care urmau a fi conducători erau cercetați dacă au asemenea „semne”. Între aceste semne sunt; mătreață, „albul” în ochi, duhoarea, etc.). Mai ales, încă de la naștere, Țurcanu avea o duhoare neplăcută, ulterior localizată asupra picioarelor. În plus Țurcanu a avut de mic copil o cunoscută insuficiență genitală. (Era batjocorit, amărâtul lui „atribut” masculin, de rudele lui drept ‘ciotul lui Genu” și de fapt acea insuficientă a făcut ca până către opt, nouă ani să fie nevoit să mictioneze că fetele). Personal cred că Țurcanu era un hermafrodit (un „fătălău”) monstruos, o aberație genetică. Această insuficientă glandulară l-a marcat profund. O singură femeie i s-a alăturat, și se spune, că ea însăși era târâtă, și se ‘compensa” cu frați ai lui (așa cum el mărturisea într-o scrisoare personală, nu la „anchetă”). Există suspicii că Țurcanu o îndemna să facă asta și că în urmă a acestor relații a și rămas gravidă. Că această inadecvată și insuficiență sexuală exista este dovedit de către supraviețuitori ai fenomenului Pitești. Dar încă mă elocventă este o altă circumstanță.

Este un truism faptul că toate adevărurile importante sunt la vedere și le putem afla dacă avem un minimum de atenție.

Mania scatologică și aberant sexuală vorbesc limpede despre impotența, inadecvența și ne determinarea sexuală a lui Țurcanu.

În primul rând grosolaniile sexuale sunt evitate de două categorii de bărbați: cei feciorelnici și cei filanderici (afemeiati). În schimb cu ardoare emit grosolănii sexuale cei care tânjesc după așa ceva sau, mai exact,nu au acces la așa ceva. În fanteziile lui sexuale cele mai blasfemice Țurcanu arăta că nu știe despre ce vorbește, dovedea că își dobândise cultura sexuală, din auzite, în latrine de școli de băieți proaste sau cazarme. Țurcanu dovedea că habar nu are nici „cum se face” și nici nu știa ce va fi fiind „obiectul”. Era chinuit de dorință, nu putea să o „facă” și ura pe cei care o făceau.

Cu această „zestre” genetică a ajuns Țurcanu să aibă drept de viață și moarte asupra unor oameni care TOȚI îi erau superiori la toate modurile și pe care îi invidia cu ură.

Țurcanu era un cretin. Faptul că tortura cu sete și entuziasm nu era decât dovadă a acestui fapt.Un psihopat sadic, inadecvat și indeterminat sexual nu avea cum să se poarte altfel.

Inteligența înseamnă creativitate pozitivă. La Țurcanu nu era cazul. Poseda „memorie”, dar un tip de memorie care este simptomatic.

Avea memoria celor mimetici și subordonați, memorie care, în foarte multe cazuri, este ieșită din comun și este proprie oligofrenilor. Este distructivă și inutilă, este memoria diavolului, cel care este specializat în alcătuirea de „dosare” (care în final nu îi folosesc la nimica).

Este foarte adevărat că Țurcanu a omorât oameni, a desfigurat personalități și a mutilat suflete dar ce a rămas în urmă lui? Absolut nimic, doar amintirea că îi puțeau picioarele pestilențial. Acel animal psihopat și oligofren când a fost înlăturat de cei care îl folosiseră s-a târât pe jos și s-a comportat ca un vierme puturos, care și era. Iar victimele lui și-au dovedit superioritatea absolută iertându-l. Mai mult.

„Fenomenul Pitești” a fost un eșec lamentabil la toate modurile.

Cei care îl puseseră la cale credeau că starea de bestialitate superlativă creată va produce „mutarea” modelului care așează persoana,credeau ca pot schimba personalitatea, adică semnul special așezat de Dumnezeu în fiecare lucru al mâinilor Lui ,,credeau că pot crea un robot al răului, că pot recreea persoană „după chipul și asemănarea necuratului”. Asta era „lupta” lor cu Dumnezeu!

Nici vorba să fi reușit, nici vorba!. Cei care au supraviețuit și-au revenit iar cei care au rămas bestii (Popa-Tanu și alți câțiva avortoni) simplu au dovedit același lucru (că persoana și mai exact personalitatea nu pot fi recreate, modelului așezat de Dumnezeu în fiecare om nu poate fi schimbat); bestii erau când au intrat în Pitești, bestii au fost cât au fost în Pitești și bestii au rămas după ce au ieșit din Pitești.

Victimele lui Țurcanu, toate, sunt admirate cu pietate. Cum spuneam cei mai mulți dintre supraviețuitori și-au revenit și câțiva au devenit figuri exemplare, modele. Sistemul comunist a ieșit în urmă „fenomenului Pitești” încă mai mototolit și de fapt bestiile comuniste au fost obligate să pună capăt practicilor de tip Pitești. Iar după căderea comunismului călăii au fost siliți să mintă, să se ascundă, să își arate fața de șobolani.

În ‘Memorialul Durerii” este cuprins un interviu cu bestia Nikolscki. Acel putregai mințea cu frică și groază, față lui era a unui șobolan încolțit. Gunoiul ăla uman era un „învingător”.? Hai să fim serioși!
Eugen Țurcanu a fost un călău sadic și nimic mai mult. În esența lui era un cretin oligofren, un inadecvat și nedeterminat sexual, un psihopat și sociopat, o zdreanță umană, a fost, la modul cel mai crud, „excrementum diaboli”. Un asemenea specimen aparține expoziției de aberații umane, de demonizați dincolo de posibilitatea mântuirii. Cei care au supraviețuit „fenomenului” Pitești, prin viața dusă au dovedit că nu exista mijloc de a „învinge” pe Dumnezeu umilind creația Lui.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

8 noiembrie, 2018

În Ianuarie 2009, destul de brusc, ne-am hotărât să mergem pentru două săptămâni la Roma. Motivul principal era de a revedea pe prietenii Ștefan și Teresa. Pentru mine era a patra oară că mergeam la Roma, pentru Larissa a cincea oară.

Am ales luna Ianuarie din mai multe motive. În primul rând evitam Vara care, pentru mine, este cel mai antipatic anotimp. Apoi mergeam într-o vreme când în Roma sunt puțini turiști și,nu în ultimul rând,biletele de avion erau mai ieftine.

Larissa, ca de obicei, s-a ocupat de detaliile “genistice” și a luat bilete cu ruta, Detroit-Paris-Roma și apoi Roma-Amsterdam-Detroit.

Cu doar două zile înainte de plecare am asistat, practic fără putință de intervenție, la o bătălie titanică între câinele meu Brutus și un raccoon (ursuleț spălător). În ciuda aspectului lor cumva simpatic, racoonii sunt animale feroce. Sunt înzestrați cu dinți foarte ascuțiți și cu ghiare fioroase, lungi și încovoiate. Pe teritoriul “Vatra” în permanență erau două trei familii care bântuiau fără reținere. În mai multe rânduri Brutus a atacat asemenea trecători și de regulă am putut să întrerup luptele. Mai de fiecare dată Brutus se alegea cu zgârieturi. De dată această Brutus a încolțit un raccoon într-o fundătură și deci lupta a fost pe viață și moarte. Un raccoon este cam de dimensiunile unui câine de gabarit mediu dar are agilitatea unei feline. Brutus, amestec de pitt bull, avea avantajul unor ochi mici, pe care îi putea proteja și a unor fălci colosal de puternice. La început raccoon-ul s-a alcătuit în “minge”, rotund, cu toate cele patru gheare înainte. Brutus a reușit să îi “rupă” garda și apoi l-a apucat de ceafă cu dinții săi puternici. Treptat mușcătura a devenit tot mai strânsă și după circa zece minute raccoon-ul a murit. O lupta titanică!

Am plecat cu un avion de seară care, dimineața devreme a ajuns la Paris, pe sinistrul aeroport Charlles de Gaule”. Un aeroport foarte pretențios și colosal de complicat,parcă înadins făcut să rătăcească lumea. În plus, cu aroganță prostească și antipatică, personalul vorbește exclusiv franceza, iar la asta se adaugă și faptul că ceea ce prezentau drept cafea era o zeamă chioară. La coborârea din avion am văzut că am călătorit cu un preot al Episcopiei “Vatra”, Cătălin Mitescu. Nu știam că el venea la Paris, unde parohia locală românească era sub ascultarea Episcopiei “Vatra”, să negocieze transferarea ei către Patriarhia din București.

Am stat vreo două ore și apoi am avut legătura la Roma. Aeroportul Romei, ”Fiumicinno”, este relativ mic dar extrem de simpatic și personalul prevenitor. Ne-a așteptat Teresa și ne-a dus la gazdă unde aveam să dormim, ”Suore Benedettine di Santa Priscilla”. Aceste surori au în grijă un superb complex care cuprinde și Catacombele Sfintei Priscilla. Acolo am primit o camera cu baie și o mică bucătărie, pentru un preț mai mult decât modest, circa douăzeci de dolari pe noapte, pentru prețurile de găzduire din Roma aproape nimica, într-o clădire anexă numită “Forestiera”. Era pe Via Salaria lângă punctul unde se termină Via Nomentana. Dincolo de complex este un parc superb și foarte aproape este Basilica di Santa Constanza, o basilica din veacul al IV-lea care este învăluită în iederă milenară. Majoritatea timpului am stat însă în frumoasa locuința a Teresei și Ștefan și ne-am bucurat de splendida lor ospitalitate. Ei doi, acum maturi, îmi păreau la fel de frumoși că atunci când i-am cunoscut întâia dată cu peste patru decenii în urmă. Cei doi copii ai lor, Matteo și Alessandra, erau frumoși, prietenoși, inteligenți. Am văzut superba carte a lui Ștefan despre covoarele otomane de rugăciune din Transilvania. O carte având textul în patru limbi, cu superbe ilustrații și într-o formă grafică superlativa. Dincolo de informația documentată cartea este o adevărată lucrare de artă, obiect de colecție. Am văzut și traducerea în italiana, făcută de Teresa, fascinantei cărții ”Iubește acest pământ” de Ileana Vulpescu. O adevărată bucurie!

Am întâlnit și pe sora mai mică a Teresei, Julia, care arată direct prea bine…

Împreună cu Teresa și Ștefan am petrecut zile frumoase și calde. Într-o zi am fost împreună la Assisi și am văzut impresionanta capela unde este înmormântat Sfântul Francis. Pe drumul de întoarcere, aproape de Perugia, o mașină a accidentat ușor mașina lui Ștefan. Fără urmări în afară emoției.

În altă zi, Larissa și cu mine, am mers la Florența. Oraș mai mic dar cu o colosală personalitate și mereu aducând laudă lui Dante. În piață centrală, dominata de Basilica Santa Maria, erau sumedenie de țigani români cerșetori extrem de agresivi. Am avut schimburi verbale “pitorești” cu ei. Amuzant era modul în care dispăreau când își făceau apariția patrule de carabinieri; fugeau cu potârnichiile. Locuitorii din Florența, ”toscani”, deci urmași ai Etruscilor, îmi păreau ceva mai duri ca locuitorii Romei și mâncarea lor era spectaculoasă.

Apoi am colindat în Roma cam peste tot și cu insistență în Trastevere, care îmi pare că are cea mai mare personalitate din Roma. Desigur am fost de mai multe ori în Forum și la Carcera Mamertina. De acolo luăm un autobus la Vatican. În una dintre ocazii,un carabinier amabil, ne-a avertizat să avem grijă căci în autobus sunt hoți de buzunare Români(de fapt țigani). Am primit avertizarea cu destulă jenă.

În una dintre Duminici, dimineața, am fost cu Ștefan la Basilica San Paolo fuori le mura. O imensă basilica ridicată pe cella memoriae înălțată de creștini imdiat după martirizarea Sfântului Pavel. Basilica este gigantică și doar într-un colț un preot oficia messa pentru vreo douăzeci de oameni bătrâni. În rest era un gol deprimant și rece. Partea cea mai bună a acelei ieșiri a fost o oprirea la un magazin de delicatese unde Ștefan a comandat niște sendviciuri absolut minunate, compuse de el. În general Ștefan are marea calitate de a afla în orice loc ceea ce este interesant, frumos și bun. Astfel toți am fost la restaurantul Mari I Monti. Acolo, din nou, Ștefan a comandat feluri de mâncare diverse și fără egal și culmea, nici măcar peste măsură de scumpe. Preferințele lui culinare sunt spre vegetale, ciuperci, nuci și produse ale marii: pești, scoici și frutti di mare. Acel restaurant este foarte pitoresc și așezat într-o grădina care este în proprietatea aceleiași familii din veacu al XIV-lea. Acolo, la timpul sau, mânca și Garibaldi.

La Vatican,în gigantica San Pietro, erau doar turiști asiatici care,acolo unde le era îngăduit, în chip agasant fotografiau aproape fără întrerupere.

În cursul preumblărilor am văzut foarte mulți Români veniți la lucru. Mergeau în grupuri și mulți dintre ei dormeau pe culcușuri improvizate, practic sub cerul liber, în preajma Stazionne Termini (gara din Roma), prin parcuri, etc. Erau în grupuri, bărbați și femei, își încălzeau sau pregăteau mâncarea pe primusuri și majoritatea beau direct din “buteglione” (sticle de un litru și jumătate) de ‘vinno di tavola”, vinul cel mai ieftin. Era un spectacol deprimant.

Roma, sub forma structurilor arhitectonice era aceiași dar, ceva mă neliniștea și făcea deprimat.

Moneda ‘euro” mi se părea o insultă, nepotrivită locului, o intervenție străină și brutală. Prezența sumedeniei de țigani și afro-arabi îmi dădea senzația că orașul este sub asediu. Iar la asta se mai adăugau câteva lucruri care și ele îmi păreau agresiuni la identitatea orașului.

Peste tot erau afișe recomandând mâncarea “kosher”. Să vi la Roma și să mănânci mâncare “kosher”, personal, îmi pare lipsă de bun simt! Apoi, în Forum, ”Arcul lui Titus”, arcul care a celebrat biruința Romei în războaiele iudaice, era scos din circuitul de vizitare sub pretextul penibil că ar fi “nesigur”. Această carantinizare este de fapt în consecință logică acelei practici care de vreo două decenii mereu “purifică” textul “Războaielor Iudaice” ale lui Josephus Flavius. În permanentă se insinuează că istoria respectivă nu este tocmai exactă și mereu se spune că Iosephus era un “trădător”. Evident că acestea fac parte din încercarea de a modifica memoria într-o manieră care să acomodeze actualul triumfalism israelian. Oricum și aceste detalii îmi accentuau starea de neliniște deprimantă. Îmi părea că orsul este în pericol și este pe punctual de a capitula,mi se părea că duhul care face din Roma “cetatea eternal” este pe punctual de a pleca de acolo.

În această stare de spirit incertă am plecat spre Amsterdam cu mare întârziere. În Amsterdam era o mare furtună și avioanele nu puteau ateriza. Deci am plecat cu o întârziere de circa șapte ore. Abia pe la patru după amiază, în loc de noua dimineața, am decolat spre Amsterdam și zborul a durat mai mult decât era prevăzut, avionul s-a rotit în jurul Amsterdam-ului vreo zece minute până a primit aprobarea de aterizare. Odată aterizați am alergat către ieșirea de unde urma să decoleze legătura spre Detroit. Am ajuns în momentul în care ușa de îmbarcare se închidea, deci am pierdut zborul. A trebuit că vreme de două ceasuri să mergem și să așteptăm la birourile de transfer până ce, în final, am primit cărți de îmbarcare pe un zbor care urma să plece spre Detroit la ora zece și jumătate a doua zi. Am încercat să aflăm cameră la hotelul din incinta aeroportului Skiepool și în imediată apropiere, dar totul era ocupat. Ne-am resemnat și am petrecut noaptea în aeroport.

Treptat,treptat aeroportul se golea,toate magazinele,restaurantele și chioșcurile multicolore își închideau ușile. Personalul de zi pleca și în aeroport rămâneau cei care pierduseră zboruri, fauna nopții și personalul de curățenie. Luminile se stingeau și era o atmosfera stranie, ireală. Larissa a găsit loc în zona unde erau un soi de scaune mai mari care se puteau extinde și a rămas căutând unul și pentru mine. Până atunci m-am dus în sala alăturată și mă uităm în jur. Lângă mine erau un tânăr, cu aspect de derbedeu și o tânăra care nu ascundea că era acolo pentru “consum”, amândoi erau ceva sud-slavi. Nu departe era o sala”pentru copii”, cu jucării fixe. Acolo o stewardesa i-a îndrumat pe niște indo-pakistanezi cu copii mici, care s-au repezit în credința că vor fi și paturi. Mai mult, ei au intrat într-un soi de competiție agresivă cu alți conaționali ai lor pe tema,”cine a fost primul”. Am numit acea competiție, ”la bataglia dei tzingari”. Dar au fost total dezamăgiți văzând că nu era nici vorbă de paturi. Puțin mai târziu o franțuzoaică isterică s-a apucat să insulte pe altă stewardesa, care căuta să fie amabilă și era doar în trecere pe acolo, fără legătură cu zborul pierdut, deoarece nu putea să își spele copilul (și ea pierduse avionul și trebuia să treacă noaptea în aeroport). Se aștepta ca în urmă vociferărilor să fie acomodată într-un hotel, fără succes. După vreo oră Larissa mi-a spus că a aflat un scaun extensibil și pentru mine. M-am dus acolo, m-am acoperit cu parka pe care o aveam și am căutat să ațipesc. Nu cred că am reușit. Eram între somn și trezie și depresia și îngrijorarea pentru soarta Romei devenea chinuitoare, obsedantă, semi coșmar. Mă întrebăm cine ar putea să prevină capitularea Romei sau cine ar putea da semn că duhul care face din Roma “orașul etern” nu va pieri. Brusc am avut o iluminare și am știut cine: pisicile Romei.

Oricine a stat câtăva vreme în Roma a trebuit să observe mulțimea pisicilor. Pisicile din Roma alcătuiesc adevărate colonii, cu reguli interne, bazate pe vigoare și senioritate. Aceste colonii ocupă câte un teritoriu și acela, cel mai adesea, este în jurul unui monument istoric. Acel monument sau complex antic este în fapt în stăpânirea pisicilor, locuitorii săi permanenți. Pisicile nu sunt de fel domesticite, de fapt nici nu pot fi domesticite, sunt animale sălbatice și libere care se adaptează perfect condițiilor. Ele nu se atașează de oameni, se atașează de locuri. Spre deosebire de populația vagaboandă canină, care sunt semn de haos și pustiu, pisicile, prezența lor, este semn de continuitate și locuire permanenta. Acest lucru îl semnifică mulțimea pisicilor din Roma. Aceste pisici, puternice, libere, neînfrânte, sunt semn că duhul Romei este statornic și că “cetatea eterna”va dăinui”. Am avut un sentiment de ușurare, de iluminare și bucurie și cu acest sentiment m-am întors acasă.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

4 noiembrie, 2018

În 1996 toți trei (Larissa, Andrei și cu mine) am mers la începutul lui Iulie în Norvegia, Suedia și Olanda și apoi în România.

Vizita în cele trei țări nordice a fost relativ scurtă dar foarte folositoare.

Cel mai mult am stat în Oslo. Am stat într-o suburbie legată de “centru” printr-un tren rapid care venea și pleca din cinci în cinci minute,ziua și noaptea. Am închiriat un apartament cu două dormitoare și care avea acces la o foarte frumoasă grădină de unde se vedea marea. Zilele erau practic fără sfârșit iar nopțile durau două,trei ore (nopțile albe). Întreagă Peninsula Scandinavă este de o incredibilă curățenie.Locuitorii efectiv iubesc pământul și îl îngrijesc cu patimă. Atunci am aflat că norvegienii, suedezii și danezii vorbesc practic aceiași limba. Norvegienii sunt, cred, cei mai calzi dintre ei. Sunt prietenoși dar de fel insistenți. Lucrurile sunt toate foarte scumpe dar în același timp sistemul de asigurări sociale este desăvârșit. Am umblat în Oslo, în Bergen (unde am mers cu un mic vas marinăresc prin fiorduri. Ghidul era extreme de simpatic și povestea mereu. Rezultă că în majoritatea cazurilor era “dronk”, sau măcar bine băut.) Trenurile și sistemul feroviar sunt superbe și de o incredibilă, după experiență americană mai ales, exactitate. În clipa în care secundarul bate ora plecării trenul se pune în mișcare și în clipa în care secundarul bate ora sosirii el sosește în gara.) Am văzut muzeul Munch și muzeul folkloric, impresionant, și, la marginea înspăimântătorului, erau “corăbiile lungi”, vasele Vikingilor. Tot acolo era o bucovineancă vânzând ouă încondeiate cu mare succes. Stockholmul este un oraș cu aspect “imperial” și în adevăr femeile suedeze sunt foarte frumoase. (Lucrurile sunt foarte scumpe și această situație a fost foarte bine surprinsă de către un turist englez. Soția lui îi spunea, ”în cutare magazin sunt lucruri mai ieftine”. El îi răspunde “incorect, sunt mai puțin scumpe”.)

Amsterdamul este fascinant dar viața este periculoasă, nu sub aspectul brutalității, ci al faptului că efectiv un foarte mare număr de oameni trăiesc pe muchia periculoasă a abisului, narcotic, erotic, etc.

Oricum “nordicii” mi-au părut a fi cei mai civilizați dintre locuitorii pământului.

În 1997 am fost doar în România. În 1998, împreună cu Nana am fost în Austria. (Călătoria s-a nimerit foarte bine. Cu doar câteva zile înaintea plecării Traian Lascu și-a dat demisia din funcția de conducător al Centrului. Era vremea și o nouă epoca începea și pentru Centru și pentru cariera mea.)

Drumul în Austria a fost o adevărată sărbătoare pentru mine. Majoritatea vremii am stat în Viena (într-un hotel din imediată vecinătate a Schoenbrunn-ului). Orașul mi-a părut superb și imperial. În plus mereu mă loveam de locuri care într-un fel ori altul îmi aminteau de Taica (Colonelul K.u.KRomulus Boldea, bunicul meu matern). Monumentele Vienei erau prietenoase, erau sumedenie de cafenele și piețe prietenoase. Am fost mai în tot locul în Viena. Mâncarea era delicioasă. Dar cel mai mult m-a impresionat atmosfera (care mă făcea să mă gândesc la un spațiu banato-ardelean ideal). Pecetea germană era evidență dar era atât de evidență încât era toleranță și multietincitatea Vienei era dovadă că “imperiul” este încă viu. Viena nu este la fel de frumoasă ca Praga dar este mai inclusivă și cu toată siguranța, mult mai confortabilă cu identitatea ei și rolul ei suveran.

Anul 1999 a fost un an de încercare pentru noi.

În acel an Nana ar fi trebuit să primească “tenure”, permanentă, la Colegiu. Dar deoarece era un an de negociere a contractului între administrație și sindicatul profesorilor și probabil și ca expresie a xenofobismului care latent există activ în toate straturile societății americane, i-a fost amânat un an. Nu știam că este vorba doar de o amânare de un an și ne gândeam la ce ar fi putut fi mai rău, că Nana să își piarda serviciul. Nu s-a întâmplat asta dar în acel an am fost pe rând, întâi Nana, în Iulie și apoi eu, în Octombrie, doar în România. (În acel an mama mea a trecut pe numele meu pământurile strămoșești de la Borloveni, aproximativ douăzeci de hectare de fâneață, pășune, livadă, teren arabil plus cam tot atâta pădure). Fără valoare materială dar cu valoare emoțională și sentimentală).

În anul 2000 am fost împreună cu Nana în Spania, una din cele mai frumoase vacanțe pe care le-am avut.

Am plecat în cinci Iulie din Detroit și am zburat la Amsterdam și după câteva ceasuri la Madrid. Până către Spania am dormit dar, după ce am trecut Pirineii m-am trezit și am văzut de sus frumosul pământ roșu al Spaniei. Aeroportul din Madrid era impresionant de curat și prietenos, așa cum sunt și Spaniolii. De la aeroport am mers la hotelul unde aveam rezervație.

Era un hotel bizar așezat într-o clădire veche, frumoasă dar care în interior era dărăpănată și cu atmosfera blocurilor bucureștene “vechi” (“Scala”, “Leonida”,etc.). Hotelul, ”Fontela” era așezat pe un singur etaj. Camera “noastră” era mare și foarte curată, cu o baie mare, de modă veche, și cu balcon. (De la acel balcon Larissa a urmărit scena comico-tragică a unui bătrânel elegant care, voind să urineze a sfârșit prin a o face în pantaloni și apoi, într-o încercare disperată și sortită eșecului de a salva aparențele, a încercat să se acopere, de la brâu în jos într-un ziar.) Hotelul era extrem de central, cam trei sute de metrii de Porta del Sol, și surprinzător de ieftin,cam 40 de dolari pe noapte. Proprietarul era un om calm și care vorbea bine englezește (lucru rar în Madrid). Când am ajuns efectiv ne-am prăvălit în somn, era o formă de leșin și am dormit adânc cam trei ore. Ne-am trezit foarte inviorați și am pornit pe străzile Madridului. Era cald dar o căldură uscată,simpatică. Din prima clipă am fost fermecat de atmosfera Madridului și de oameni. Erau străzi curate dar vii și oamenii erau uluitor de prietenoși dar în egală măsură discreți. Spaniolii sunt, cred, oamenii cei mai autentic aristocrați. În plus nu au nimic de “muzeu”. Sunt obișnuiți în înfățișare și vag dolofani, sunt oameni cărora le place să mănânce. De acest lucru m-am convins când am avut prima masa, spre ora șase, la unul dintre “Museo de Jamon”(Muzeul Suncii).

Restaurantul era frumos și cu aspect solid. Mesele erau curate și simple. Varietatea de produse din porc, mai ales cârnați și șunci, era efectiv uluitoare (existau și șunci condimentate cu lămâie). Am comandat o porție mare de șuncă și cârnați iar Larissa a comandat pești. Porțile erau efectiv gigantice (ulterior am comandat mereu o singură porție căci era prea deajuns pentru un om). Înainte de felul principal pe masă se punea o gustare compusă din roșii, ardei, măsline, de mai multe feluri, câteva feluri de brânză și ulei de măsline condimentat,împreună cu pâine proaspătă. Vinul (amestecat cu fructe) se aducea în vase de pământ și era la discreție și era inclus în cost.

După masă am umblat prin Madrid și am ajuns și în superba Piazza Mayor. O piață enormă încadrată de clădiri de secol XVI-XVII cu sumedenie de restaurante și magazine. După ora opt seara madrilenii începeau să iasă pe străzi si sa mănânce cina. Activitatea era vie și se prelungea până spre dimineață. La ora două și trei din noapte puteau fi văzuți copii jucându-se liniștiți în preajma părinților lor. Nopțile în Madrid erau foarte răcoroase, temperatura cobora la 14-15 grade Celsius. În Piazza Mayor am văzut un grup de țigani locali care cântau flamencos. Lângă ei era un tânăr American, evident un drogat vagabond, total beat. Încerca să facă un soi de dans pe tonul ghitarei dar mereu se prăbușea și apoi se ridica în picioare cu un zâmbet tâmp.

A două zi ne-am sculat dimineață devreme și am coborât la cafeneaua (de fapt una dintre nenumăratele cafenele) de lângă hotel unde am băut suc proaspăt de portocale, cafea expresso și am mâncat superbe sandviciuri cu șuncă (un soi de “prosciutto” fără egal).

În aceiași zi am mers cu un autobuz la Palatul Regal din Madrid, Escorial, Valle de los Caidos si Toledo.
Ghidul era un bătrânel pedant și care vorbea cu afect engleza. Sentimentele lui erau fățiș de “drepta” sau încă mai probabil”criptofranchiste”. Țara este nespus de frumoasă și alternanța dintre roșul pământului și verdele pâlcurilor de măslini este emoționantă. Îmi amintesc de apartamentul lui Filip al II-lea (dormitorul avea o fereastră către capela palatului și tot în dormitor era o pictură a unui pelican uriaș.) La Toledo am vizitat uriașa catedrala și muzeul ei. Acolo am văzut originalul tabloului pe care îl iubesc mai mult, El Greco, ”Lacrimile Sfântului Petru”. La prânz am mâncat într-un han. A fost un prânz gigantic cu purcel prăjit și miel la tavă. Am stat la masă cu un grup de argentinieni și germani din Mexic. În timpul mesei a cântat “tuna” madrilenă. Seara am fost în Piazza Mayor și străzile din jur. În timpul cinei am văzut la televizor o “corrida”. Unul dintre toreadori era extraordinar de curajos și elegant și modul în care lupta, făcea ca spectacolul să nu aibă nici o urmă de cruzime. A două zi am mers într-o excursie similară la Segovia și Avila.

În următoarea zi, era Duminecă, am mers la o biserica din apropiere și am stat la Liturghie. Biserica era plină și, fiind o biserica de “cartier”, plină cu oameni obișnuiți, îmbrăcați în haine de sărbătoare. Religiozitatea spaniolă mi s-a părut sinceră și evidență.Într-un anume fel îmi pare că Spanilolii sunt pentru Romano-Catolici ceea ce sunt Ruși pentru Ortodocși. Apoi am mers la “Talciocul”local,”Rostro”.

Era sumedenie de oameni, tarabe cu cele mai năstrușnice produse și o atmosfera relaxată de iaramaroc. Am prânzit la o cârciumă locală și din nou prânzul a fost gigantic. (Eu am avut un picior de miel și Larissa, că de obicei, pește.) Seară în Piazza Mayor a fost un mare festival folkloric din întreagă Spanie. În chip inconștient nici măcar nu am luat în seama paza militara strașnica din jur. (Împotriva atentatelor făcute de basci). Atmosfera era veselă și mai mult ne-au plăcut dansatorii din Galicia (și în special un dans al “berii” în care excela un grascior viforos). A două zi, ultima a statului în Spania, am fost la Aranjuez.

Am mers cu un tren care făcea circa treizeci de minute. Era Luni și toate “muzeele”erau închise. Pe de altă parte nu erau decât puțini turiști. Palatul de “Vara” era întins și înconjurat de o superbă grădina. Nu departe era un mic parc unde, în față unei bănci unde obișnuia să șadă Rodrigo, pe caldarâm, erau notele temei principale din “Concierto de Aranjuez”.

Orașul era mic,liniștit și cu o piață enormă. Acolo am poposit în față standurilor cu iepuri și a celor pentru vânzarea uleiului de măsline (o enormă varietate). Am plecat cu destulă părere de rău de acolo și cumva am înțeles mai bine prima fraza din piesa „Don Carlos(Fried.Schiller)”, „die schoenen Tage in Aranjuez, sind nun zu ende”. A doua zi am plecat spre România.

În Iulie 2001, tot împreună cu Larissa, am fost la Roma. Motivul principal a fost să îi revedem pe Teresa, Ștefan și copii lor. A fost o vreme binecuvântată de pace și regăsire. Am stat mai tot timpul în Roma unde am văzut basilica din veacurile ÎI-III, castelul Șanț Angello, cartierul Trastevere și sumedenie de locuri minunate. Era a două întâlnire cu Roma și am rămas din nou cald încurajat de demnitatea și siguranță ei îngropate în aproape trei mii de ani de istorie neîntreruptă.

Drumețiile de care am pomenit m-au făcut să văd că lumea nu este peste măsură de mare și că deosebirile care există nu o fragmentează ci o unesc în frumusețe. În plus am mai înțeles ceva.

La capătul oricărei călătorii, cu voia lui Dumnezeu, revenim acasă și aceasta este partea cea mai frumoasă a călătoriei. Indiferent cat de mult și cât de departe am călători lucrurile esențiale și care au importanță le învățăm acasă sau nu le învățăm de loc. Cam tot atunci am decis ca în viitor să rezum călătoriile la vizitele în România care, oricum, sunt și cele mai costisitoare pentru noi, la vizitarea unor prieteni și eventuale scurte drumuri în spațiul central European.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

2 noiembrie, 2018

Drumurile în România au fost în primul rând prilej de a ne revedea rudele și prietenii de care stăpânirea comunistă ne separase dar și ocazie de de a ne verifică identitatea și sentimentele. A reieșit limpede că pentru noi trei”casa” este familia noastră și ea este în SUA. În același timp la fel de limpede am înțeles toți trei, că sufletește suntem Români și păstrători ai modelului existențial românesc. Pentru mine a mai rezultat că Borloveniul și casa Boldea reprezintă un loc special de care am rămas legat sufletește necondiționat. Este locul care, după Larissa și Andrei, are pentru mine cea mai mare valoare afectivă. De aceea cu bună voie am și decis să îmi folosesc toate economiile personale ( banii salvați din “alocația” de bani de buzunar, haine și călătorii) pentru menținerea și consolidarea acelei proprietăți. Din fericire acea proprietate o stăpânesc în egală devălmășie cu Otilia Bârsan  (verișoara cu care am crescut într-un leagăn) și care are sentimente la fel de puternice pentru acel loc. În plus ea este măritată cu prietenul meu din copilărie, avocatul Ioan Bârsan zis Pupu.

Primul drum a fost în Iulie 1990.

Nana cu Andrei au mers spre România poposind mai întâi, poate simbolic, la Viena. În Viena au vizitat cele mai importante monumente și au mers spre România cu trenul care păstra, încă, multe dintre caracteristicile sistemului feroviar bolșevic. Inclusiv igiena aproximativă și dispoziția spre incorectitudine a personalului de serviciu.

În Septembrie-Octombrie, 1990 am mers și eu în România, după o întrerupere de opt ani.

Fără îndoială că reîntâlnirea cu pământul strămoșesc a fost foarte emoționantă. Casa mea era acolo unde sunt Larissa și Andrei dar, emoțional, mă simțeam reconectat cu matricea arhetipală.

Am stat în București (unde m-am întâlnit cu Liviu Petculescu), apoi în Ploiești (unde trăia sora Larissei și familia ei), în Ciuguzel (satul Larissei și unde erau Mama ei și bunica ei) și în Borloveni. Aproape tot timpul am umblat cu Mihăiță Gruescu prietenul meu din prima copilărie. În Ciuguzel am ascultat fermecat povestiri ale lui Mamatana (bunica Larissei), am fost la târg, am cumpărat un porc. Dar de departe cea mai semnificativă perioada a fost șederea în Borloveni.

Am mers acolo cu Mihăiță (care a șofat mașină Otiliei), cu mama mea și cu Otilia.

În Borloveni am reluat legătură afectivă cu acel loc. Casa era în stare proastă și în imperioasă lipsa de îmbunătățiri. De fapt atunci s-a alcătuit în mintea mea planul de a cere ca “moștenire” partea pe care o stăpânea mama mea acolo (jumătate indiviză) și de a consolida și reface proprietatea. Tot în cursul acelei vizite am putut sta mult de vorba cu tatăl meu, care fizic era mult slăbit dar mental își păstrase întreaga agilitate și farmec. Interesant era de văzut modul în care modelele și căile comuniste dispăreau și treceau în uitare.

În 1992 am revenit în România. Andrei și Larissa făcuseră un drum în Elveția și Franța. Vizita mea a fost în București și Borloveni. În acea perioada m-am apropiat de feciorul mai mic al sorei Larissei, Dan. Cu el am petrecut zile plăcute și am făcut frumoase preumblări. Tot atunci l-am cunoscut mai din aproape pe prietenul lui Dan, Vlăduț Georgescu (un băiat cu totul admirabil ajuns ulterior redactor la Radio Londra (BBC)). În 1993 nu am mai mers în România. Din cauza unor îngrijorări (finalmente dovedite fără temei) în jurul serviciului Larissei. În 1994 pentru circa o Săptămâna am fost cu Andrei și Larissa la Praga. Oraș absolute de vis și cu atmosfera din basmele fraților Grimm. Cehii sunt prietenoși și civilizați și bucătăria lor este superbă. Am avut bucuria de a sta în “gazdă” la un bătrân ceh care ne-a dus în toate locurile, inclusiv în cârciuma “U Chalicu” a lui Sweik. Tragică rămâne însă absența Germanilor (cu o cruzime inimaginabilă eliminați după al doilea război mondial din întreaga Cehie) într-un oraș care, ceh fiind, aparține spațiului cultural german în egală măsură.

În 1995 cu Larissa și Andrei am făcut o memorabilă călătorie în Canada.

Itinerariul a fost aranjat, cu multă intuiție și gust, de către Larissa care a și condus mașina în tot cursul drumului.

Am trecut în Canada la Windsor, trecând un enorm pod. Apoi am traversat statul Ontario și curând am pătruns în superbul stat New Brunswick. Un stat deluros și acoperit de superbe păduri de pin. Pe marginea drumului am văzut în mai multe rânduri enormi “musi” (cerbi gigant). Așezările erau rare, cu aspect britanic și multe dintre case arborau culorile britanice. Primul popas de câteva zile l-am făcut într-un mic orășel, Saint Andrew.

Era așezat pe o mică peninsula și fusese întemeiat de către “loialiști” americani refugiați după Revoluția Americană. Erau case din 1784 care cu mândrie menționau că au rămas în stăpânirea aceleiași familii. Există și o enormă biserica presbiteriană cu aspect foarte sever. Am locuit într-un hotel nou dar cu aspect oribil. Interesant a fost faptul că era la marginea Oceanului și astfel am putut vedea imensitatea mareelor. În acel loc sunt cele mai mari fluxuri și refluxuri din lume. Oceanul se retrage câte 2-3 Km. Tot acolo era un mare dig (ridicat la începutul veacului al XIX-lea pentru a apară portul militar. Portul era aparat de un mic fort, construit din bârne legate între ele în tehnica “coadă de rândunică, care a fost folosit împotriva navelor americane în vremea războiului anglo-american din 1811-1812. Fortul fusese deservit de patru oameni care operau trei tunuri. Ele loveau vasele ce s-ar fi apropiat. Prima lovitură era interesantă. Era folosită un “bar-ball”, două ghiulele legate printr-o bară. Lovitura era dată cu o tehnică specială și proiectilul țintea catargul pe care, la impact, îl rupea și făcea vasul nemanevrabil.

Pe dig am făcut plajă și în una din zile am văzut acolo o focă destul de mică și care îi ignoră pe oamenii din jur, cu nepăsare ea s-a lăsat fotografiată din apropiere de Andrei. În una din zile am luat o șalupă specializată în a duce turiști în apropierea cârdurilor de balene.

Atunci am aflat mai întâi că pe mare este cam cu zece grade Celsius mai frig decât pe uscat și că este necesar chiar Vara să porți haine mai călduroase când ieși în largul mării.

Șalupa era destul de mare (încarcă aproximativ douăzeci de oameni) și era operată de doi frați, tineri și foarte simpatici.

Ne-am depărtat de țărm cam douăzeci de kilometrii,coasta se mai vedea doar vag, și atunci au apărut cârdurile de balene.

La început se vedea, în zare, doar șuvoiul înalt al expirării. Apoi șalupa s-a apropiat și am putut să le vedem din aproape. La un moment dat o balenă s-a ridicat din adânc la circa zece metrii de șalupă și am putut să o admir în toată măreția ei.

Sentimentul de forță gigantică era copleșitor. Ochii îi erau concentrați asupra ei și ignora șalupa. După ce a inspirat adânc a plonjat printr-un salt în adânc. Eleganța gigantică mi-a produs lacrimi. Unul dintre piloți mi-a spus că dintr-un plonjon se poate adânci la peste cinci sute de metrii sub apă.
După o zi am plecat spre Blacks Harbour, portul de unde un serviciu de ferryboats făcea trecerea spre Garnd Manan insula care era destinația principala a vacanței noastre din acel an.

Insula Grand Manan se află în golful Funday. Este o insula destul de mare cu trei sate mici așezate la Nord, Est și Sud. În total sunt cam o mie de locuitori foarte mândrii de insula și comunitatea lor. Este interesant de notat că erau acolo încă bătrâni care nu puseseră piciorul pe continent și chiar unii care nu își părăsiseră micile sate.

Insula era absolut superbă acoperită cu pădure virgină, cu dealuri și plaje superbe. Principala ocupație a locuitorilor era pescuitul de heringi și de “lobsters” (languste, homari) destul de recent începuseră să cultive și somoni. Insula este cel mai mare producător de “dulse”, o iarbă de mare care uscată devine un condiment plăcut la gust.

Turismul avea un anume rol în economia insulei dar totuși limitat, cam zece la sută din venit.

Am stat la o pensiune,”Shorecrest Lodge”. Era un han cu aproximativ douăzeci de odăi și sală de mese. Era ținut de doi tineri excentrici, Andy și Cindy Normandeau originari din Vermont. Erau vegetarieni și ecologiști pătimași. Nu serveau la masă carne și dimineața dădeau cereale delicioase făcute după o rețeta proprie.

Pe insulă existau câteva restaurante bune specializate în pește și în “lobster”(absolut delicios). Am făcut lungi preumblări, prin păduri și pe plaje. (Erau două faruri, la Nord și Sud, care încă mai funcționau deși rostul lor practic încetase. În cimitir erau mai multe monumente care aminteau de mari naufragii. Pe unul dintre ele, 1857, care comemorau 24 de victime, scria”Haosul devine cosmos și deșertul oraș, dar pentru un preț.”) În una din zile am făcut o excursie cu o șalupă la o insula din apropiere, ”Seal Island”(Insula focei).

Șalupa era solidă dar rudimentară. O șalupa pescărească schimbată în una cu scop turistic. Era pilotată de un pescar bătrân și feciorul sau (care mi-a spus să îmi iau haine calde pe mine, plănuisem să merg în pantaloni scurți, căci era, “frig, al naibii de frig”. Am avut motive să îi fiu recunoscător!). Drumul a durat cam o ora și în cursul lui, pentru întâia dată, am avut parte de dezagreabilul “rău de mare”. Noroc că nu mâncasem nimica înainte de plecare. Insula era mică și era un punct de observație a vieții păsărilor. Era un loc în care se observa viață unor păsări specifice locului, ”puffins”, și “terds” (rândunele de mare, cred). În plus erau sumedenie de păsări comune, cormorani, pescăruși, albatroși, etc. Pe coastele insulei erau enorme colonii de foce (emoționant era felul în care puii de focă erau efectiv îmbrățișați de focile mature). Bătrânul pescar fulmina împotriva pescuitului industrial care distrugea codul și îl numea (pescuitul industrial),”treaba pentru cei care nu știu să pescuiască”.

Efectiv insula Grand Manan este un colț de lume mai aproape de Rai.

De acolo am plecat la Quebec și Montreal.

Quebec-ul ne-a fermecat prin atmosfera lui europeană (și aici primul simptom îl reprezinta calitatea cafelei). Orașul fortificat, străzile înguste și fără circulație, mulțimea magazinelor și restaurantelor mici, toate alcătuiau o atmosfera nespus de plăcută. În același timp “separatismul”, cultivat de către politicieni veroși, este exagerat și anume atitudini anti-engleze sunt stridente la limita prostului gust.

În Montreal ne-am întâlnit cu Emil,Veronica și Sorin Lerner și împreună am mers la un splendid restaurant românesc. ”La Jarretelle”. Apoi am revenit acasă.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

30 octombrie, 2018

Primele drumuri le-am făcut în Canada .

Am mers acolo întâia dată împreună cu Teresa, Ștefan și Matei (feciorul lor având aceiași vârstă ca și Andrei). Am vizitat mai multe orașele din sudul statului Ontario și cascada Niagara. Acolo am întâlnit, în mijlocul unei învălmășeli teribile, într-o linie cu sute de mașini pe Veronica, Emil și Sorin Lerner și am fost în totul de acord cu Emil care a exclamat “lumea asta este o nimica toată!” (O întâlnire similară am avut în cursul singurei vizite făcută la New York. În mijlocul Manhattan-ului pe stradă l-am întâlnit pe Pilu cu care am schimbat câteva cuvinte căci aparent el se grăbea spre o întâlnire.)

Primul drum mai lung l-am făcut în August 1986 în statul Washington.

Plecarea s-a făcut cu o zi întârziere căci în ziua când urmă să plecăm un avion s-a prăbușit chiar pe șoseaua 94 (care leagă Jackson de Detroit.). Am petrecut noaptea într-un motel din aeroport (unde m-am zbenguit toată vremea cu Andrei într-un bazin de înot). A două zi am fost plasați într-un alt avion (căci întârzierea nu era din vina noastră) la clasa a întâia. Eram zăpăciți ,căci serviciul era special(cu veselă din porcelan, lista de vinuri, șampanie), ne era teamă că la sfârșitul zborului vor veni cu o lista de plata. În Seattle am închiriat o mașină superbă (un Cadillac-Seville), albă, cu felurite aparaturi de control, etc. Andrei era încântat și a spus ”așa îmi place mie să călătoresc”. Am vizitat Olympic Peninsula dar am trecut și în Canada unde am stat o zi în orașul Victoria (capitala statului British Columbia). Statul Washington ni s-a părut absolute uluitor de frumos.

Erau codrii seculari de pini gigantici care alcătuiau adevărate catedrale. Privind acei copaci am înțeles cum este cu putință ca ecologiști dedicați să își riște viața încercând să salveze de la tăiere pe acești martori ai veșniciei. Olympic Penninsula este acoperită de munți și străjuită, la Nord și Apus de Oceanul Pacific. Întâlnirea cu Oceanul Pacific a fost efectiv dramatică. Măreția lui copleșitoare era zdrobitoare. În prima zi am fost efectiv bolnav de emoție. Valurile erau gigantice și atotstăpânitoare, măturau totul în calea lor. Munții se prăbușeau în Ocean iar cerul mereu albastru care acoperea totul dădea impresia de trăim diferit. Oamenii locului erau la rândul lor deosebiți, calmi, prietenoși, foarte puternici. (Cred că în parte acest lucru este datorat împrejurării că statul Washington a fost populat de emigranți “americani”. (Americani care s-au reașezat în acel stat.) În una din zile am fost într-o rezervație Indiana (“Makka nation”.) Totul era dezolant. Era murdărie, dezordine, sărăcie sordidă. Nici nu este de mirare. Până în 1927 membrii acelui trib nu erau socotiți cetățeni ai SUA ! Lipsiți de conducători, hăituiți și discriminați era doar firesc ca membrii tribului să decadă moral. Oricum starea acelor oameni este o rușine și reprezintă o condamnare a sistemului American, o ilustrare a ipocriziei lui. (Este adevărat că în momentul de față se fac încercări de a repara crimele trecute dar este sub semnul întrebării dacă ele vor reuși.)

În acele zile am mâncat aproape mereu pește, somon, care era destul de ieftin și deosebit de gustos. Nu era somonul de crescătorie, aflat în magazine, ci cel prins în râuri și în Ocean, de culoare roșie. Acest pește era servit proaspăt ori afumat (încă mai bun). Tot în acele zile, de la distanță, am văzut respirația câtorva balene.

Următoarea călătorie am făcut-o un, an mai târziu, tot în Canada.

Am fost la London, Port Stenley (pe malul lacului Ontario), la Toronto și Montreal.

Canada a fost pentru noi o foarte plăcută surpriză. Era un amestec ideal de Lume Nouă și Veche. Mult mai mult calm și siguranță socială. În acele zile am avut bucuria să ne întâlnim cu Emil, Veronica și Sorin Lerner. Montrealul ni s-a părut orașul cel mai plăcut din Canada și amestecul de cultură franceză și engleză era fermecător. Ca loc special menționez zona “ Thousand Islands” (O mie de insule). O zona de lacuri cu sumedenie de insule, unele dintre ele minuscule.

În 1989 am primit cetățenia Americană și pașaportul American ne-a deschis calea spre călătorii în tot locul.

Prima călătorie am făcut-o eu în Decembrie, 1989 în Israel.

Am mers să îl vizitez pe prietenul meu Alexandru Oancea (devenit Onn) de care mă legau și leagă sentimente puternice. Un om deosebit și un strălucit arheolog,modest și cald. În Decembrie 1989 am stat două săptămâni și apoi am revenit în Israel în 1993, 1994 și în 2000.

Mai ales datorită soției lui Sandu, Anna, am putut vedea multe locuri din Israel și probabil pe cele mai “vestite”. Am umblat de la marginea de nord, Roshanichrah până în Negev și de la Haifa la Ierichon. Cu Sandu am făcut lungi plimbări prin Ierusalim (văzând de mai multe ori toate Bisericile și locurile Sfinte) și în 1994 am fost cu el o săptămâna la săpături arheologice în nordul Israelului la Quiriat Shmone, lângă Metula.

Vizitele în Israel au fost extraordinare. Vederea Locurilor Sfinte mi-a dat o mult mai personală înțelegere a Întrupării. În același timp am putut vedea direct problemele care confruntă acea țară, lucrurile bune și rele. Mai ales am înțeles că doar toleranța va face posibilă supraviețuirea Evreilor acolo. Am avut privilegiul să fiu pe Platoul Golan când Isaac Rabin a anunțat începutul procesului de pace. Discursul a fost emoționant până la lacrimi și cred că el reprezintă unul din momentele cruciale ale istoriei apropiate. Dacă viziunea lui se va împlini sau nu rămâne un semn de întrebare de care va depinde până la un punct pacea în acel colț de lume.

În același an, în Vară, cu Larissa și Andrei am fost din nou în Canada. Am vizitat din nou Toronto și Montreal dar am mers și până la Quebec unde am stat mai multe zile.

Quebec-ul este un oraș special din Lumea Nouă. Este un oraș francez și care cu îndârjire ține la identitatea lui. Faptul că este înconjurat de ziduri (singurul oraș fortificat locuit de “europeni” din Lumea Nouă) îi da un farmec special. Una dintre caracteristicile provinciei constă și în faptul că acolo cafeaua este foarte bună, cu totul diferită de cea din restul SUA și Canadei.

Apoi, din 1990, am început să călătorim an după an în România cu popasuri europene.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

29 octombrie, 2018