Una dintre cele mai mari înșelări pe care le trăim este mitul „binelui universal”. Un concept fără fond, fără formă, o iluzie și o vorba goală. Făgăduințe iresponsabile, lansate de politicieni amorali și de rea credință, amăgesc oameni, cel mai adesea, dezrădăcinați. Oameni smulși din habitatul lor tradițional, mai frecvent din sate. Oameni ajunși în mari orașe, adesea și peste hotare, unde sunt singuri, exploatați la sânge și înrăiți. Acestor suflete pustii le este propovăduită iluzia „binelui universal” care, azi, a început să poarte numele de „România normală”.

În primul rând ar trebui să stabilim despre ce vorbim și ce înseamnă termenii folosiți. Ce „Românie normală”? „Normală” în raport cu ce? Iar, încă mai vârtos, ce ar însemna această „normalitate”?

Este vorba de o încercare vicioasă de a defini „binele” ca „rău” și „răul” ca bine”. Iar acest lucru îl afirm având certitudinea că Neamul Românesc și Pământul Românesc sunt normale la modul superlativ. Iata câteva fapte:

După persecuțiile împotriva Bisericii, după demolările de biserici, asistăm la o extindere fără precedent a lucrării Bisericii Ortodoxe.Toate bisericile din România au fost reînnoite și înfrumusețate, asemenea Mănăstirile și multe Mănăstiri noi au fost întemeiate și numărul și calitatea monasticilor a crescut mult. Nu întâmplător Biserica Ortodoxă Română este trupul care se bucură de încrederea unanimă a Românilor. Acesta este semnul sigur al statorniciei românești în tradiția sa mulți milenară. Țara întreagă s-a preschimbat și s-a preschimbat în bine. Poate că s-ar fi putut și mai bine dar, categoric, s-ar fi putut să fie mult mai rău.

În același timp însă viața publică și culturală, se poate spune civilizația românească, trece prin profundă criză. Amăgirile unei lumi desacralizate sunt răspândite.

Suntem martori și trăitori al unei vremi foarte periculoase. În ciuda abundenței economice, care este totuși relativă și împărțită inegal la limita obscenității, lumea este zguduită și în pericol de moarte; în pericolul de a își pierde sufletul.

Teoria “societății deschise”, concepută de către gânditorul Karl Popper, este întemeiată pe ideologia “relativismului absolut”. Conform lui Karl Popper totul este “relativ” și mai ales Credința. Preluată de către personaje efectiv demonice, între care la frunte se află Soros Gyorgy, această ideologie urmărește distrugerea identității locale, a Credinței, Neamurilor și Familiei. Intelectuali fără suflet și gata să se vândă pentru “treizeci de arginți” vehiculează aceste idei demonice și astfel societatea și civilizația sunt bântuite de aberații tot mai mult ținând de satanism. În aceste împrejurări rolul fiecărei persoane este decisiv și poate face o diferența, între viață și moarte.

Trebuie să înțelegem bine că împrejurarea că o bună parte dintre Români, sau poate chiar o foarte bună parte, au căzut în amăgirile “globalist-sodomite” nu are nici o importanță. O ideologie bazată pe minciuni și propagandă nu are adâncime, este modă și pulbere. Iar aici din nou trebuie subliniat faptul că starea de Adevăr nu are nici o legătură cu opinia “majorității”; nici una.

Adevărul nu este suma părerilor, Adevărul este o Persoană și este concomitent și Cale și Viață. Atâta vreme cât o “rămășiță păstrată prin har” va exista, nu își va “pleca genunchiul lui Baal”, nimic nu este pierdut.

În România “rămășița păstrată prin har” se află între cei credincioși, ascultători Ortodoxiei, cu dragostea vetrei, a satului, a familiei și mai ales, este prezentă această sfântă rămășiță, în “țările” românești; din Țara Maramureșului și până în Țara Almăjului. Acești oameni nu se cunosc între ei, dar sunt uniți în duh și acoperiți de har, ei sunt sarea pământului.

Aceștia reprezintă România normală și împotriva lor se ridică nefastele organizații, „vasele de necinste”. Omul și comunitățile în care trăiește, de la sate la „țări” românești și până la întreg pământul românesc, un dat unic, un trup cu o istorie străveche și o continuitate de tradiție și gând neschimbate. Frumusețea Neamului și Pământului Românesc sunt voia lui Dumnezeu și ele nu pot fi schimbate la voia unor neisprăviți.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Capcana otrăvită, ,,România normală”” →

La sfârșitul Utreniei Învierii, atunci când reintră în Biserică, Arhiereul, sau la caz Preotul, lovește cu Crucea în ușa închisă și rostește întrebare și primește răspuns:

“Ridicați, boieri, porțile voastre și va ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei/Cine este acesta Împăratul Slavei? / Domnul Cel tare și puternic, Domnul Cel tare în război. /Ridicați, boieri, porțile voastre și va ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei. /Cine este acesta Împăratul Slavei? Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei.” (Psalmul 23;7-10)

Ne întrebăm cine sunt “boierii” cărora le vorbește aici Cuvântul lui Dumnezeu?
Este puterea înțelegătoare a omului, ”mintea”, cea care stăpânește sufletul și trupul omului, cea care ține sub control voința și libera voie a omului. Puterea cugetătoare, ”mintea” , stăpânește mica lume, micul univers care este fiecare om.

Această putere cugetătoare nu va fi luminată și nu își va putea împlini rostul decât dacă va fi stăpânită de Adevăr și Adevărul este Iisus Hristos.

“Porțile” care împiedică intrarea lui Iisus în ființa noastră se cer ridicate. Care sunt aceste “porți”? Aceste “porți” sunt păcatele noastre, cele de voie și cele fără de voie, cu gândul, cuvântul sau fapta. Aceste păcate ne despart de Împăratul slavei și aceste “porți” împiedică intrarea Lui în inimile noastre. Aceste “porți” sunt veșnice, căci păcatul l-am moștenit în fire de la proto-părinții noștri și l-am înmulțit fiecare la nesfârșit, făcându-l ‘veșnic”. Dar aceste “porți” nu se cer a fi doar deschise, așa cum este rânduiala porților, se cere ca ele să fie “ridicate”, distruse cu totul, nimicite.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: “Ridicați boieri…”” →

Toate popoarele care au lăsat în urmă lor un nume au crezut în nemurire. Iar credința în nemurire, în chip necesar, obligă respect pentru înaintași, respect pentru strămoși și conștiința că cei vii și cei morți alcătuiesc un trup.

Strămoșii sunt aceia care au lăsat o cultură cu tot ce cuprinde ea: limba, credință, identitate, pe care urmașii au datoria să o continue și să o dezvolte. Respectul pentru moștenirea strămoșească reprezintă o porunca esențială și care trebuie urmată de către orice popor sau comunitate care au respect de sine. Pe mormintele strămoșilor s-au zidit toate civilizațiile demne de acest nume și cel mai solemn jurământ pe care îl pot face oamenii este de a nu uita niciodată ceea ce datorează strămoșilor. În același timp, vorbind despre strămoși și despre ceea ce le datorăm, nu este lucru ușor. Întâmpinăm aici greutatea de a exprima ceea ce simțim autentic și efortul de a nu repeta ceea ce ar trebui sau nu ar trebui să simțim după moda momentului.

Este vorba de exprimarea onestității față de existență în forma ei cea mai autentică, acolo unde nu se poate nici minți și nu pot fi nici mimate sentimente. Căci cel mai ridicol lucru este entuziasmul afectat.

Atunci când ne uităm spre moștenirea strămoșească nu trebuie să o facem cu sentimentul că vom afla sau contempla o relicvă, o piesă de muzeu. Nu contemplăm ceea ce a fost, contemplăm ceea ce există. Ne gândim nu la oameni care au fost, ci la oameni care nu mai sunt văzuți. Care sunt absenți fizic și prezenți în duh. În urma strămoșilor nu rămân „realizările”, ziduri condamnate ruinii și dispariției, rămâne modelul unor existențe care au fost consecvent morale și rămân jertfele „inutile”, biruințele gândului. În urma lor au rămas lucrurile „inutile”, singurele care dăinuie, singurele jertfe autentice.

Strămoșii sunt cetatea întărită în care ne putem întoarce și din care nu ne va alunga nimeni, niciodată. Iar aici trebuie subliniat că datoria și respectul față de strămoși nu are nimic de a face cu „cultul morților” sau al „morții”. Cei care suntem în această lume și cei plecați alcătuim un trup și acest trup este viu: „Dumnezeu, deci nu este al morților, ci al viilor, căci toți trăiesc în El” (Luca 20,37).

În cazul Neamului Românesc respectul pentru moștenirea strămoșească există și acest respect este singura garanție pe care o avem că vom dăinui ca Popor în istorie.

Foarte tristă este împrejurarea că destui dintre contemporani aleg să își renege sau ignore originea și moștenirea strămoșească. Amăgiți de standardele unei lumi aflată în adâncă și jalnică amăgire, există indivizi care își tăgăduiesc identitatea. Sunt figuri sinistre care insulta trivial tot ce este romanesc: de la Făt Frumos la Ileana Cosânzeana și de la Eminescu la Caragiale. Cei care fac asemenea fapte sunt în esența rebuturi umane.

Această sunt cazuri triste și care pot produce doar pleavă. Cei care se leapădă de Neamul lor și de moștenirea strămoșească în realitate nici nu sunt vrednici de ele. Dacă nu îți ști strămoșii,vei uita ceea ce ești. Cel care se „rușinează” de propriul Neam , se rușinează de proprii strămoși.

Nu există „oameni în principiu”, fiecare existență, individuală sau colectivă, este și rezultatul moștenirii existențelor anterioare. Nu suntem singuri, suntem parte dintr-un șir care este fără început și care, cu voia lui Dumnezeu, va merge înainte. În aceste condiții trebuie să respectăm moștenirea strămoșească și să o ducem mai departe. Iar pentru Români nimic nu este mai de preț ca moștenire ca Limba și Ortodoxia, Dreapta Credință.

A fi născut Ortodox, după părerea mea, este cel mai mare privilegiu. Dar a trăi Ortodox și a muri Ortodox înseamnă luptă “până la sânge” zi de zi și clipă de clipă. Este bine știut că celor care îl caută cu stăruință Dumnezeu le dă suficientă lumină, dar pentru cei care nu îl caută, pe aceia Dumnezeu îi poate lăsă în teribil întuneric. Dar mai departe se cuvine să privim lucrurile mai din aproape și în amănunt.

Este un fapt istoric că Românii,până bine în veacul XX, au fost Ortodocși în zdrobitoare majoritate și au aparținut culturii Ortodoxe aproape în totalitate.

“Uniatia” din Ardeal a cuprins o minoritate românească și chiar și aceea a fost adusă să primească învățăturile Episcopiei Romei, așa zisa “Biserică” Romano Catolică, cu sila, cu tunurile. În plus de aceasta “învățăturile” Episcopiei Romei rămâneau îmbrăcate în tradiție și obicei Ortodox și în exprimare Ortodoxă. Pentru zdrobitoarea majoritate a celor care au stat sub “uniatie” diferența de Ortodoxie nu era pricepută. Din punct de vedere cultural “uniatia” a rămas parte a spațiului Ortodox. Că așa a fost ne este dovedit de o încercare ciudată, circumstanțială dar ilustrativă.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Ceea ce datorăm strămoșilor” →

Valea Almăjului a început să fie recunoscută tot mai mult ca o zona specială a Banatului și spațiului românesc.

Valea Almăjului, o depresiune intramuntoasă tipică geografiei românești, este înconjurată de munți, la poalele Semenicului și străbătută de majestuosul Nergan, cunoscut de către „domni”, ca Nera. Pe cuprinsul ei se găsesc câteva sate, toate curat românești cu excepția satului Sumita, sat de „pemi”.

Istoria locuirii în Almăj este străveche, din veci. Aici au fost aflate urme de locuire din vremea Neoliticului, a Bronzului, din epoca dacă și romană și apoi necontenit până în ziua de azi. Au existat și perioade cu adevărat eroice. Așa a fost în Evul Mediu, când Almăjul a fost un district militar privilegiat. Locuitorii lui erau oameni liberi, supuși doar judecății Regelui, aveau dreptul să poarte arme și să le folosească la nevoie. Almăjenii, cu alte șase districte privilegiate din vecinătatea Banatului muntos, aveau datoria să apere vadul Dunării. Dar ei erau asimilați, ca stare socială, nobilimii. Erau țărani săraci, dar erau liberi și stăpâni peste ceea ce aveau. Această stare de libertate, conștiința nobilității, a intrat în personalitatea Almăjenilor și este prezentă și azi. Acest punct, starea de oameni liberi și nobili a almăjenilor, trebuie subliniată. Noblețea nu este o condiție economică, este o stare socială și mai ales o stare de spirit. Almăjenii au fost și au rămas oameni liberi și stăpâni, deci nobili în sensul cel mai exact al cuvântului. Această impresionantă istorie și continuitate istorică s-au făcut cu păstrarea unei identități locale fermecătoare.

Obiceiurile, portul, tradiția Almăjului sunt trup și suflet din întregul românesc, dar ele toate sunt autentice, cu personalitate locală și dovedesc uluitoarea unitate în diversitate a Românilor. Probabil că cel mai impresionant semn al acestei identități este graiul Almăjan. Graiul Almăjan, alături de cel al Maramureșului, sunt graiurile românești cu cea mai puternică personalitate.

Almăjul și oamenii lui au trecut prin vremi mai bune și vremi mai grele.

Cea mai grozavă încercare din istoria milenară a Almăjului a fost vremea comunismului.

Bestiile bolșevice au căutat să distrugă esența Almăjului. Cele mai de frunte dintre gospodării au fost distruse, bucată cu bucată, oameni de nimica au fost instalați în fruntea bucatelor.

Chiar și în aceste condiții Almăjenii s-au aparat cu înverșunare. Pădurile și Munții Almăjului au fost gazdă celor care, cu armă în mâna, înfrățiți cu râul și ramul, au rezistat năvalei bolșevice. Fapte de eroism și nume de eroi sunt Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Omul sfințește locul” →

Una dintre cerințele esențiale, poate cea mai importantă în existența omenească, este cea de a stabili ierarhia valorilor, a credințelor și, mai exact, nevoia de a avea ferm în conștiința și cunoștința important a lucrurilor, ce este important, ce este secundar, ce nu are importanță si, mai ales, să știe ce are maxima importanță, importanță esențială.

“Dacă vine cineva la Mine și nu urăște pe tatăl sau și pe mama și pe femeie și pe copii și pe frați și pe surori chiar și sufletul sau însuși, nu poate fi ucenicul Meu/Și cel ce nu-și poartă crucea și nu vine după Mine nu poate fi ucenicul Meu”(Luca,14;26-27)

Aceste cuvinte sunt nespus de puternice și nespus de răspicate. În existența noastră cel mai de pret lucru și mai importantă dimensiune este trăirea învățăturilor Mântuitorului, așa cum ne sunt ele înfățișate în Ortodoxie. Nu există cale împrejur, nu există modalitate de a ocoli învățăturile și poruncile Dumnezeiești sau, dacă o vom face, ne așteaptă necazuri și poticneli.

Dar fiind oameni și fiind oameni sub stare de păcat, ne putem întreba. Ne putem întreba mai ales într-o vreme când duhul secular, duhul negativității pure, răstălmăcește totul, caută să răstălmăcească și Credință în dorința de a ne pierde; și pentru lumea asta și pentru cea viitoare.

Această îndoială vine sub forma: ”cum voi putea să îmi “urăsc” femeia și copii, tatăl și mama, frații și surorile”. Cum poate “cineva” să îmi ceară așa ceva? Din capul locului această este o falsă îndoială și o întrebare rău pusă.

În primul rând trebuie să înțelegem că Dumnezeu nu cere de la noi nimic și noi nu avem nimic ce să dăm lui Dumnezeu (sub specia bunurilor materiale). Dumnezeu ne vrea pe noi, pe toți și pe fiecare și noi nu ne putem împlini, în rost veșnic, decât cu și în Dumnezeu. Iar de aici mai departe și în această înțelegere putem contempla frumusețea fără egal a acestui fragment Evanghelic.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Ce este de maximă importanță” →

Responsabilitatea noastră este deplina doar în momentul în care ne vom da seama ca cea mai importanta clipa a vieții, singura care are semnificație este cea prezenta,”acum”. Dacă acea clipă, momentul ”acum” îl vom trăi având conștiința că doar în acel moment putem face diferența între bine și rău, doar acel moment, sub voia și acțiunea noastră, se înscrie în veșnicie, ne vom găsi aproape de mântuire.

Una dintre cele mai mari greșeli pe care le comitem este ignorarea și lipsa de atenție acordată clipei repede trecătoare, stării de  “acum”.

Cel mai adesea ne frământam între condiții asupra cărora nu avem nici o putere și despre care bănuim.

Ne frământăm pentru un trecut, care nu mai poate fi influențat, care este așezat, așa cum a fost, în veșnicie. Ne putem gândi la acel trecut, îl putem prețui pentru ce va fi avut bun și frumos, dar nu îl putem schimba. Dramatic și de tot negativi și încă și ridicoli, devenim în clipă când luăm asupra noastră purtare “luptei” de ieri.

Fiecare generație și de fapt fiecare persoană, va fi confruntată cu stări în care va trebui, va fi obligat să “lupte”. Această “luptă” înseamnă de fapt alegerea, opțiunea între “bine” și “rău”. Iar această obligativitate a opțiunii este consecința liberului arbitru, a “condamnării” oamenilor la libertate, caracteristică decisivă a condiției umane și alegerea făcută ne așează în veșnicie, spre viață sau moarte. Aici putem vedea o taina profunda. Fiecare generație va avea o altă încercare și cu ea posibilitatea și obligativitatea de a alege între bine și rău, iar aceasta alegere va așeza pe fiecare în veșnicie: spre învierea vieții sau spre pedeapsa veșnică. Din aceasta cauza “istoria” este atâta de imprevizibilă și Slavă Domnului că este așa. Noi nu repetam comportamente concrete din istorie, dar putem repeta și imita comportamente morale. Clipa trecută, ”trecutul” nu trebuie uitat, căci uitarea lui înseamnă și uitarea chipului Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Acum” →

Desăvârșirea este acțiunea prin care o lucrare sau un obiect este adus la starea s-a deplină, la scopul pentru care a fost gândit. În esență orice lucrare omenească trebuie, sau ar trebui sa tinda spre “desăvârșire”, spre împlinire, spre săvârșire în bine. Acesta ar trebui sa fie scopul și finalitatea lucrării fiecărui om, a oamenilor în totalitatea lor și, în ultimă instanță, a “istoriei”. În privința “istoriei” însă trebuie să fim deplin lămuriți că ea nu are înțeles dacă nu o vom raporta la actul creației, al aducerii în ființă.

Creația este actul dumnezeiesc al aducerii în ființă a protopărinţilor noștri care și ea cade pe punctul în care începe “istoria” oamenilor; ”la început!”. Această arată ca “istoria” este în întregime subordonată actului creației, ca este o consecință a actului creației și ca ea, “istoria”, nu poate fi înțeleasă decât prin actul creației și al scopului ei. Creația omului a fost un act de infinita dragoste și omul a fost adus în existența din ceea ce unii Sfinți Părinți numesc, ”din dragostea nebuna a lui Dumnezeu”. O dragoste pe care noi nu o putem înțelege, o putem doar contempla în tăcere. În această înțelegere “istoria” se desăvârșește nu în desfășurarea ei, nu prin “progres” (vorba “progres” nefiind alta decât secularizarea virtuții de a nădăjdui), ”istoria” se desăvârșește la capătul ei și tot prin acțiunea lui Dumnezeu, atunci când vom intra în Lumina Zilei a Opta.

Creația da posibilitatea “istoriei” să se manifeste dar în același timp o arată ca fiind insuficientă și fără putere în afara ajutorului divin. Dumnezeu arata mereu, prin chiar mijlocirea, prin mărturia ”istoriei”, că ea trebuie să fie înlocuită o formă perfectă și definitivă a existenței. ”Istoria” rămâne ca un drum provizoriu care, cu cat este mai separat de Dumnezeu, se afundă în adâncuri și catastrofe. Fără Dumnezeu “istoria” este sortită unor eșecuri tot mai mari și cu urmări tot mai sângeroase pentru oameni. În condițiile pe care le trăim, când tehnica devine tot mai apăsătoare, oamenii devin tot mai izolați, când rachetele caută să înlocuiască Îngerii și când tot mai deslușit se aude tunetul mâniei lui Dumnezeu, ”calea” trebuie aflată altundeva decât în fundătura ateistă.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Către desăvârșire” →

Vremea istorică pe care o trăim este dominată de conflictul și competiția între Neamuri, trupuri istorice și duhovnicești și „globalism”,ideologia „noului Babilon” și a platitudinii planetare. Acest conflict se desfășoară peste tot și în toată vremea, în mare și în mic. Sunt conflicte care cuprind țări sau imperii, civilizații și continente dar, în același timp aceleiași mari confruntări au loc în săli de clasa, în gazete, între paginile unor cărți, în sufletul fiecăruia dintre noi. Uneori pare că a rezistă puternicilor zilei, „stăpânirilor”, ar fi un exercițiu în inutilitate și o luptă cu morile de vânt.Dar adevărul este altul.

În primul rând actualul conflict, ”lupta” zilei de azi,cea dintre “globalismul-sodomit” și cei care iubesc identitatea locală, ”nativiștii”, nu este un conflicto „vertical” ci unul „orizontal”. Anchilozați în modele de gândire depășite,modele ale “războiului rece”, globalist –sodomiții caută să prezinte acest conflict ca fiind între “blocuri” și “alianțe” statale. Dar acest conflict este “orizontal”, el se da între idei și viziuni despre lume, care nu au și nu pot fi determinate geografic. Viziunea “nativista” cuprinde pe oamenii de bună credință din toată lumea, iar globalist-sodomia ține de interesele sinistrei cabale transnaționale, marxist-sorosiste. În fiecare clipă și în orice parte din lume, o singură persoană poate face o diferență între bine și rău căci, tot în fiecare clipă și tot în tot locul, fiecare dintre noi alege între bine și rău. Că așa este în veci ne este arătat de către Sfânta Carte, care ne spune că Domnul era gata să cruțe Sodoma dacă între hotarele ei ar fi viețuit zece drepți drept. În importanța colosală a fiecărei persoane, în capacitatea ei de a influența cursul evenimentelor, stă de fapt toată frumusețea istoriei. Această libertate a persoanei face din istorie un proces care nu poate fi prevăzut și nu poate fi dirijat, oricât de mult ar dori-o „puternicii” zilei, „stăpânirile” care, Slavă Domnului, s-au dovedit a fi întotdeauna trecătoare, vremelnice.

Căci procesele istorice nu se dezvoltă în creștere egală, ci în una ondulatorie. Sumedenie de amănunte, care niciodată nu pot fi controlate ori dirijate,asigură pentru totdeauna imposibilitatea „planificărilor”. (În cuvintele lui Friedrich von Hayek nimeni nu poate stăpâni,”cunoașterea tuturor circumstanțelor particulare, în timp și spațiu”.)

Nu știm cum se va încheia conflictul vremii noastre. Dar știm că el se va termina altcum decât ne imaginăm și cu toată siguranță altcum decât au dorit și doresc cei care l-au pus în mișcare. Dar dincolo de acest fapt rămâne limpede că fiecare Neam și încă mai mult, fiecare individ are de făcut o alegere, are de spus „da” ori „nu” la întrebări și situații limită, între bine și între rău. Iarăși nu trebuie să devenim dramatici sau să ne imaginăm că în chip necesar ni se cere să fim „eroici”. Există situații imediate care țin de moștenirea istorică și de „locuri”, care întotdeauna au memoria lor și propria lor voință de a fi. Ar trebui să avem doar minimală băgare de seama, discernământ, un strop de bun simț și de smerită îndrăznire. Căci există „locuri” în care se poate rezista la ispita vremii. Ca exemplu pot fi oferite „țările” românești, micile depresiuni intramontane care au ținut Neamul Românesc în făgaș neschimbat de mii de ani, între ele și „țara” Almăjului din Banatul muntos.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Locul” ca semn veșnic” →

Dicționarul Explicativ al Limbii Română definește în următorul chip starea de alibi: „alibi, dovadă de nevinovăție rezultată din constatarea că, la dată săvârșirii infracțiunii, cel învinuit se află în altă parte decât la locul săvârșirii faptei învinuite.” În ce privește învinuirile penale, faptele care cad sub incidența codului penal, un “alibi” poate fi relativ lesne acceptat sau tăgăduit. Dar în ce privește condiția în care ne aflăm în referire la stări morale generale, la felul în care suntem implicați sau nu într-o criză spirituală majoră, ”alibi”-ul este mai greu, sau direct cu neputință, de stabilit. În asemenea crize morale aproape toți suntem “complici”. Fie ca părtași , fie ca luptători împotrivă și, din această cauză, toți și fiecare trebuie să acționăm cu maximă responsabilitate căci, miza, este rostul nostru existențial, al tuturor și al fiecăruia.

Fiecărei generații îi este dată propria Cruce și în termeni concreți, istorici, Ea a purtat diferite nume: năvălirile migratorilor, războaiele de tot felul, epidemii, Otomani, comunism, etc. Iar fiecare trăitor a avut de făcut o alegere concretă, exactă, între bine și rău și în contextul specific în care i-a fost dat să trăiască. (A „lupta” contra unui comunism care nu mai există este o prostie, risipă de energie spirituala și dovadă de mândrie absurdă,fără rost). O alegere, în funcție de care, fiecare, a avut de dat samă atunci și în veșnicie. Dacă vom păstra în minte aceste adevăruri fundamentale vom înțelege că actele, fiecare dintre ele, existenței noastre, au o importantă copleșitoare pe care adesea nu o cuprindem cu gândul (cum spunea Ernst Junger, copiii nu își dau seama că în miza cu care se joacă, boabele de fasole, se ascunde, în fiecare,o minune).

Existența umană poate fi rezumată ca fiind un șir permanent de opțiuni, de alegeri, între bine și rău, între drept și nedrept. Aceste opțiuni, alegeri, sunt făcute în vâltoarea existenței zilnice, cu necazurile ei,cu suișurile și coborâșurile ei, cu perioadele ei de plictiseală. Totuși nevoia, mai bine zis obligația, de a face opțiuni nu poate fi înlăturată, este un dat. Este consecința faptului că suntem înzestrați cu liber arbitru sau, mai direct spus , »suntem condamnați la libertate ». În acest context este bine să ne reamintim despre condiția omenească și că este una căzută și prin urmare imperfectă și înclinată să facă greșeli, unele de voie și altele fără de voie. Este iarăși bine să ne aducem aminte că toate înjghebările omenești și toate alcătuirile omenești sunt nedesăvârșite și că singura cale sigură de a evita complicitatea la rău este de a fi întotdeauna de partea celor slabi și săraci. Doar stând de partea celor care « pierd » vom fi siguri că nu adăugăm la răul zilei. Să te opui sau minimal să nu contribui la rău este formă de vitejie și fermitate morală.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Alibi”” →

Să cauți istoria Românilor și încă mai vârtos să cauți să înțelegi sufletul românesc și să te rezumi în a reconstitui din ceea ce arată izvoarele istorice convenționale și oficiale, înseamnă să te condamni singur la neînțelegere, insuficiență și finalmente plictiseală.

Istoria Românilor nu este și nu poate fi rezumată la depănarea unor evenimente, convențional considerate „importante”. Ea este un trup viu, atotcuprinzător, care mereu crește și mereu rămâne credincios, sieși și autenticității sale. Pentru a putea pătrunde în istoria Românilor, pentru a putea înțelege acea „Grădină a Maicii Domnului”, așa cum tot mai frecvent și pe bun cuvânt, este definit spațiul românesc, este mai ales lipsă să înțelegi și să privești cu grijă “pământul românesc” și apoi, să afli legătura dintre om și loc în acest “spațiu românesc”, fără pereche în lume.

Pe acest pământ românesc vei vedea munții, că o cunună și coloană vertebrală a acestui pământ. Munți semeți și pe vârfurile cărora sunt împietrite adâncuri de singurătate. Munți care sunt însă blânzi, care se coboară lin, în valuri domoale și acoperite de codrii semeți, încă, unii dintre acești codii, rămași neatinși de secure. Din creștetul munților se deschid văi liniștite și primitoare, văi care ascund tainică posibilitate de viețuire. Aflăm în codrii poiene fermecătoare, peste care, la vremea dimineții, se înalță neguri prin care soarele răzbate și se artă încă mai frumos și mai biruitor. În tot locul curg râuri și pâraie în care strălucește apă vie. Iar pe coline și în vai se arată satele blânde în care viețuiește Neamul Românesc, la rândul sau, fără pereche în lume. Pământul Românesc are o armonie, o diversitate și o unitate în felurime,totul într-un spațiu relativ mic, absolut uluitoare. Este un pământ binecuvântat!

Nu vreau să spun că aici sunt cele mai frumoase locuri din lume. Dar cu toată siguranță că sunt locuri la fel de frumoase ca cele mai frumoase din lume!

Acest pământ și loc nu a fost lăsat la întâmplare. Cel care necontenit săvârșește și îngăduie minunile vieții nu lasă “locurile” la întâmplare. Acele “locuri” au fost lăsate ca în ele să “crească și sa se înmulțească” oameni, ”coroana Creației”! Iar în pământul acesta au fost lăsați, cei care îl meritau și aceștia sunt Neamul Românesc! Iar asta lămurit ne spune Scriptura; ”Că n-a ales Domnul pe poporul Său pentru acest loc, ci locul acesta pentru poporul Său”. II Macabei,5;19

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Țara basmelor, Țara lui Făt-Frumos”” →