Există o părere, destul de răspândită, după care creştinismul ar fi o manifestare a blândeţii, sentimentalismului lacrimogen şi stărilor emoţionale pasagere. Nimic mai fals.

Creştinismul respinge orice formă de sentimentalism ieftin şi orice formă de lacrimozitate călduţă. Creştinismul este în fapt o stare maximalistă. O stare în care se asumă cel mai mare risc, fără nici o garanţie. Creştinismul poate fi comparat cu saltul de la trapez fără plasă.

Absolut ridicole sunt reprezentărilor “îngeraşilor” de pe broderiile de mahala şi de pe cărţile poştale folosite de slujnicuţe.

Îngerii sunt personalităţi spiritualee copleşitoare şi de o putere inimaginabilă pentru muritori. Nu întâmplător primul cuvânt adresat de Îngeri celora cărora li se arată este,’nu va temeţi”. Categoric “îngeraşii” de mucava nu ar putea genera asemenea stare de spaima. Să nu uităm că Sfântul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, la vederea Îngerului şi-a pierdut graiul. Mai mult încă, există text evanghelic care avertizează foarte clar: ”Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea. ”Multe traduceri sunt încă mai răspicate: Noul Testament de la Alba Iulia spune, ”o iau cu puterea”; textul diortosit de către Mitropolitul Bartolomeu Anania spune, ”se ia prin asalt”; iar texte în limba engleză spun, ”se ia prin violenţă”. Este evident că aceste îndemnuri la “asalt,, la “strădanie”, ”la violenţă” nu se referă la manifestările fizice, se referă la atitudinea spirituală. Cei care voiesc Împărăţia trebuie să lupte cu patimile lor şi cu potrivnicii din afară din toate puterile, cu violenţă, cum spunea Sfântul Pavel,”până la sânge”. Şi nu este întâmplător. Căci nu există mai mare putere în întreagă creaţie decât libera voie a celor înzestraţi cu conştiinţa de sine şi cu înţelegere duhovnicească. Folosirea spre rău a acestei puteri poate avea consecinţe devastatoare.

Cu acestea spuse este de folos să arătăm un aspect mai puţin cunoscut privind răspândirea creştinismului în primele veacuri ale Erei Creştine.

După apostoli şi propovăduitori ,armata Romei a fost mijlocul cel mai important prin care s-a răspândit invatatura creştină în primele veacuri după Hristos.

În acea vreme Armata Romei se compunea din trupe “legionare”, care erau recrutate dintre cetăţeni ai Romei şi din “auxilia” care erau recrutaţi dintre “peregrini”, locuitori ai Imperiului fără cetăţenia Romei. Pentru cei din “auxilia” serviciul militar era de douăzeci şi cinci de ani. La capătul acestui serviciu ei primeau dreptul de “conubia”, de a îşi întemeia o familie şi de a dobândi pentru ei şi urmaşii lor cetăţenia Romei. Toţi cei care serveau sub stindardele Romei erau voluntari şi pentru ne-cetăţeni armata era un bun mijloc de a promova economic şi social. În privinţa aceasta este de amintit că cei mai buni soldaţi se aleg dintre “criminali” şi “sfinţi”, dintre cei care sunt îndemănateci în lupta şi dintre cei care au tărie morală. Cu marea deosebire că în faţă pericolelor supreme,în faţă morţii,întotdeauna cei mai buni si mai viteji sunt dintre sfinţi.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Soldați și martiri” →

“Doctrina Brejnev” a fost politica Uniunii Sovietice în relația cu țările est-europene comuniste. În esență această ‘doctrină” stabilea că aceste țări sunt “libere” și “suverane” doar în măsura în care aplică directivele Moscovei. În caz că ar face altceva ele vor fi sancționate economic sau militar. Această politică a fost dusă de către Uniunea Sovietică imediat după sfârșitul celui de al doilea război mondial,imediat după ce estul Europei a devenit stăpânire sovietică. Politica pomenită s-a folosit atunci când în zona de ocupație sovietică a Germaniei au avut loc revolte, în Polonia și în Ungaria în 1956. Dar “doctrina” a fost enunțată, teoretizată, după brutala intervenție sovietică la Praga, în 1968.

Acest model de politică externă sovietică care a fost pentru prima oară expus de S. Kovalev în numărul din 26 Septembrie, 1968 al ziarului Pravda, într-un articol intitulat: „Suveranitatea și obligațiile internaționale ale țărilor socialiste”. Leonid Brejnev a reluat această teorie într-un discurs ținut la Congresul al V-lea al Partidului Muncitoresc Unit din Polonia, în 13 Noiembrie, 1969 ,declarând:

„Când forțele care sunt ostile socialismului încearcă să direcționeze dezvoltarea unei țări socialiste către capitalism, aceasta nu devine numai o problemă a țării în discuție, dar și o problemă și o preocupare a tuturor țărilor socialiste.”

În practică, aceasta însemna că era permisă o anumită „suveranitate limitată” a partidelor comuniste, dar niciunei țări nu-i era permis să părăsească Pactul de la Varșovia, să deranjeze monopolul comunist al puterii în statele socialiste, sau să compromită în vreun fel puterea și unitatea blocului răsăritean.

Această flagrantă și grosolană “teoretizare” a imperialismului sovietic a fost, la timpul său, condamnată vehement de toate țările apusene și încă mai vârtos de USA.

Timpul a trecut, imperiul sovietic a dispărut, țările din Răsăritul Europei nu mai sunt comuniste.

O nouă ordine mondială s-a instaurat și un nou imperiu, anglo-sodomit-globalist, a apărut. Acest imperiu este mâncat de contradicții interne și fațada lui “umană” s-a prăbușit. Noul imperiu a căzut în modelul tuturor imperiilor anterioare și nu mai este nimic altceva decât un trup vorace și care urmărește satisfacerea poftelor celor care îl controlează.

Pentru o vreme, noul imperiu, a căutat să acopere fața să hâdă. Cel mai bun exemplu, în acest sens, fiind al Germaniei.

Germania este un stat ocupat și controlat în amănunt dar, prezentat ca “independent”. Ideologia perpetuei “vinovății” și cultivarea “rușinii” de a fi German au fost propagate cu brutalitate și furie. Tăgăduirea acestor “vini” se pedepsește cu închisoarea în Germania. Situația de teritoriu ocupat militar al Germanei este menținută prin refuzul anglo-american de a încheia un tratat de pace și de faptul că Germania este obligată să plătească, practic un tribut, către statul Israel și “compensării” către victimele, aparent imortale, ale unor evenimente petrecute cu aproape optzeci de ani în urmă. Nici un popor din lume nu a mai fost supus unei asemenea deliberate “spălări a creierului”. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Actualizarea ,,doctrinei Brejnev” și sfârșitul imperiului globalist” →

Mai înainte de a încerca să adresez acest subiect trebuie stabilit ce înțelegem prin Biserică.

Biserica nu este o instituție și nu este o organizație.Biserica este un trup teandric, divino-uman, și încă mai exact este Trupul lui Hristos, totalitatea celor credincioși,totalitatea celor DREPT măritori, din veci. Biserica cuprinde, Biserica “biruitoare”, cea care este în cer și “biserica “luptătoare”, credincioșii, Dreptmăritorii, din această lume. Fiind Trupul lui Hristos Biserica nu poate fi decât Una, căci “Calea, Adevărul și Viață”, o singură Persoană, Iisus Hristos, sunt. Discuțiile despre “biserici surori” sunt de fapt aberații, formalism diplomatic și politețuri fără acoperire și nu au nici un rost.

Biserica este UNA și ea este cea Drept Măritoare, Pravoslavnică, Ortodoxă. Este singura care poate călăuzi spre mântuire și singura care poate mântui. Ce se întâmplă cu cei din afară Bisericii noi nu știm. Ce știm este că toți cei care se mântuie, într-un anume fel, uneori tainic, sunt parte din Biserica. În ce fel, repet, nu știm. Cred că cel mai apropiat răspuns în această privință l-a dat Episcopul Kallistos Ware, ”noi știm unde este Biserica, nu știm unde nu este”.

Cu aceste gânduri mai trebuie arătat că Biserica și Împărăția lui Dumnezeu sunt ale bunei rânduieli, opuse fundamental oricărei stări de haos. Răspicat ne spune acest lucru, în mai multe rânduri, Sfântul Pavel, Apostolul Neamurilor: ”Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii”(Sf.Pavel I Corintieni,14;33).

În formă văzută Biserica a fost așezată de către Mântuitorul și s-a organizat prin îndrumările date Apostolilor și apoi transmise de ei urmașilor în sfânta succesiune apostolica, veche de două mii de ani.

Temeiurile acestei organizări sunt Sfânta Tradiție și Scripturile.

Sfânta Tradiție reprezintă învățăturile care la început nu au fost scrise,ci transmise prin viu grai. Mai târziu, cele mai multe dintre ele Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe le-au pus în scris. Deci, din punct de vedere istoric, Sfânta Tradiție este mai veche decât Sfânta Scriptură și este și mult mai cuprinzătoare, mai amănunțită. Învățăturile date de către Mântuitorul au fost numeroase și doar parte, o mică parte, dintre ele, au fost cuprinse în Sfânta Scriptură. Răspicat ne spune asta Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan: ”Dar sunt și alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris”(Ioan,21;25).

Evangheliile nu au reținut nimic din îndrumările practice pe care,cu neputință nu se putea să nu le fi lăsat Mântuitorul. Dar această predanie lăsată Sfinților Apostoli și ucenicilor lor s-a păstrat și s-a transmis. Aceasta este Sfânta Tradiție, comoara dată oamenilor și transmisă din Neam în Neam. Tradiția este dinamică în aplicare și neschimbată, mereu aceiași, în dogme. Tradiția crește în exprimare și rămâne aceiași în esență. Așa se explică de ce Rânduiala în Biserică apare deplin formată în prima generație, imediat după Înălțarea la Cer. Există dovezi istorice pe care doar cei slabi la minte, sau cotropiți de rea credință le pot tăgădui. Sunt scrierile Apostolilor și ale urmașilor lor imediați. Scrieri care datează din veacurile I și ii d.Chr.

În Epistolele către Timotei și Tit, Sfântul Apostol Pavel le da răspicate îndrumări pastorale; cum să vorbească celor bătrâni, celor tineri, văduvelor. Tot acolo sunt arătate calitățile pe care trebuie să le aibă un Episcop, un Preot, un Diacon. Deci fără putință de tăgadă este arătat că Biserica avea o clară ierarhie, că avea Taine și Rânduială tare. Scrisori ale ucenicilor Apostolilor, Sfinții Clement al Romei, Ignatie Teoforul al Antiochiei, Sfântul Palicarp al Smirnei, vorbesc despre aceiași organizare clară, și aceleași rânduieli pe care le aflăm în Biserica Ortodoxă azi. In Epistola Bisericii din Smirna către cea din Philomelium (cunoscuta și ca Martiriul lui Policarp), scrisă în jur de 156 d.Chr., în mod clar spune Sfântul Irineu, Episcopul din Lyon.

Ca….”a fost învățat de către Polycarp al Smirnei și acela i-a încredințat rânduiala bisericii universale”. Deci, Irineu fusese învățat de către Policarp, căruia îi fusese ucenic și care, la rândul său, fusese ucenic Sfântului Episcop și Evanghelist Ioan. Modul în care rânduiala din Biserica și Sfânta Tradiție s-a transmis este arătat fără putință de tăgadă! Iar despre rolul de neînlocuit al Sfintei Tradiții ne vorbesc marii dascăli ai Bisericii: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore Teologul, Sfântul Ioan Gură de Aur. Oare pe acești Sfinți să îi credem sau pe “predicatorii” sectari?

Dar acestea fiind spuse trebuie să fim foarte conștienți de un alt lucru.

Libertatea și Tăria Bisericii Drept Măritoare, Ortodoxe, ”una, sfântă, sobornicească și apostolească”,au fost și sunt, sub permanent atac. Un atac care este inspirat de “cel rău” și dus prin slujitori, fie amăgiți, fie convinși, ai lui. Așa au apărut ereziile și urmașul lor sectele.

Erezia este o învățătură greșită, neconformă cu dogmele dreptei credințe. (Spre exemplul, adaosul “Filioque” adăugat de romano-catolici la Simbolul Credinței.) Dar primele erezii au apărut curând după întemeierea Bisericii. În esență ereziile răstălmăceau Tradiția și Scripturile și introduceau blasfemii. Esențial a fost “arianismul”, care contesta “dumnezeirea” Mântuitorului. Din acest “arheretic” s-au desprins alte asemenea aberațiuni și blsafemii. Biserica le-a lepădat și dovedit ca mincinoase pe toate, inițiatorii și următorii lor au fost dați “anathema”. Dar aceste erezii au fost reluate din nou și din nou, sub alt nume și având același conținut. Să nu uităm că necuratul nu este “deștept”, este tenace.

Ereziile sunt inspirate de către demonii “teologi”, ”arhiconi”. Acești demoni știu învățăturile Bisericii în amănunt și rostul lor este de a rătăci pe oameni. Cei care se lasă rătăciți o fac din mândrie și trufie deșartă, din dorința de a arăta “că sunt ceva”. Iar urmarea este că pierd și lumea asta și cea care va să vină. Mai ales după dezastrul “reformei”, după ce acești eretici s-au separate de Biserică și au pierdut comunicarea și Harul Sfântului Duh, ereziile au decăzut în secte, tot mai blasfemice, până a ajunge la otrava “mormonă” sau “martorii lui Iehova”. Numărul acestor secte crește exponențial, sunt câteva mii astăzi, la nivelul că fiecare cartier își creează propria “sectă”. Efectiv aceste secte sunt foarte asemănătoare, dacă nu identice, găștilor!

Tipul de argumentare sectar este absolut stupefiant. Fără urmă de logică, pur și simplu samavolnic, ei afirmă că Sfânta Tradiție nu are importantă și în fapt nici nu există și nu trebuie luată în considerare. Deci o tradiție de două mii de ani este înlocuită cu tradiții sectare create…după anotimp. Dar dincolo de faptul că tăgăduirea Sfintei Tradițîi este o blasfemie, simplul fapt de a nu o lua în seamă reprezintă o greșeală de metodologie sinistră.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre rânduială și vechime în Biserică” →

În aceste zile Biserica Ortodoxă trece printr-o grea încercare, o încercare care urmărește dezbinarea Ei. Din nefericire cel prin care această grea ispită este propagata este Patriarhul Istanbulului, Bartolomeu. Încolțit de cămătari și ajuns în stăpânirea serviciilor secrete “globaliste”, Patriarhul, acestei fantomatecei Patriarhii”ecumenice”, s-a lăsat cuprins și de un duh de mărire nebun. El a ajuns să se considere un soi de “papă” orthodox, o aberație și o blasfemie pe care Ortodoxia nu a putut și nu o poate accepta. Cuprins de acest duh necurat, Bartolomeu a sancționat drept “canonic” ceea ce nu poate fi, adică o înjghebare samosveata subordonată regimului vremelnic din Kiev și a provocat astfel dezbinare profundă în lumea ortodoxă. O alta ispita este amăgirea “ecumenista”, care propovăduiește “unire” acolo unde nu poate fi. Caci nu poate fi unire între Dumnezeu și Mamona. Aceste ispite vor, trece și Biserica Ortodoxă va rămâne una, dar este bine să ne aducem aminte de ce este UNA, SFÂNTĂ, SOBORNICEASCĂ ȘI APOSTOLEASCĂ.

Puțin înainte de jumătatea veacului al XIX-lea Alexei Stepanovich Khomiakov publica lucrarea, ”Biserica este Una”. Această lucrare sistematiza și demonstra că Biserica este doar una și ea este cea Ortodoxă. Lucrarea a rămas ca punct de referință pentru toți cei care studiază istoria creștinismului și caută să înțeleagă esența lui. Pentru Ortodocși această lucrare ar trebui să fie lectură obligatorie. Această lucrare demonstrează, fără drept de apel, un adevăr pe care de fapt toți Ortodocși îl știu sau ar trebui să îl știe,că Biserica Ortodoxă este singura Biserică păstrătoare a întregului mesaj creștin, a Adevărului și singura care poate asigura mântuirea. Aceiași lucrare arată că în materie de creștinism nu există “adevăr” parțial, sau puncte de vedere cu merite egale; sau suntem în “adevăr”, sau nu suntem.

Alexei Stepanovich Khomiakov a trăit din 1804 până în 1860. El descindea dintr-o strălucită familie nobiliară rusă (“dvoreni”). Strălucită a fost acea familie prin contribuția membrilor ei, pe câmpuri de luptă, în cultură și artă. Dar mai ales o familie care în chip autentic trăia Ortodoxia. Tatăl lui Alexei Khomiakov era vestit pentru modul omenesc și creștinesc în care își trata țăranii de pe moșiile lui. Se pare că în casa tatălui lui Alexei Khomiakov a poposit chiar “Pelerinul Rus” în peregrinările sale și o emoționantă descriere se află în paginile acelei cărți despre acel popas. ”Pelerinul Rus” fiind o altă carte care ar trebui citită de către orice creștin Ortodox.

Alexei Khomiakov a studiat temeinic și,în același timp, a fost ofițer în armata Imperială. Pe câmpurile de lupta el s-a purtat admirabil în anii 1822-1828. După aceea, majoritatea vremii, a petrecut-o în conacul moșiei străbune. De acolo el a trimis, sub formă de “scrisori”, texte, adevărate cărți, privitoare la istoria Rusiei dar mai ales despre rolul Ortodoxiei.

Alexei Khomiakov a manifestat o totală neîncredere în “capitalism” și în “socialism”. El a considerat că aceste forme sunt inumane, degradante și aducătoare de dezastru. (După părerea mea istoria a confirmat această opinie.) Pentru el esențial era “neamul” și formele lui de organizare tradiționale modelate și spiritualizate de Ortodoxie. În acest sens el a dat o importanță decisivă termenului de “sobornosti” (sobornicitate), însemnând “universalitate”, dar în dependență reciprocă a membrilor, în “comuniune”. Iar cea mai apropiată manifestare a acestui concept în societate el o afla în obștea sătească, în “sat”, ”obshchina”. Gândirea lui a fost împărtășită de către filozoful istoriei Constantin Leontiev și de către Fiodor Dostoievski. Este interesant că acest model de gândire a fost “uitat” multă vreme și abea în ultimii ani(2008-2017) a fost reactualizat și, până la un punct, retrăit în Rusia. Alexei Khomiakov a trăit pe moșia să și s-a străduit cu dăruire pentru cei care îi erau dependenți. În timpul epidemiei de holeră, din 1860, Khomiakov a umblat din casă în casă, ajutând pe cei năpăstuiți și atunci a și contactat boala care i-a adus sfârșitul. Khomiakov a trăit plenar cele pe care le predica. Cum ziceam Alexei Khomiakov este autorul a mai multor lucrări (care, cu voia lui Dumnezeu, voi caută să le prezint) dar cea mai importantă rămâne, ”Biserica este Una”. (După cunoștință mea, nu există o traducere românească a lucrării, dar ea poate fi accesată pe internet la google.com, Alexei Khomiakov, ”The Church is One.)

Lucrarea “Biserica este Una” este scrisă concis și cu o densitate care face ca fiecare frază să devină un postulat. Este foarte greu să “rezumi” această lucrare.

Primul capitol este intitulat, ”Biserica este Una”. Aici autorul arată că Biserica este una, unul fiind Trupul lui Hristos care și este Biserica. Ea se manifestă, pe pământ, prin totalitatea credincioșilor (evident Ortodocși) uniți prin Duh.

Biserica este “împărțită” în cea “triumfătoare”, din Ceruri și cea “luptătoare”, a celor vii. Dar această “diviziune” este doar pentru oamenii trăind pe pământ, în veșnicie această diviziune nu există, Biserica cuprinzând pe cei care au fost, sunt și vor fi.

Apoi, în capitolul “Una Sfânta, Sobornicească și Apostoleasca”, autorul demonstrează aceste “atribute” ale Bisericii care, din nou, îi dovedesc singularitatea și din nou dovedesc Ortodoxia ei.

In capitolul, ”Scripturile și Tradiția”, Khomiakov arată că “lucrarea” și” tradiția” premerg “scripturile” dar că toate trei sunt în unitate fiind inspirate de același Duh Sfânt. Khomiakov arată apoi limpede că cel care ar respinge una dintre aceste trei (lucrări, tradiție sau scripturi) s-ar așeza pe sine dement “judecător” al Duhului Sfânt și ar comite un păcat de moarte. Căci, spune el, Ortodoxia nu este un exercițiu intelectual,este o trăire vie și personala.

Sfânta Tradiție reprezinta învățăturile care la început nu au fost scrise, ci transmise prin viu grai. Mai târziu ele au fost scrise de către Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe. Mai pe înțelesul “sectarilor”, între Tradiție și Scripturi este aceiași relație ca între cel nou născut și certificatul său de naștere. Ca să existe un “înscris” al nașterii, mai întâi trebuie să fie un nou născut. În semeția lor prostească, ,,sectarii” au ajuns sa nege Tradiția, recunoscând doar Sfânta Scriptură, ”aberația ‘Sola Scriptura”! Dar și tradiția are un început și în fapt ei au creat o nouă tradiție, o tradiție săracă, rătăcită, rău înțeleasă. În loc să respecte Tradiția instituita de Apostoli și de către Sfinții Părinți ei accepta aberațiunile blasfemice ale lui Martin LLuther si ale penibililor lui urmași. A corecta lucrarea Sfântului Duh, făcută în Tradiție, este o hula nebună și dovada de mândrie demonică. Vai de capul acestor “sectari” osândiți la pierderea și a acestei lumi și a celei care va să vină. Că așa este, ca lipsiți de poavața Sfintei Tradiții, deci de lucrarea Sfântului Duh,”sectari” nu se pot adânci decât din rău în mai rău, ne este dovedit de mulțimea, în continua creștere, a acestor “secte” prostești, una mai anapoda și mai aproape de demonism decât alta.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”” →

Este un truism, dar trebuie repetat că toți și fiecare putem vedea stări rele, stări negative, în jurul nostru. Problema “răului” în lume a fost dezbătută în felurite chipuri. Dar cel mai adesea aceste filozofari și speculații în jurul”problemei răului”, nu au făcut decât să complice lucrurile și să producă o stare de neputință. Pentru Biserică (și înțeleg prin asta Biserica Ortodoxă, singura adevărată) nu speculația în jurul răului este de interes,esențială este combaterea răului. Iar acest lucru trebuie să îl facă toți, adică fiecare. Să nu ne avântam în generalizări și recomandări, mai degrabă să ne străduim să combatem propriul rău, răul care ne stăpânește și care, cel mai adesea, înseamnă patimile noastre.

În lipsa lui Dumnezeu, ”omul” devine un obsedat de sine însuși,un auto-idol și jalnicele lui utopii îl distrug antropologic. În esență, prin pierderea Duhului Sfânt, nici măcar nu mai este o ființă omenească. Devine o entitate stăpânită de porniri anarhice,dezordonate, dorințe distrugătoare și care în final devin patimi. Orice pasiune, devenită patimă, poartă în sine sămânța morții trupești și sufletești, căci duhul discernământului, capacității de a deosebi binele de rău, dispare. Stările pasionale sunt instigate și îmboldite de ispitele celui rău. Iar aceste ispite, care devin tot mai brutale, mai crude, în final distrug.

În adâncul oricărei stări pasionale, de patimă: ambiție, erotism, jocuri, narcotice, se află un mecanism simplist al posesiunii care, odată analizat, uluiește prin conținutul sau repetitiv și finalmente plictisitor. Pentru a menține tensiunea patimii, a pasiunii, ”doza” trebuie mereu mărită și în final aceasta generează moarte sufletească, trupească sau, în cazurile extreme, sinucidere.

Dar atunci când suntem confruntați cu patimi trebuie să fim conștienți de un lucru. Nu necuratul se lupta cu noi, să nu ne trufim!, el doar încurajează dorințele noastre aberante.

Într-o apoftegmă din Pateric limpede ni se spune despre acest lucru: “A întrebat Avraam al lui Agafton pe avva Pimen, zicând: cum mă luptă dracii? Și i-a zis avva Pimen: pe tine te lupta dracii? Nu se lupta cu noi, câtă vreme facem voile noastre. Căci voile noastre s-au făcut draci, și ne silesc pe noi, ca să le împlinim. Iar dacă voiești să știi cu cine se lupta dracii, apoi află că se lupta cu Moise și cu cei asemenea lui.” Din acest text limpede trebuie să înțelegem că pentru a combate patimile este în primul rând necesar să ne autocontrolăm, să alungăm dorințele pătimașe, negative și apoi trebuie să înțelegem care sunt ispitele sugerate de către necuratul.

În lumea pe care o străbatem, între alte aberaţii mult vehiculate, o putem auzi şi pe cea tăgăduind existenţa și lucrarea necuratului. Pentru necuratul asta este o mare biruinţă, căci mai mare bucurie decât de a fi tăgăduit el nu are. Fiind duh şi esenţă a răului, negativitate pură, el doreşte starea de secreţie şi chiar tăgăduire. Dar asta nu schimbă realitatea că necuratul există, lucrează în voie şi răneşte în masă.

Demonii sunt duhuri căzute,îngeri căzuţi. ”Prinţul” lor, Lucifer, prin duh de mândrie s-a dorit pe sine asemenea lui Dumnezeu şi, cum îngerii comunică prin gânduri, acest gând al lui Lucifer a fost instantaneu cunoscut. Parte din îngeri s-au împărtăşit cu Lucifer şi au fost zvârliţi în Iad. Atunci Mai Marele Voievod al Îngerilor a rostit, “Michael”, ”nimeni nu este ca El” şi a adăugat “să stăm bine,să stăm cu frică”. Această sabie de foc stă şi azi în mâinile Marelui Voievod al cetelor îngereşti Michael, cel care ne va duce la Rai de vom fi vrednici.

Căzut, Lucifer, cel ce fusese prinţul dimineţii, a devenit “satana”, în ebraică,”cel care dezbină”, iar asociaţii lui “diabolos”, în greacă, ”cei care calomniază”, ”cei care mint” În interiorul lor există o ierarhie şi cete specializate: în desfrâu, beţie, ucidere, furt şi aşa mai departe. Tot acolo sunt şi “demonii teologi” (arhiconi), cei care ştiu Scripturile mai bine că oricine şi care ştiu să însele pe cei mândrii. Aşa au apărut religiile aberante, sectele şi cultele, aşa au apărut ereziile şi ateismul. Toate, un adevărat cancer pe trupul omenirii. Demonii schimonosesc lucrurile şi de aceea sunt numiţi “cel viclean”. Căci viclenia este încă mai nocivă decât răul vădit.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre patimi” →

Vremea pe care o străbatem este bântuită de o stare generală de îngrijorare. Oamenii sunt în permanentă îngrijorați; de situația economică, de situația politică, de necazurile casnice, de sănătate, de zvonuri și mai ales de “ziua de mâine”. Aici trebuie să deosebim cu grijă între ce înseamnă precauție, efort pentru a susține existența și de a o îmbunătății și ceea ce sunt “îngrijorări” pentru stări și lucruri asupra cărora nu avem nici un soi de mijloc de influențare. Sunt “grijile” despre care am fost foarte direct avertizați: ”Nu va îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.” (Matei 6:34) și “Nu vă împovărați cu nici o grijă, ci întru toate, prin închinăciune și prin rugă cu mulțumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu.”(Sf.Pavel,Filipeni, 4:6). Din nou trebuie repetat că este o deosebire fundamentala, de categorie, între preocuparea de a face față greutăților vieții, care este dreapta și legitimă și “grijile” pentru lucruri care sunt cu totul în afară controlului nostru; ”griji” care sunt de fapt ispite. Dar în ciuda acestui adevăr, pe care teoretic, mai toți oamenii îl știu, aceste “îngrijorări” domină lumea și o chinuie.

În primul rând este absolut limpede că aceste “griji” sunt un enorm și inutil consum de energie sufletească și afectivă. Orice am face nu vom putea avea sub control viitorul. Pur și simplu nu este cu putință. Ce este însă cu putință este să ne chinuim în zadar și să distrugem clipa prezentă fără rost. Aceste “îngrijorări” sunt, până la urmă, manifestări de trufie, încercări de a înlocui pe Cel care stă deasupra vieții și a morții. În același timp este și dovadă de lene și lipsa de dreapta măsură. Singurul moment care este sub controlul nostru este clipa prezentă, ”acum”. În această clipă avem nu doar posibilitatea, ci și obligația de a face o opțiune,între bine și rău, fie că vrem, fie că nu vrem. Pentru a depăși această obligație cel mai adesea ne chinuim cu lucruri și stări pe care ni le imaginăm (și imaginile, închipuirile, sunt singurele lucruri pe care ni le oferă necuratul). Vedem această stare prin multe care ne înconjoară dar, cea mai evidență, este goana, obsesia, după “știri”: prin computer, televizor, ziare, zvonuri. Pe drept cuvânt Alvin Toffler, în cartea “Șocul Viitorului”, spunea că antenele posturilor de recepție sunt asemenea părului din cap zburlit de groază. Este interesant că pentru deslușirea stării prezente și eforul de a vedea “ce va fi” au existat două căi: divinația și proorocia.

Este interesant de observat că cea mai mare preocupare cu “viitorul” există în societățile incerte, în comunitățile nomade, în zonele de mahala și între cei care nu au nici un fel de “rădăcini”. Membrii acestor societăți nu se pot referi, nu se pot raporta la nimic sigur, la nici un model anterior. Ei se zbat între un prezent dubios și un viitor de Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre îngrijorări” →

Frica, şi sub acest titlu generic înţeleg toate manifestările ei: frică, anxietate, spaima, panică, este produsă de perceperea unui pericol, real sau închipuit. Sentimentul produce schimbări majore în organism; palpitaţii, respiraţie rapidă şi gâfâit, transpiraţie, mâini “umede”, senzaţie succesive de frig şi cald, tremur. Frica poate fi produsă de o seama de factori: înălţime, spaţiu închis, apă, foc, insecte, duhuri rele, moarte sau pur și simplu de “necunoscut”. Această din urmă, frica de necunoscut, de ce s-ar putea întâmpla, dincolo de orice închipuire a noastră, creează ‘panică”. Panica este între “frici” cea mai copleșitoare. Întreaga fiinţă este copleşită. Bătăile de inima se înteţesc până la a intra în arest cardiac. Raţiunea nu mai funcţionează, se pot comite acte extreme, de la crimă la sinucidere. (Este interesant că numele fenomenului, ”panică”, este asociat cu Pan, zeul păşunilor. Se spune că trezit brusc din somnul lui de după amiază, Pan scotea un ţipat teribil, care aruncă turmele și păstorii în amoc.)

Personal cea mai completa şi mai exactă descriere a stării de panică şi auxiliarele ei, frică, spaima, anxietate, am găsit-o în “Cartea Înţelepciunea lui Solomon” în capitolul 17.

Este descrisă acolo starea de panică în care se aflau locuitorii Egiptului atunci când au fost bântuiți de “plăgi”. Plăgi lăsate de Dumnezeu deoarece nu au dat ascultare poruncii, ”lăsaţi Poporul meu să meargă”. Citez: “Nelegiuiţii, având încredinţarea că pot să asuprească neamul cel sfânt, zăceau închişi sub acoperişurile lor-înlănţuiţi de întuneric şi robi unei nopţi fără ziua-şi fugari erau de la veşnica Ta purtare de grijă…Adăposturile unde se închideau nu i-au scutit de spaime,căci în jurul lor răsunau zgomote care îi înspăimântau şi arătări posomorâte care îi umpleau de groază…Fiindcă răutatea inimii este plină de temere,ca una care se ştie vinovata şi mustrată ea de sine însuşi; ea îşi vede mărită nenorocirea. Căci spaima nu este altceva fără numai lepădarea oricărui ajutor care-ţi vine de la dreptul judecător. Şi când scade nădejdea în adâncul inimii, te sperii şi mai mult,dacă nu ştii care este pricina de unde îţi vine chinul…peste aceia se întindea o noapte grea, care era chipul întunericului ce avea să-I înghită, şi ei pentru ei înşişi erau mai grea povara decât acel întuneric”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre frică, spaimă, panică” →

“Globalismul”, încercarea de a impune lumii un “imperiu”, cu comandă unică și fără apel, reprezintă flagelul timpului istoric pe care îl trăim.

Trăsăturile “globalismului sunt în totalitate negative și între ele se pot aminti: “Globalismul” este o creație a cercurilor transnaționale care doresc să își întindă dominația și posibilitatea de câștig peste întreaga planetă.

Sub lozinca “globalismului” cei foarte bogați au devenit încă mai bogați și cei săraci au fost adânciți în mizerie. Diferența dintre bogați și săraci, la nivel individual dar și între state, a devenit obscenă. În USA, cea mai bogată țară a lumii, primii 5% dintre bogați controlează peste 80% din bogăția țării. Aceasta nu mai este inegalitate, este dezmăț!

Sistemul financiar impus de “globalism” a făcut că manipulările bancare să genereze crize acute în anume părți ale globului. În acele locuri transnationalii au putut acapara, la prețuri de nimica, toată bogăția locală. Să ne gândim la modul în care pământul arabil din Estul Europei este acaparat de transnationali la prețuri ridicole. Iar toate aceste “reguli” sunt impuse de transnationali după bunul lor plac. Statele naționale sunt subordonate unor “centre” transnaționale la modul absolute. Părerea localnicilor nu mai are nici o importantă. Grupuri politice stipendiate din afară acaparează puterea și împlinesc planurile comandate. Putem vedea acest lucru lesne urmărind acțiunile unor formațiuni politice ca USR-PLUS și eiusdem farinae. Drepturile cetățenești sunt călcate în picioare, identitatea locurilor este batjocorită. Tradiția și Credința sunt marginalizate și eliminate bucată cu bucată.

În repetate rânduri s-a afirmat cum că “globalismul”, centralizarea puterii guvernamentale și politice, ar fi un produs inevitabil al “progresului”, s-a mers până în a afirma că “globalismul” ar fi încununarea dezvoltării omenești! Nici mai mult, nici mai puțin! Mai departe, din această idee șchioapă s-a urmat cum că, cel care s-ar îndoi de virtuțile “globalismului” , s-ar afla împotriva “progresului” deci, la temniță cu el!

Dar în realitate, ”visul” unui imperiu mondial, dominat de “elite”, nu este ceva nou. El merge la “Turnul Babel”, la Platon și “Republica”. Utopia și dorința “elitelor” de a stăpâni total, este veche de când lumea. Aceasta nu este manifestare de “progres”, este un clar regres. Este regresul către o ideologie de care Neamurile au luptat să scape încă din zorii istoriei. Starea organic este cea a “locurilor” cu identitate și tradiție.

Cei care au studiat psihologia “globaliștilor” au ajuns la o concluzie unică: toți promotorii “globalismului” au personalitate sociopat-narcisistă. Cei care au această personalitate manifestă totală lipsa de empatie cu cei din jur, incapacitate de a avea sentimente pentru cei din jur, totală dedicație pentru “relativism”, deci capacitatea de a “justifica” orice acțiune personală, setea de a domina pe cei din jur, de a le impune dorința lor și totală incapacitate de a recunoaște greșeli. Principala lor dorința este de a își împlini fanteziile lor despre “superioritate” și “pozitivitate”. Cu cât aberațiile lor sunt acceptate, cu atâta mai mult vor genera alte aberații. În termini concreți pericolul cel mai mare al “globalismului” îl reprezintă încercarea de a distruge identitatea locală, Tradiția și Credința. Iar aceste lucruri “globalismul” caută să le împlinească promovând un sălbatec imperialism cultural, și un degradant, vulgar secularism.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Primejdia globalismului” →