Adriana RĂDUCAN: „ROMANŢA CELUI CARE S-A ÎNTORS – Viaţa scriitorului ION MINULESCU între poveste şi realitate”

Pornind de la aserţiunea lui Marin Voiculescu că eternitatea poate fi înţeleasă ca „un vis pentru toţi şi o realitate pentru puţini”, consider că scriitorul Al. Florin Ţene este un împătimit al scrisului, care excelează şi fascinează prin romanele sale, dedicate unor personalităţi ale literaturii române.

Fără să contabilizeze risipa energiei personale, cu preţul trecerii ireversibile a timpului, Al. Florin Ţene se înarmează cu răbdarea necesară unui îndelungat studiu privind viaţa şi opera scriitorului ION MINULESCU. La capătul acestei laborioase activităţi, scriitorul, biograful şi istoricul literar Al. Florin Ţene publică romanul „ROMANŢA CELUI CARE S-A INTORS – Viaţa scriitorului ION MINULESCU între poveste şi realitate”

Amintitul roman a văzut lumina tiparului la Editura NAPOCA NOVA, CLUJ – NAPOCA, 2018, un roman structurat în două părţi, fiecare parte având câte patru capitole, o alcătuire amplă de 350 de pagini, cu un fir epic robust, asemănător unor imense aripi, care deconspiră semne ale întregului, ale unei vieţi atotcuprinzătoare şi recuperată, un adevărat triumf al cunoaşterii, dus în larg, pe cel mai înalt catarg.

În „Cuvântul Autorului”, Al. Florin Ţene precizează: „ Am urmărit ca naraţiunea să fie cât mai aproape de adevărul istoric, uman şi social”. Volumul este prefaţat de Prof. Univ. DHC. Theodor Damian, care notează lapidar: „Cercetarea pe care o face Al. Florin Ţene este bazată nu numai pe bio – bibliografia lui Minulescu, ci şi pe cărţi şi documente de epocă, pentru a împrumuta de acolo concepte, limbaj, atmosferă şi alte elemente necesare verosimilităţii menite să contribuie la succesul romanului”…

Conştient de rolul său de biograf şi istoric literar, Al. Florin Ţene dă frazei o matură precizie. De-a lungul celor opt capitole, scriitorul urmăreşte progresiv viaţa şi opera lui Ion Minulescu, întregind-o cu masa de evenimente a epocii respective, a unei vieţi scurte, dar tumultoasă.

Din CAPITOLUL I – „DIN CÂND ÎN CÂND, MĂ URC PE DEAL, SPRE SOARE” aflăm interesante date despre familia Minulescu şi atmosfera Bucureştiului de altădată. Alexandrina, născută Ciucă, mama lui Ion Minulescu, era fiica unui proprietar de pământ de prin părţile Slatinei. Tudor Minulescu, soţul Alexandrinei şi tatăl lui Ion Minulescu, moare de apoplexie, la Turnu Măgurele, în noaptea de Revelion. Naşterea micuţului Ion Minulescu, pe 6 ianuarie, căsătoria Alexandrinei cu locotenentul Petre Constantinescu, care devine tatăl vitreg al micuţului, plecarea la Bistriţa, unde tânărul locotenent merge in interes de serviciu, naşterea micuţei, sora lui Ion Minulescu, când el se pregătea să meargă la şcoală sunt dezvăluite pe rând la începutul romanului.

– „Acum urmează Piatra Olt, Ionele! Este nod de cale ferată. Aici se întretaie liniile ce duc la Craiova cu liniile pe care mergem noi…

– Uite, nene …, se vede gara!

– Să nu-i mai spui aşa…El este tatăl tău!

– Bine, mamă! Îi voi spune tată!

De pe banchetă, Petre Constantinescu a zâmbit, mângâindu-l pe creştetul capului”

Continue reading „Adriana RĂDUCAN: „ROMANŢA CELUI CARE S-A ÎNTORS – Viaţa scriitorului ION MINULESCU între poveste şi realitate”” →

Al. Florin ŢENE: Patria ca poem al existenței Poetului

După evenimentele din decembrie 1989 a existat o explozie lirică ne cunoscută în istoria literară română. Cu toate că s-a încercat să fie explicat acest fenomen spontaneu, dar, totuși, explicațiile nu ne-au convins. Acest fenomen se poate exemplifica prin tradiția poetică cu nimic mai prejos decât a multor literaturi cu data inițială mai veche. Pot să amintesc poeții interbelici a căror înrâurire biografică s-a exercitat direct până acum, iar istoricește rămâne durabilă.

Apoi, în al doilea rând, să nu uităm de Eminescu și este cu neputință să despărțim drumul vreunui poet de-al nostru existent în istoria literaturii sau nu, de iluminația acestui Luceafăr. Pe Eminescu îl înțeleg ca un termen congener și nume unic național, indiferent de timpuri istorice, politice și loc. Apoi, coborând pe treptele vremurilor literare, pașoptiștii al căror rezonanță contemporană constă mai puțin în ce era stilisticește nou la acea data și mai mult în înțelegerea istoriei, înțeleasă ca o repetare de prototipuri și ca o înfățișare eroică a umanității. Poezia inventivă a lui Ion Budai-Deleanu nu este străină de contemporani, iar Văcăreștii și Dimitrie Cantemir și-au găsit în lirica de astăzi urmași loiali. Nu-l uit nici pe Nicolaus Olahus, cărturarul elegiac, și mulți alții, repetați și azi în felurite proporții și identificați într-o vocabulă veche, într-o într-o întorsătură de frază lirică, într-o viziune, adaptați, se înțelege, la temperatura actualității…Chiar dacă tradiția poetică nu are mai mult de patru sute de ani și ceva, de la Dosoftei (1660), aceea orală, folclorică, este neîndoios mult mai veche și umple un mileniu. Această literatură, edificată în momentele de liniște și pace, destul de rare, a unei istorii zbuciumate dar și frumoase,și-a găsit în poetul român de azi un ecou vibrant ca un răsunet.

Poetul român, în al doilea rând, este frisonat de sentimental universului și nemărginirea lui. O parte din ei au meditația conceptuală ori elegia nebuloasă, lirica fără metafore, sau experimental. O parte din ei nu concept liricul fără deformare, sau eposul, sunt fără viziune în extensie cu substrat teoretic. Poeții noștri au o percepție pentru elemente și numenii universali sunt pentru ei material lirică, înfățișată într-o substanță locală..Sunt unii care pot vedea în aceasta un simțământ anistoric, o lăudăroșenie disgrațioasă, o laudă a forțelor oculte. Însă primitivul se sperie de element, divinizează focul fiindcă nu-l simte și nu-l cunoaște și e pentru el o reacție chimică distructivă, exorcizează apa care îl năpădește fiindcă e pentru el o stihie. Consensul cu universal e nota poetului român, nu groaza de elementar. Pământul, focul, apa, aerul sunt termenii lumii cunoscute, dirijate după legi ne-ignorabile, în care omul din spațiul carpato-danubiano-pontic s-a inițiat. Echilibru românesc și cumpătarea vine de la daci sunt semnele cunoașterii legităților universal și ale echilibrului lor. Nimic excesiv nu-l atrage pe Scriitorul din țara noastră. El nu admite stranietatea decât ca un termen dialectic, Pentru poetul român nu spaima, nu groaza de primate și elementar, cu armonia și consensul cu universul.Stihiile nu-i sunt pe plac și nu întâmplător în poezia română a vibrat foarte rar un răsunet marin, deși marea a fost geograficește o margine sempiteră. Nici Epsitulae ex Ponto sau Pontica – „Scrisori de la Pontus Euxinus (Marea Neagră)” sau „Ponticele”, în patru cărți ale lui Ovidiu nu a influențat pe poetul român.

Poetul român cântă câmpia, laudă pământul, câmpia și holda, ascultă mirabila fecundație, e prin urmare un teluric germinativ.Poemele anotimpurilor și rotirea cosmică în temeiul prezentului răsfrânt în viitor le descoperim în poezia contemporană. Poetul român cu pletele în vânt sau poetesa cu rochia albă mulată pe pulpele-i apetisante le plac întinderile campestre căci poeții noștri au sensul infinitului raportat la condiția lui umană. Visul himeric, ultramarin, tot ce se extrage din orizonturile lui echilibrate e înlăturat. Câmpia întinsă arsă de vipia verii cu calul viguros secvențiind orizontul cu goana lui, contemplația infertilă, cu gândul la fabulații de dincolo de zare, sau la Fata Morgana,, aceasta e rară și se naște ca un incident. Poetului nostru de pe meleagurile ancestrale ale țării îi place muntele, deoarece e în esența lui un alpestru și a cântat mai degrabă pădurile de esență tare montană decât salcia plângătoare cum o face poeta Titina Nica Țene, și mesteacănul de podiș despre care a scris cu talent Anghel Dumbrăveanu.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Patria ca poem al existenței Poetului” →

Al. Florin ŢENE: Mișcarea secretă a cărților, inclusiv cele de poezie pe raftul bibliotecii

Istoricul literar care nu ia în seamă traducerile nu îmbrățișează ansamblul poetic din sistemul literar de pe Terra și nu merge la origine, el vede faptele sub aspect final, creativ și original, neglijând că în materie de literatură originalitatea absolută este o utopie și că opera, chiar în aparență spontană, are un mecanism motrice inalizabil care izvorăște într-o proporție impasibil de calculat și din mediu. Datorită acestui fapt sunt cărți care într-o epoca istorică stau în primul rând pe raftul bibliotecii, (Maria Banuș, Veronica Porumbacu, Nina Cassian, Luis Aragon ) iar în altă epocă istorico-politic trec pe al doilea rând, (V.Em Galan, A Toma, Sorin Toma, ) s-au chiar dispar din biblioteca publică datorită unor dictaturi politice (Radu Gyr, Traian Dorz, Arghezi până în 1950, Gib Mihăescu până în 1965 și chiar Eminescu 1945 până în 1948 ). A face istorie literară este, prin urmare, a examina epoca sub raportul traducerilor.

În plus, cărțile au deplină valabilitate estetică și a vorbi despre autor sub aspectul creației nu este o vorbă aruncată fără suport al adevărului.Izbitoare în traducere este în chip vădit proteicitatea, fiindcă poetul schimbă aici cu ușurință tonul după cheia portativului citit și solfegiază liric în concordanță cu emoția personală. A traduce poezie este a interpreta dirijoral o partitură. Cel ce traduce îmbrățișează virtual și admite opera în măsura în care o repetă la sonoritatea proprie afectivă. După mine traducerea este o creație eșuată, izvodită cu o sugestie exterioară peste care spiritul adaugă realitatea lui tehnică. Mulțimea de traduceri la noi în țară este semnul unei inițieri afective sub raportul creativității profunde și inalizabil. Practic, domeniul traducerii cărților de poezie a căpătat o întindere planetară, în timpul comunismului de la noi, exista o restriște în acest domeniu. Erau pe listele de traducere poeți și scriitori agreați de regim. Se recomandau scriitori cu vederi de stânga sau simpatizanți ai partidelor comuniste din Italia, Franța, Grecia și din Africa.Astfel, cititorul român așeza în biblioteca sa pe primul rând catrenul persan, și sonetul italian, haiku-ul nipon și romanța hispanică, pe Whitman și pe Omar Khayam, pe Horațiu și pe Jorge Guillen. Totuși, deși se întinde pe o plaje largă planetară, biblioteca de poezie străină are o răspândire sistematică și cuprinde totalitatea, fără a mepriza, acum în democrație, căci în regimul de tristă amintire trebuia ca traducătorul să aleagă autorii de pe o listă agreată de cenzură, obstrucționând inițiativa personală a traducătorului. Traducătorul, fiind mai rar și critic, poate dezechilibra înaintarea organică a unei literaturi prin insistența propagării cantitative a unei literaturi, prin insistența propagării cantitative a unei unice opere, a unei singure școli, a unui tip restrictiv de literatură. Foarte mulți poeți clasici, dar și contemporani români, au tradus poezii ale confraților străini. Suprarealiștii Eluard și Rene Char, ultimul cu sicitatea lui la limită și conciziunea abstractă, și-au găsit în Virgil Teodorescu, Gelu Naum, Botez, Demostene, Caraion, Ion, Cârneci, Magda, Dimov, Leonid, Ioana Pârvulescu, câte un pandant minunat. Darie Novăceanu a tradus pe melancolicul Juan Ramon Jimenez, iar regretatul poet Ștefan Aug.Doinaș a tradus pe cerebralul filolog Jorge Guillen etc.

A traduce lirică la noi în țară este o formă de coexistență literară și de elocvență estetică, un canal de contact cultural încontinuu, un stimulant estetic al unei energii creatoare infatigabile. A vedea în operă valoarea și a-i da viață în aerul unei limbi noi., unde poemul crește ca o planetă regenerată, în alt mediu lexical, este în ultima analiză expresia unei perfecte raționalități și a unei conștiințe necomune. Astfel, suntem contemporani, prin traduceri, cu Pindar și Camoes, cu Shakespeare și cu Mallarme, poetul român se regăsește pe sine în acest timp impersonal al bibliotecii imaginare, pe a căror rafturi cărțile au o mișcare secretă.

————————–

Al.Florin Țene

Cluj Napoca

Al. Florin ŢENE: Orașul cu scriitori – Drăgășani

Pentru cel ce se întoarce, din când în când, în orașul natal, Drăgășaniul, municipiul de la poalele Dealului Viilor, aflat la jumătatea drumului dintre Rm.Vâlcea și Slatina, cu tocăliile sunând în vii precum contrabasul într-o orchestră, cu parcul din centru cu străzi paralele, este un loc romantic de care frumos vorbea Gib I. Mihăescu și mai curând istoricul Teodor Barbu. Literatul care se reîntoarce pe locurile natale și la prieteni: prof. Emil Istocescu, un mare exeget al operei lui Gib I.Mihăescu, Mircea Câtea și poetul Marian Bărăscu, un animator cultural apreciat, are senzația că este potopit de scriitori. Ei par, la o privire de suprafață, cetățeni pașnici și visători, preocupați de treburile lor zilnice și, în definitiv, așa și sunt, în ce mai mare parte a timpului. O mai văd, din când în când, pe scriitoarea profesoara Mihaela Rădulescu publicând în revista filialei Vâlcea a Ligii Scriitorilor Români, după ce se întoarce de la școala din Bălcești, grăbită, drămuindu-și timpul între două navete. Cu toate acestea, drumurile lor cotidiene se întâlnesc ca și cum ar asculta de un program precis și de o migrație obligatorie care se repetă de două-trei ori pe zi. Ieșit din hotelul Rusidava și voind să te îndrepți spre Biblioteca municipală unde se află bibliotecara Cristina Prunel Bărbulescu, din clădirea modernă a primăriei nu se poate să nu observi pe un bărbat foarte agitat, bucuros că se întâlnește cu mine. Este poetul Marian Bărăscu, conducătorul cenaclului Gib I. Mihăescu, înființat de mine în anul 1957.

Nu i-am enumerate pe toți scriitorii din orașul meu natal. Nu am putut să mă întâlnesc cu toți, mă aflam într-e două trenuri și accelratul spre Sibiu nu mă aștepta.

————————–

Al.Florin Țene

Cluj Napoca

Al. Florin ŢENE: Poezia ca ceremonie a textului

Poezia este pentru literatură, și nu numai, exprimarea unei interdicții care se dedublează după cum ea pune în joc trăiri de ficțiune care reînoiesc și contextă sistemul formal admis. Un fenomen aparent paradoxal afectează, în ultimii douăzeci de ani, literatura lumii: pe măsură ce poezia își continuă parcursul normal, de formă experimentală, destabilizatoare și antisistem, proza neagă orice am crezut că ar fi cîștigat în secolul al XX-lea. Proza, în special romanul, pare a fi reținut din întreaga sa experiență doar funcția povestirii, o anume sondare psihologică și cîteva variabile formale. Piața universală de carte e inundată de produse care afirmă cu mîndrie prin propria structură că „nu vor altceva decît să spună povești“. Lăsînd însă la o parte acest orgoliu sub care detectez o anumită vinovăție, cred că proza a trecut printr-un proces de dezvrăjire, că s-a subsumat total comercialului și că nu face altceva decît să răspundă cererii, cedîndu-le rolul de saboteur prozei scurte și poeziei.

Nu de puține ori poeții, în cătarea originalității, au abordat poezia ca pe o comedie a sufletului. Astfel, Aurel Baranga a scris prin 1940 poeme de o cruzime și suprarealist macabru și vagabondaj, prefăcându-se mai târziu într-un comedian din domeniul dramaturgiei bulevardiere, cu destul succes, anulând din memoria estetică tot ceea ce fusese la debut anarhie juvenilă. Ion Negoițescu, oniricul, care făcea parte din grupul de la Sibiu, fiind cel mai tânăr impresionist , care a devenit critic literar, iar anxiosul Virgil Teodorescu, ce era poet cu simțul civic, un fel de Luis Aragon, precum Virgil Carianopol și prietenul Geo Dumitrescu. Avangardiștii Gellu Naum și C. Nisipeanu au fost avangardiști, activi sub raportul inovației literare, însă nu au întins o punte istorică din epoca unde au debutat și până la sfârșitul vieții.

Suprarealismul patronat de Sașa Pană, era un fel de Andre Salmon al avangardei românești își publica aberațiile într-un capitol arid al istoriei literară. Dacă aceștia au abandonat estetica tinereții vijelioase opera lor a rămas și a început să fie editată din 1965 și până acum, , găsind ecou în generațiile mai recente cu o acuitate profundă și policromă, ca și cum ar fi țâșnit din izvorul creației actuale. Cărțile acestora au adus în contemporaneitate un efervescent spirit literar prin cărțile lor istorice, restituite prin ediții quasi-complete. Sașa Pană cu “Poeme și poezii “( 1966) ,“ Prozopoeme“( 1970) , “Ospățul de aur”(1968 ) al lui Ștefan Paul, “ Stăpâna viselor“de Constantin Nisipeanu, “Orion “(1978 ) de Geo Bogza și “Blănurile oceanelor “(1968 ) de Virgil Teodorescu sunt atât documente istorice și ediții fără mare ecou, dar mai degrabă sunt sforțarea imanentă a unei literaturi de a recupera evantaiul ei integral în vederea unei exprimări depline și libere, cu absolută inițiere tradițională.

Avangarda istorică românească nu este tot una cu suprarealismul, cu toate că din observațiile mele suprarealiștii sunt mai numeroși și mai însemnați. Interesanți sunt expresioniștii încărcați cu idei insolite, cum ar fi dadaismul care este o creație de-a noastră prin Tristan Tzara și Marcel Iancu, la fel a găsit ecou în țara noastră futurismul prin F.T. Marinetti a explodat la Paris în anul 1909. Privită în ansamblu, așa ca dintr-o dronă imaginară, fără parti-pris , literatura română pare a scoborî cu fenomenele insurgente cu mult înaintea primului război mondial, aceea presă-pirat cu reviste cumulând patru cinci numere până la Al.Macedonski despre care am scris romanul “Priviți, privighetoarea cântă…! “ Toate aceste documente s-au publicat, încât cititorul sau istoricul literar contemporan a luat cunoștiință de ele. Astfel se cunoaște ceea ce este up-to-date pe glob. O antologie a poeziei românești de avangardă a fost publicată la Milano de Marin Mincu și Marco Cugno alături de cea tipărită de Sașa Pană la București, în 1968, au lărgit panerul cunoașterii avangardei românești în Europa. Clujanul Ion Pop publicând Literatura română și expresionismul, este o sinteză curajoasă, amintidu-ne și de Ov.S. Cromălniceanu și Adrian Marino, autorul unui studio deosebit despre avangardă. Este vorba de Dicționarul de idei literare, vol.I, 1970, care a câștigat o dimensiune europeană.

Din această relative ebuliție, care este intense și mai bogată din tabloul bibliografic, a ieșit o literatură compozită, unde fenomenul avangardist este reprezentat într-un chip insolit.Astfel de situații de felurite avangarde au dus astăzi la nașterea unor fenomene și stiluri pimpure din unghiul curentului inițial, clasificabile în categoria producțiilor baroce, anormale prin raport la norma literară, inventive în chip inconsecvent și contradictoriu, eretice în comparație cu prototipul istoric.

Cineva este expresionist într-un volum sau într-o poezie, în altă situație tehnica se modifică. Altul este suprarealist, pornind de la Urmuz și cultivă umorul absurd, altcineva face lirică suprarealistă în stilul și gustul lui Eluard.

Într-o grupă, pe care am numit-o “neo-surrealistă “ face parte fostul meu coleg de liceu, la Drăgășani, Virgil Mazilescu, ( 1942-1984), autorul unor volume cu conținut discursiv și sinteză amorfă: “Fragmente din regiunea de odinioară”, apărut în 1970 și “Va fi liniște va fi seară”(1979 ). Colegul, în liceu, era foarte bun la matematică. A fost o surpriză pentru toși că a reușit la filologia din București. Ca poet, Virgil Mazilescu se bizuiește pe justapunere în gramatica lui lirică și deduce poezia asociativitatea arbitrară, sublimând limbajul până la o înfățișare eliptică de acest fel:” în grâul de după asalt, Immanuel tu treci mai fericit decât mine prin toate piesele distrugerii foarte sărac și fără să-ți amintești și viclean la pândă pe urmele marilor îngeri cântăreți de altădată. “ Departajându-se de realul direct, eul deduce din arbitrar un real magic, concepție suprarealistă nu însă și de formula onirică, întrucât magia provine din limbaj și nu din viziune. Peisajul, puțin exprimat, pare un artificiu de laborator lingvistic și nu un vis energetic. Ideea de a revela peisajul o găsim și în poezia clujeanului Ionuț Țene, având origini tot drăgășenene, având un curat suprarealism, în spiritual lui Breton, care promova tehnica de a”a citi în sine “ în volumele : “Ridurile pietrei “(versuri), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018. O astfel de autoscopie imanentă presupune reprezentarea omului în chipul unui text, revelabil prin tehnici ce oscilează între gândire și extrarațiune.Eul immanent care scapă diurnului, suprarealismul iubea romantismul german și s-ar fi extaziat după Carus, dă înfățișarea discursive a liricii lui Sorin Mărculescu, din “Cartea munților” apărută în 1967, la fel în poezia lui Ion Mureșan din “Cartea Alcool”, Bistrița, Ed. Charmides, 2010.

Lirica de icoană venind din ancestralul creștin, ca și cum ar fi pictată de Pirosmanishvili, a poetului Victor Constantin Măruțoiu în volumul” Al treilea munte,” Editura “:Școala Ardeleană“, 2018,, poet în fond expressionist, precum Ion Gheorghe, voind a găsi Panteonuri arhaice și biblice, investigând prin limbaj “țara originară “, fiind pe urmele lui C.G.Jung. Cu adevărat suprarealistă, folosind o ceremonie a textului este poezia eminentă a lui Leonid Dimov (Carte de vise, 1969 ), unde visul este aici o formă de revelație letală, expresia unei angoase, formă ireductibilă de a pricepe realul în ce are acesta imanent. La poeta Persida Rugu spiritual iese din mediul direct și se sublimează în acel real amorf, metafizic și informal, a cărei lege este metamorfoza:” Intermezzo,/Curg sunetele prin inima sihlei/ tăcerea înalţă pagoda/ pe ochiul ascuns/ cad inimi de jar/ din frunza ce-acoperă calea/ Somnul celui hăituit/ Somnul celui hăituit/ alunecă frânt/ pe celălalt mal (… )“ Fără a urma pe Leonid Dimov, Persida Rugu,( Umbra fluturelui de abanos, Editura Avalon, Cluj-Napoca, 2020), Emil Brumaru (Dulapul îndrăgostit, 1980 ) și Continue reading „Al. Florin ŢENE: Poezia ca ceremonie a textului” →

Mariana GURZA: Al. Florin Țene chemându-ne să ascultăm privighetoarea

Motto:

,,O literatură trebuie să inoveze

dacă vrea să trăiască și să fie puternică.”

(Alexandru Macedonski)

Al. Florin Țene recidivează, aplecându-se de data aceasta asupra vieții scriitorului Alexandru Macedonski. Lucrarea sa de excepție, romanul „Veniți, privighetoarea cântă…! Viața scriitorului Alexandru Macedonski între realitate și poveste”, Editura Napoca Nova, Cluj Napoca, 2017, are ca argument, menirea omului frumos.

,,Minunat lucru când omul are o cauză pe care o apără! Asta îl face și pe el frumos și îi face frumoasă cauza”. (Thomas Mann)

Romanul autorului, o dovadă a faptului că, studiile științifice despre scriitori, pot marca destine, el însuși trăind și suferind alături de pesonajele create, pe care îi percepe ca ,,oameni vii”.

Volumul, „Veniți, privighetoarea cântă…!” este structurat în două părți, cuprinzând nouă capitole, având o prefață excelentă semnată de prof. univ. dr. Floretin Smarandache urmată de motivația autorului și în final un curriculum vitae impresionant, demonstrând rodnicia creatoare a scriitorului clujan, Al. Florin Țene.

Din prima parte, suntem cuceriți de capitolele: I. Copilăria din mijlocul unei avuții edenice; II. Rătăcirea unui efant prodigue prin Evropa; III. Trezirea conștiinței de poet; IV. Intrarea în viață ca o luptă cu taurii; V. Chemarea muzelor. Relatarea diferitelor episode ale vieții socio-culturale și politice ale vremurilor, ni-l dezvăluie ca pe un rebel, răzvrătit, într-o căutare de sine.

În partea a doua a romanului, perioada maturității literare a lui Macedonski întâlnim capitolele: V. Mai bine o viață de abnegație, decât o viață de decepții; VI. Când nu încetezi să urci, treptele se înmulțesc la nesfârșit; VII. Familia – insula de pace și reverie; VIII. Din averea strămoșească astăzi nu mai am nimic; IX Cine poate fi sigur de Gloria lui?

Fiecare capitol este însoțit de un motto bine ales, versuri scrise de Alexandru Macedonski. Este ca un ritual în scriitura lui Al. Florin Țene de a lăsa în romanele sale monografice, versurile celor prinși în poveste.

Romanul „Veniți, privighetoarea cântă…! Viața scriitorului Alexandru Macedonski între realitate și poveste” a lui Al. Florin Țene este considerat ,,cea mai solidă și viabilă lucrare dedicată vieții și operei macedonskiene”.

Putem vorbi de o monografie romanțată, un roman de tip lovinescian, poetul Nopților fiind adus din nou în fața cititorilor cu viața sa tumultoasă.

De remarcat unele aspecte și personaje inventate de Al. Florin Țene care au adus o savoare în plus fișei biografice a lui Macedonski.

Prin volumul bine documentat, Al. Florin Țene se ridică pe o treaptă superioară cu gingășia celui care iubește, alăturându-se altor exegeți de-ai lui Macedonski, ținând cont de aserțiunea poetului: ,,Poeților nu li se poate pretinde să trăiască sufletește în viața reală. Este de ajuns că sunt, ca oameni, victimele ei. “

Continue reading „Mariana GURZA: Al. Florin Țene chemându-ne să ascultăm privighetoarea” →

Al. Florin ŢENE: Cunoașterea din perspectiva raportului dintre gnosologie și epistemologie

Cunoașterea, ca proces ce se desfășoară între subiect (în special ziaristul ) și obiect, presupune existența conștiinței subiectului ca ceva structurat și structurabil, ca un sistem în continuă dezvoltare care posedă cunoștințe prealabile, capacități de a realiza operații și transformări ale cunoștințelor, structuri și forme logico-matematice.Cunoașterea este prima treaptă spre schimbarea lumii. Lev Tolstoi spunea: “Toți se gândesc să schimbe lumea, dar nici unul nu se gândește cum să se schimbe pe ei însuși.“ În funcție de complexitatea structurilor, de nivelul și de bogăția lor, se realizează și însușirea cognitiveă a obiectului de către subiect. Un subiect care posedă cunoștințe puține, într-un limbaj constituit din termini puțini și concreți, care nu are capacitatea asocierilor și a operațiilor cu structure logice și matematice, se va situa la nivelul cunoașterii commune, nesistematice, subiective și relative. Acest fapt trebuie să-l aibă în vedere fiecare ziarist în parte. Această cunoaștere are meritul de a se realiza printr-un contact, în mare parte direct dintre subiect și obiect, dar, fiind indiscernabilă, are drept rezultat cunoștințe neseențiale, variabile de la un individ la altul. Un subiect instruit care posedă cunoștințe științifice adecvate, structurate cu ajutorul formelor logice și matematice, capabil să le mânuiască operational pentru a ajunge, pe cale teoretică și practică, la noi cunoștințe exprimabile într-u limbaj natural și artificial la un nivel ridicat de abstractizare, este un subiect capabil să-și însușească în mod științific lumea. Cunoștințele științifice sunt structurate în sisteme coerente, conform unor reguli precise; aceste sisteme se numesc teorii științifice și împreună formează știința care este un mod de cunoaștere și un produd al acestui mod specific de cunoaștere.

Gnoseologia este teoria generală a cunoașterii care arată cum este posibilă cunoașterea, indiferent de nivelul la care s-ar realiza și indiferent de structurile și capacitățile subiectului. Dar, întrucât cunoașterea științifică este nivelul superior de abordare a obiectului, ea a intrat treptat în obiectivul unei teorii filosofice specializate- epistemologia, în grecește însemnând episteme– știință, logos-studiu. Epistemologia este studiul critic al principiilor și rezultatelor diferitelor științe, destinat să determine originea lor logică, nu psihologică, valoarea și obiectivitatea lor. Referirile la știință sunt generale, abstracte, în termeni filosofici, deși exemplele sunt luate din științele particulare.

Raporturile dintre gnoseologie și epistemologie sunt complexe. Din punct de vedere al sferei gnoseologia cuprinde în domeniile sale epistemologia ca teorie a unui fel specific de cunoaștere, alături de estetică, logică etc.Din punct de vedere al conținutului epistemologia își întemeiază discursul său pe considerații filosofice generale, dar enunțurile sale se referă numai la posibilitatea Continue reading „Al. Florin ŢENE: Cunoașterea din perspectiva raportului dintre gnosologie și epistemologie” →

Al. Florin ŢENE: Două publicații vâlcene ce promovează literatura contemporană

Prin gentilețea scriitoarei Ligya Diaconescu, un cunoscut și harnic promotor cultural, am intrat în posesia a două publicații de excepție, apărute de curând, în “orașul domniei mele…Râmnic “ cum spunea Mircea cel Bătrân într-u hrisov despre orașul scăldat de apele bătrânului râu Alutus. Este vorba despre frumosul oraș Râmnic, cuvânt ce provine din cuvântul râba din slava veche, care înseamnă „pește”; în limba română, râmnic sau râbnic desemnează un iaz sau un lac amenajat pe un râu pentru creșterea peștelui. Spre a evita posibilele confuzii, cancelaria din Țara Românească folosea numele de Râmnic „de pe Olt” pentru orașul din Oltenia și Râmnicu Sărat pentru cel din Muntenia. Numele actual al orașului Râmnicu Vâlcea a început să fie folosit în epoca modernă.

“Antologia-condeieri de secol XXI- triumful timpului prin scris “, antolog fiind Ligya Diaconescu, (culegere de texte și corectură Andrada Victoria Diaconescu, machetare grafică și coperta Ovidiu Valentin Ciorobea ), apărută sub egida revistei internaționale “Starpress “, la Editura “Olimpias “,adună între coperțile volumului un număr însemnat de scriitori români din țară și străinătate, cu creații proprii însoțite de un scurt curriculum vitae și fotografia autorului. Volumul ce se deschide cu o prefață de Mary Smith din New York, cuprinde autori cunoscuți, dar și mai puțini cunoscuți, cu lucrări, precum; poezie, proză, fragmente de roman, eseuri, cronici de carte etc. Remarcăm lucrările semnate de Virgil Ciucă, Elena Jucan, Raveca Vlașin, Ovidiu Jucan, Florica Cândea, Vasile Bele, Ilie Fîrtat, Ligya Diaconescu, Lucia Elena Locusteanu,(cronică despre volumul de poezii semnat de Camelia Florescu ), Adriana Răducan,( cronică despre romanul lui Al.Fl.Țene) Nicolae Dina,(cronică despre cartea Elenei Armenescu ), Radu Vida, Floarea Cărbune, Zenovia Zamfir, și mulți alții, cărora le cer scuze că nu i-am menționat. Antologia se înscrie în categoria acelor lucrări care sunt adevărate seismografe a evoluției literaturii române contemporane, înscriindu-se într-o pagină de aur în Istora Literaturii Române.

Printre cele 18 reviste ce apar sub egida Ligii Scriitorilor, se numără și revista “Memoria Slovelor “, editată de filiala Vâlcea a Ligii Scriitorilor Români ( președinte de filială Constantin Mănescu-Hurezi). Numărul 13/14(18/19 ) al revistei de care facem vorbire, are ca redactor șef pe scriitorul Ilie Fârtat care prin talentul său a reușit să editeze câteva numere de revistă de excepție.Prezenta revistă publică un evantai policrom de creații literare ale membrilor filialei Ligii Scriitorilor vâlceni, dar și un număr apreciabil de lucrări semnate de autori din țarăși diasporă.Printre aceștia enumerăm:Al.Florin Țene, George Filip, Constantin Mănescu, Ligya Diaconescu, Florentin Smarandache, Puiu Răducanu, Ion Nălbitorul, Ion Pârâianu, Constantin Badea, Elena Buică, Ovidiu Continue reading „Al. Florin ŢENE: Două publicații vâlcene ce promovează literatura contemporană” →

Al. Florin ŢENE: Istoria muzicii poate fi înțeleasă și altfel?

Întâmplări ce falsifică adevărul în opera compozitorului Joseph Haydn

Dacă astăzi Istoria muzicii Universale are pagini convingătoare despre operele lui Mozart și Beethoven, ne existând dubiu asupra autenticității operelor lor, nu același lucru se întâmplă cu compozitorul Joseph Haydn, fenomen petrecut în afara voinței sale. Problema unui catalog Haydn, lucru aproape de necrezut, rămâne încă deschisă. Pornind de la primele ediții ale lui Haydn, cele tipărite la Paris în 1764 și privind primele șase simfonii și cvartete și până la edițiile cale mai recente ale caselor Artaria, Breikopf, Hummel și Kurzbock, amatorul de muzică rămâne nedumerit, dezorientat, în fața unui haos de opusuri, unele în contrazicere cu altele. Se pune întrebarea care este cauza acestei dezordini survenite în catalogarea operelor celui mai ordonat compozitor care a existat vreodată? Biograful H.C.Robbins Landon, în introducerea masivului său studio asupra simfoniilor lui Haydn, specifică: “Pentru că biografia definitive a lui Haydn să poată fi întocmită trebuie în prealabil să se publice un catalog complet al operelor și o ediție integral a muzicii lui… “

Compozitorul român Eusebie Mandicevschi, care a trăit în perioada 1857-1929, fiind directorul arhivelor “Amicii Muzicii” din Viena, a studiat și a lămurit controversata situație a simfoniilor haydniene. El susține că Haydn a scris 104 simfonii; compozitorul însă, în catalogul din 1805, dă act de naștere unui lot de 118 simfonii. Se pune întrebarea care este tâlcul diferenței de 14 simfonii? Știe mai bine românul Mandicevschi decât însuși Haydn? Cât ar părea de paradoxal, dreptatea e de partea istoriografului român. În 1960, profesorul Jens Peter Larsen de la Academia din Copenhaga, confirmă întru totul opinia lui Mandicevschi: Haydn a scris numai 104 simfonii.

Lipsa de scrupule și de conștiință a editorilor a făcut ca să se publice, chiar în timpul vieții lui Haydn, sinfonii scrise de alții și date drept opere ale uriașului simfonist vienez. Afacerile cereau astfel: o simfonie de Haydn se tipărea la iuțeală în 3-4 ediții. Adalbert Gyrowetz, un elev a lui Haydn, a rămas uimit găsind tipărită la Paris, în 1789, o simfonie a lui care purta pe copertă numele lui Haydn…Falsuri grosolane de felul acesta au fost săvârșite chiar și de cei din anturajul lui Haydn, de unii din membrii orchestrei pe care acesta o instruia și dirija la Eisenstadt și Esterhaz. Muzicieni de valoare- unii compozitori de renume- scriau o simfonie, o dădeau lui Haydn să o cerceteze și să o corecteze, acesta o îmbunătățea copios, apo lucrarea era trimisă editorilor ca operă haydiană. Târziu, în 1805, însuși bătrânul și bietul Haydn nu a mai putut ști care simfonie a fost a lui și care nu…

O altă încurcătură a fost legată de simfoniile haydiene vine de la fratele mezin al compozitorului Haydn, pe nume Michael Haydn ce a trăit modest la Salzburg care a compus și el numeroase lucrări; missele și canoanele lui au fost elogiate de Mozart care i-a fost elev;Michael a scris și multe simfonii. Aproape toate aceste lucrări au fost catalogate fiind a le lui Haydn datorită unor superficiali cercetători și muzicologi.Astfel, în anul 1895, operele simfonice ale lui Haydn să ajungă la cifra incredibilă de 182! Iar Hyadn era prea bătrân să-și amintească, la acea dată, toate lucrările scrise de el.

–––––––––-

Al.Florin Țene

Al. Florin ŢENE: Au apărut numărele 2 (12) și 3 (13) al revistei CUVÂNTUL ARGEȘEAN, editată de Filiala Argeș a Ligii Scriitorilor Români

Numerele 2, martie, și 3 mai 2020, ale revistei ,,Cuvântul argeșean“ îmbogățește palierul revuistic al paletei celor 18 publicații ale Ligii Scriitorilor Români, dar și al țării, cu bogate pagini de creații semnate de scriitorii argeșeni, și nu numai.

Ca de obicei revista nr.2 se deschide cu editorialul domului Adrian Mitroi, președintele filialei Argeș, intitulat ,,Lecția de anatomie “, un text moralizator, adaptat zilelor noastre. În revistă mai publică Al.Florin Țene (Jocul de șah), poezii Cristina Onofrei, Nicolae Braniște, Ion Alexandru-Dâmbovnic, Simona Vasilescu, Constantin Samoilă, Alexandru Oprea, Liliana Nanu, Ramona Enache, Ovidiu Ștefan Ciucă, Doina Panaete, Dorina Mihai Moise, Mihai Moise, Marius Ionescu, Denisa Coroja, Maria Pantazi, Daniela Ioana Chițescu, George Badea, Miruna Avram, iar proză și eseuri: Vasile Ghițescu, Vasile Munteanu, Alexandru Boroiu, Constantin Samoilă, și Pușa Chiriță.

În numărul pe mai, respectiv nr.3, al revistei descoperim editorialul președintelui filialei, Adrian Mitroi, eseul lui Al.Florin Țene, analiza eseistică a lui Vasile Ghițescu, reportajul lui Vasile Munteanu, articolul lui Alexandru Boroiu, eseul lui Pușa Chiriță, urmate de un evantai de poeme semnate de: Cristina Onofrie, Nicolae Braniste, Constantin Teodor Craifaleanu, Ion Alexandru- Dâmbovnic, Simona Vasilescu, Alexandru Oprea, Maria-Alexandra Bulgar, Constantin Samoilă, Liliana Nanu, Ramona Enache, Ovidiu Ștefan Ciuca, Dorina Mihai Moise, Mihai Moise, Elena Maria D., Marius Ionescu, Marina Pantazi, George Badea, Daniela Ghițescu și Miruna Avram.

Cele două numere ale revistei “Cuvântul argeșean “ sunt tot atâtea trepte spre scrierea Istoiei literaturii contemporane din mers, datorită redactorului șef Nicolae Cosmescu, un mare animator și promotor cultural, care și în perioada epidemiei ține flacăra aprinsă a culturii române.

–––––––––

Al.Florin Țene