Ciudat pământ, când trăieşti în el îl sudui de-l iau dracii şi când eşti departe de el îţi e dor. Nu trebuie s-o experimentaţi, că am făcut-o eu. L-am părăsit ca traficant de coca cola. Vigilenţii de la graniţă nu m-au crezut pe cuvânt şi atunci a trebuit să improvizez. „Mă băiete – îmi spuneau dumnealor – tu mergi în Italia, prea fain eşti îmbrăcat!…” Am fost returnat în patria mumă. Mi-am luat de toţi banii cutii de coca cola, căci aşa mă sfătuiseră persoanele umblate din autocar, mi-am pus o cravată peste un tricou, peste tricou un sacou, şi mi-am pus apoi toţi pantalonii pe care îi aveam pe dedesubtul pantalonului de stofă. Să nu vă mai spun de adidaşii albi din picioare. Ca să par mai convingător mi-am ciufulit părul şi mi-am luat o atitudine cât mai buimac posibilă. Grănicerii sârbi se uitau la mine perplecşi. „Mă duc la Vrsak să vând marfă! Sunt student şi nu am bani să îmi continui facultatea…” – le explicam, văzându-i cam încurcaţi atunci când îmi scotoceau valizele burduşite cu cărţi. Deghizarea asta a mea i-a făcut chiar să mă scutească de vamă.

După mai multe emoţii şi controale poliţieneşti, m-am văzut în sfârşit balerin într-unul din cele mai moderne teatre ale fostei Yugoslavii. Primirea pe acel pământ mi-a fost dată pe măsură: viitorii mei colegi nu mai văzuseră niciodată un dansator atât de schilod. Degeaba le explicam eu că eram venit dintr-o altă lume, că proveneam dintr-o epocă de aur şi împliniri măreţe, că îmi pierdusem toţi dinţii datorită acelor timpuri şi că aveam lordoze şi alte boli cronice ale oaselor, că făcusem cunoştiinţe acute cu foametea; că tot nu le puteam volatiza indignarea. Nu au stat prea mult pe gânduri şi m-au trimis cu forţa la tras de fiare. Cu timpul m-am înzdrăvenit. Am înaintat rapid şi în rang, de la balerin de ansamblu cum venisem din România, m-au avansat rapid la solist trei, când le-am câştigat o diplomă la un festival internaţional de balet m-au făcut solist doi, un fel de a sări de la gradul de sergent la cel de căpitan şi apoi la cel de maior… Şi uite aşa am devenit şi fruntaş la oraş.

Glasul pământului natal mă chema, îmi era dor şi de părinţi, şi de cei patru fraţi ai mei. Când am ajuns acasă, în concediu, taică-meu nu mai putea de bucurie. Din banii care i-am dat şi-a luat mobilă în bucătărie. „Că la voi vin fetele, mie mi-a trecut veacul!” O descărca încet din camion, cu intenţie, ca să îl vadă toţi vecinii. „Doar o dată îmi vine feciorul din străinătăţuri, ce dracu’!…”

Vremuri grele pe la noi. Reîntors la datorie, în Serbia. Ca să nu mă mai cheme pământul părăsit, mi-am cumpărat o antenă parabolică şi mă simţeam ca acasă. Ca să mă apropii şi mai abitir de ai mei mi-am contactat şi ambasada. S-au bucurat foarte mult. Nu mai avuseră onoarea să fie contactaţi de un balerin. Îmi explicau că le-am mai descreţit frunţile, că în general atunci când erau sunaţi de ai noştri, li se cereau să intervină cu promptitudine atunci când li se confiscau mărfurile de la piaţă…

Gălăgios popor, vesel şi rusofil. Dar cât de iubitori erau ei pentru colegii mei ruşi, pe atât eram eu în fruntea petrecerilor lor, ca invitat principal. Şi salariul era mare, pentru vârsta mea chiar mai mult decât satisfăcător. De când îmi părăsisem ţara, chipurile pentru reprezentarea ei pe alte meleaguri, nu îmi mai aminteam ce era foamea şi nici nu mai aveam vise cu festinuri măreţe…

Într-o zi, o vecină mi-a împărtăşit o veste care mi-a schimbat puţin direcţia vieţii: „Dacă vine războiul peste noi ce ne facem? Dumneavoastră mai rămâneţi aici?” Am ridicat cam mult prea nepăsător din umeri: „Staţi liniştită că nu va fi nici un război!” A doua zi s-au cam răstit colegii la mine. Nu neapărat sârbii cât mai ales ruşii. „Ce mama dracului vă trebuie vouă NATO? Vreţi să trimiteţi şi avioane?! Aveţi de gând să nu mai aveţi cu ce zbura?” Am sunat de urgenţă la ambasadă şi m-au liniştit. „Se duc negocieri, nu va fi niciun război! Spuneţi-le ruşilor să bea câţiva litri de votcă şi să se calmeze!” Le-am transmis mesajul ambasadei. Râdeau. „Dacă rusul bea votcă nu se mai calmează, se enervează şi mai abitir!!!”

Peste câteva zile am fost chemaţi toţi străinii în cancelaria de balet a directoarei. „Va fi război – ni s-a spus. Dacă vă decideţi să rămâneţi veţi fi protejaţi şi trataţi ca şi cum aţi fi de ai noştri!” Am mai rămas doar eu – om de onoare şi în toiul sezonului, în luna martie nu se prea făceau pe nicăieri angajări; şi doi prieteni de-ai mei, ruşi, alcoolici.

Când a căzut prima bombă, într-o cazarmă militară, eram singurul locatar dintr-un bloc de zece etaje care îşi făcea cartofi prăjiţi. Restul oamenilor cu scaun la cap se retrăseseră prin buncărele antiatomice. Mă gândeam că nu mi-o veni neapărat mie sorocul. Ne-au tăbăcit americanii timp de trei luni numai din aer, de pe vapoare şi din submarine. Continue reading „Adrian SCRIMINȚ: Ceartă și împăcare” →

Un test codat, ca să nu mă depisteze inchiziţia!

(a se citi cu timbru edificator!)

A fost odată ca niciodată, că dacă greabănul meu obosit nu le-ar fi trăit, nu vi le-aş mai fi povestit, a fost odată un colţ ceresc pitoresc, în care divinităţile s-au hotărât să se pogoare, să schimbe structura genetică a bipezilor care îl populau, şi să îi înzestreze cu puterea inteligenţei şi a stăpânirii. Cum bieţii bipezi erau deosebit de creduli şi de firavi în gândire, căpătuiţi cu teama faţă de cei de sus, care se mai pogorau din când în când ca să îi ajute, de teamă şi de smerenie, pentru că nu îi duceau capetele să se descurce singuri – şi pe mulţi dintre ei nu prea îi duc capetele să se descurce nici acum – se hotărâră să le dedice nişte ritualuri exagerate, care constau în sacrificii umane, animale, vegetale, toate însoţite de mişcări şi cânturi desincronizate. Dacă zeii se bucurau sau nu de acţiunile primitivilor pe care ei înşişi i-au modificat genetic este greu de ştiut, a trecut o groază de timp de atunci şi nu prea mi le mai amintesc, pot spune doar că în acest fel s-au născut primele valuri plăpânde de artişti, cu ştiinţa, sau mai mult fără ştiinţa lor.

De la ritmurile barbare şi victorioase, de la bucuria sălbatică pe care o transiteau celor de sus străbunii, s-au trecut încet la alte manifestări artistice, unele dintre ele căpătând valori semnificative. Un împărat ţinuse atât de mult la sclavul său dansator încât dădu poruncă grabnică să fie transformat în femeie, ca destinele şi afinităţile pentru artă să le rămână veşnic împreunate. Făurarul unui rege meşteşugi un taur de bronz cu o trapă deasupra. În interior, pornind de la gura acestuia, se prelungea o ţeavă în spirală, şi dacă suflai într-însa scotea sunete ample ca de corn. Sub burta dihaniei de bronz se încropea un foc, iar prin trapă se introducea în pântecul de metal un nefericit care trebuia sacrificat: de preferinţă un sclav neascultător sau vre-un prizonier de război. Prima victimă a acestei ctitorii fu chiar făurarul regelui, care, la un semn discret fu vârât de către gărzi în interiorul taurului. Focul pus dedesubt ardea domol, dând timpul necesar celui prins în propria-i capcană să se grăbeească să-i dedice cele mai mişcătoare ode regelui său înainte de moarte prin intermediul mugetelor mişcătoare pe care le scotea din nările colosului. Fără conştientizarea lui, sacrificatul a gândit principiul cornului de astăzi, nelipsit aproape în nicio lucrare simfonică.

Nu ştiu pe unde m-am mai peregrinat şi de câte ori m-am reîncarnat. Îmi amintesc vag de dansatoarele Egiptului Antic, îmbrăcate mai mult decât sumar, care îmi delectau privirea cu mişcările lor pline de graţie, pe vremea când slujeam dinastiilor Ramses. În Grecia am dat de corul „ditirambilor”: cincizeci de voluptoşi deghizaţi în sumarul costum al lui Adam. Executau rapid un cerc dansant în acompaniamentul flautului, a castagnetelor, a tamburinelor şi a timpanelor. Pe vremea împăratului Nero, sclavii dansatori erau mai preţuiţi decât carele cu aur, serbările izvorau cu nemiluita. În lupta cu cei care voiau să îl răstoanre pe atunci de la putere a încropit un cor al curtezanelor, menit să îi înduioşeze până la lacrimi pe rebeli cu vocile lor. Crampele puternice pe care le am chiar acum, mă fac să mă gândesc serios dacă nu cumva am fost chiar eu însumi Nero, şi dacă nu cumva din această cauză încă mai am repercursiuni de la îmboldirea mea în stomac cu un cuţit pe care mi-l dăduseră proprii mei generali în refuzul de a-mi asculta cântul, preferând să mă înlăture de la putere sub acuza gravă că le-am dus de râpă imperiul. Artiştii mei nu aveau dreptul la vot, erau ţinuţi în denigrare, dădeau spectacole pe unde apucau, în văzul liber al prostimii, deşi aveau şi pe la curţi mare căutare. Gusturile nu se discută…

Pe lângă mine au mai apărut şi alţi zei. Unii au fost cu mult înaintea mea, alţii îmi erau contemporani şi unii aveau să apară. S-au înfiinţat mai târziu consilii, cu ştirea sau fără ştirea zeităţilor, şi reprezentanţii puterii bisericeşti au hotărât că instrumentele muzicale nu au provenienţă cerească, singura provenienţă divină ar fi fost vocea umană, născându-se prin marile catedrale corurile. Alcătuite în mare parte din băieţi, acestora li se căpătuiau bărbăţiile, ca nu cumva vocea lor contratenorică să capete după adolescenţă o altă nuanţă şi să zgârie neplăcut urechile zeilor.

Poate că cei din interiorul zidurilor puteau să fie îmblânziţi, însă cei de dincolo nu puteau fi nicicum struniţi. La lumina şi în jurul focurilor de tabără răzbăteau cu lăudăroşenie Saltarello, Galliarda, dansuri ale sătenilor, menite ca după zile întregi de munci şi biruri să îi răsplătească cu un nou optimism asupra vieţii şi să îi facă măcar pentru câteva clipe să nu se mai gândească la greutăţile ei. Pe aceleaşi prinncipii coercitive mergeau pe alocuri şi popoarele otomane. Undeva în Zvornik, în zona Krinei, în Bosnia, marii conducători ai aceste supreme armate au interzis cu desăvârşire strunele spurcate ale poporului pe care îl cuceriseră, ca nu cumva să ne supere pe noi, cei din ceruri. Au amuţit toate instrumenetele. Nunţile se făceau într-o linişte deplină. Bipezii humanoizi înzestraţi de noi cu inteligenţă găsiseră şi de această dată o formă de protest şi de rezolvare a nemulţumirilor. La nunţi se adunau toţi flăcăii din sat, îşi legau de glezne salbe cu clopoţei, şi băteau colbul cu tălpile opincilor de răsuna scoarţa pământului până în celelalte sate învecinate. Curând toată ţara luase exemplul răzvrătiţilor. Paşa nu mai avu ce face. Renunţă la supărările zeilor, căci ale lui fură la un moment dat cu mult mai ample…

Instrumentele muzicale medievale pătrunseră până la curţile regale, dincolo de zidurile cetăţilor. Până la urmă papii îşi ridicară cu nepăsare umerii, neputincioşi la oboaiele, flautele, fluierele, bombardele, viorile rebek cu un arcuş, viellele, lirele da braccio, tamburinele şi castgnetele care inundau cu trilurile lor saloanele. Pe strune răsunau Gavottele, Giga, menuetul sau sarabandele. Poporul trebuia să se distreze. Artiştii reîncepură să aibă mare căutare.

Continue reading „Adrian SCRIMINȚ: Basmul artistului” →