TRĂIESC C-O FATĂ FRUMOASĂ
Vâsleam prin gânduri divine
Neputincios, și-n pulberea de rugăciuni
Mârâia bufnind un câine
Și strănuta într-un vechi castron cu minciuni
Furat de simplele cuvinte
Poruncile-am respectat pe toate zece
Uitat viu printre morminte
O noapte mă însoțea goală și rece
Mi-am făcut apoi o casă
Și-am pus în ea lumina Lunii târzie
Trăiesc c-o fată frumoasă
Pe care am botezat-o Poezie
Din zbor mă mai opresc mirat
Privind spre casa mea uitată în pustiu
Câinele meu a confirmat
Că l-au străpuns dureri din strigătul meu viu
CATREN
Astăzi am trimis latine un înger
Smuls dindesfrunzirea în care sânger ,
Din gândurile cudinți de ferăstrău
Mușcând adânc cașarpele cel mai rău.
ÎN CASE CRESC TĂCERI
Părea că eram chiar cu toți acasă,
Punea bunica ceaunul pentru mămăligă,
Tacâmuri punea mama mea pe masă
Și-apoi sorbeam din ciorbă atenți să nu nefrigă.
Trăiam poezia zilei fără vers
În satul meu argumentat cu un profund temei,
Cu palid rost azi, pierdut în Univers
Apatic și derizoriu uitat de dumnezei.
Nu mai sunt vecini, nici câini nu mai latră,
Mai sunt câțivabătrâni biserica e departe,
Liniștea e grea,liniștea-i de piatră,
Iar moartea grijuliela bătrâni se împarte.
În case cresc tăceri, umbre mor pe drum
Și nici măcar minciuna nu are vreun răspuns,
Speranțele-s moarte, licăresc postum,
Acasă-i pustiu și iarba cât mine a ajuns.
ÎN- VESTITORII PRIMĂVERII
Dintr-alte țări de toate pline
Pe unde-am fost ca slugi străine,
Veniți in-vestitori la noi
Luați ce vă convine!
Codrii încă nu știu de voi,
Cărați-i cu mașini convoi.
Iar munții doinelor noastre
Nicicând n-au cunoscut dezastre.
Nu vă gândiți să construiți,
Oferim și bonus -lemnul
Veniți să jefuiți.
Suntem docili în firea noastră,
Vă salutăm cu „dumneavoastră”
Veniți exuberant, veniți de zor
Vouă oare nu v-a fost dor
De-o țară sihastră?
Și n-ați văzut cum pleacă-n zbor
Spre miazănoapte curgător
Mașini ca râuri de-ntristare
De guri mușcate de topoare
Păduri fără suflare?
Și ele plâng cu glas fierbinte,
Fiindcă-n moarte își aduc
De noi aminte
Străinii tuturor le-au spus
Că popor complice, supus
Suntem, și-o gloată gregară
Care câmpul nu-și mai ară,
Că munți ca la noi nu îs
Ușor suntem de sedus,
Copacii, singuri în coloane
Se aruncă-n vagoane.
Veniți in-vestitori în țară
Re-ncărcați și cei câmpie
Lacrimi avem și poezie
Veniți iar și iară
A mai rămas chiar și un crâng
Luați-l voi! Eu știu să plâng
Că tot ce ați luați cu voi
Nimic nu vine înapoi!
ÎN GRĂDINALUI DĂNCUȘ
(editor, poet și prozator)
Singură-și doinește frunza, prin blânda ta grădină,
Fântâna a secat de parcă nu mai are rost,
Păsări mari de pradă, rapace,vor jefui lumină
Din grădina vie-n care, candidul crai ai fost.
Trecând iarăși o vară, peste răsadul tău de fragi,
Plăpânzi, macii tăi și crinii nu mai au vlăstare,
Cu frunțile plecate, și îngânând acorduri vagi,
Ei pun o așteptare pe poartă la intrare.
NEPUTINȚELE
Aduse par întristările de un vânt
Și rănile tot uităm cât pot să doară.
Înlăcrimarea în sorginte-i zăcământ,
Iar neputințele ani pierduți măsoară.
Un crâng mă simt, defrișat agresiv pe loc
Și-nlăturat din legenda milenară,
Tradiția e învinsă de nenoroc
Iar pentrunoi nu mai e vreo socoteală.
Ne e de-ajuns cum tot privim în mod tăcut
Pădurii cum i se prăbușește-naltul,
Cum ei își pun piciorul pe un trup căzut
Și suspinele nu pot opri asaltul.
Dacă s-ar auzi și cântul trist al meu
Și ca-n oglind-ați privi-n biografie,
Ați înțelege poate, de ce Dumnezeu
Rabdă ca un român doar umil să fie.
NOI AM PLECAT
Plecarăm când vestea goală s-a adeverit
Și când mureau salcâmii noștri de tristețe,
Cu grele aripi ne căutam noul zenit
Să ne spălăm pe răni de vorbe necitețe.
Păgânii ne amețețau zicând că suntem tot,
Că fără noi lumina zării e pustie;
Eram în vorba lor năluca doar, unui mort
Și ne învălmășeau doar cifre pe hârtie.
Figuram absenți în calea lor, neoportuni,
Credința-n românism ne-au distrus definitiv.
Iisus cu sufletul încărcat de leziuni
Fu alungat înspre largul unui cer fictiv.
Firescul ni l-au omologat – drept clandestin,
Iar filistini gângavi se lăfăiesc în beznă;
Ne-au pus veriga putredă-n fumuriu destin
Și lanțul gros al ignoranței vechi pe gleznă.
Concretă fapta lor rămasă e doar scrumul
Și noi umili împachetați în rugăciuni,
Nostalgici, lung rătăcim, dezbinați pe drumul
Pe care au plâns cândva părinții noștri buni.
NU POT UITA
Vârsta mea, e într-o clipă-nvelită,
Copil încă mă așez lângă plită
Cu surioara mea, mai mereu războiți
Și sfârâie-n tigaie cartofii prăjiți.
Fulguie tăceri și-ncep să se cearnă
Și-mpart văzduhul ciori, semn că e iarnă.
Nici vești nu mai vin, nici pe cer nu sunt semne,
Gândul meu aprins e un foc fără lemne.
Întreabă-mă Doamne ce țin eu ascuns,
Sau nu întreba, și-așteaptă un răspuns.
Stai puțin cu mine aici lângă sobă,
Cu ciorile și iarna nu pot sta de vorbă.
Nu pot uita zăpada mătăsoasă
Inocent alb veșmântu-i de mireasă,
Tot ce tu mi-ai dat doresc să-ți dau înapoi,
N-aș vrea cândva să treacă moartea pe la noi.
Nu știu un semn din mâna ta ce-nseamnă,
Ori câte iluzii stingi pân-la toamnă.
Mai cred în cuvinte rostite prin scrisori
Precum și-n iarna asta vestită de ciori.
O, HOME, SWEET HOME!
Nicicând eu nu m-am visat cu vilă
Am rămas un anonim în cartier.
Casa-i amintirea mea sublimă
Ea este acoperișul meu sub cer.
În patu-acela am ascuns întâi
Angelic vis ce-avea să mă consume,
De-atunci sub bolta mea te zăvorâi
Iară suspinu-mi căpătă un nume.
Anii putrezesc la noi în curte,
Nici geamul nu mai are cercevele,
Nici raze nu se-ntorc oricât de scurte,
Numai stafia tinereții mele.
Iluzii zac ca o spartă minge,
Destinu-i fumuriu și anchilozat,
Patu-mbătrânit nu mă distinge,
Trecutul plânge, din care am plecat.
ODĂ TRANDAFIRULUI
Dansau admirativ doi îngeri mici sub soare
Când, gândiră a trimite lumii un suvenir.
Roșu foc să fie, ca o iubire mare
Și cu un spirit ascuțit, numindu-l trandafir.
Ticluind structura din firea mea firavă,
Ferind, să-i fie chipul de buruiană stearpă,
Petale moi zâmbeau cu-a îngerilor slavă,
Iubiri de vis s-aprindă pe coarda lui deharpă.
Așa-nroși fereastra toată și grădina,
Cu flacăra-ncălzește și cu parfum subțire,
Pletoase ramuri dorm sorbind zilei lumina,
Iar pietrelor amorfe le dă însuflețire.
Astfel fui gândit la prima înfățișare,
Dar pentru mintea luminată eu atâta sunt:
Să mă bucur de ploaia sfântă și de soare
Și sens convingător să dau iubirii pe pământ.
––––––––
Stelian PLATON
New York City, SUA
1 septembrie 2020