NEW APOCALYPSE
Noi, nouă ne povesteam cum o să fie,
Că nu o să trecem de apocalipsa grea
Și ne-aruncam docenți în filozofie,
Bârfind Pământul ca pe o blestemată stea.
Exuberanți și smintiți de libertate,
Și-ntr-un zbor rătăcitor ce nu ne-aparținea,
Pretindeam meschinelor zodii- dreptate
Scoațând din text orice previziune rea.
Ne învăluia o veste mult prea dulce,
Care ca un strigăt agresiv ne subjuga,
Punându-ne pe umeri, aceeași cruce
Și într-un singur univers ne contopea.
Venea din spate valul marilor tristeți,
Noi încă nu știam că suntem condamnații,
Și, Doamne, pe când căutam sensul unei vieți,
Ne făcuși martirii acestei generații.
ELEGIA MĂRII
Catargul meu pustiu și-a falțuit lumina
Bizar dansând împleticit în pas de pipăruș,
Pe val razele-și pictau fluoresceina,
Strident vocaliza-n albaștri nori un pescăruș.
Luceafărul ar vrea să se fixeze-n mare
Când vântul îl îmbrăcă într-un cânt de matelot,
În sinea mea mai pun pe sânii tăi o floare
Naiv și sincer, ca cel mai convertit bigot.
Spre barca ta mă împinge valul dintr-odată,
Scapără-n mine emoțiile o scânteie.
Tu șoaptă prefăcută-n lumină tulburată
Te-ascunzi în semicercul aprins de curcubeie.
Te-ademenesc în lumea mea îndepărtată,
Să rătăcim pe ștraifuri de-amurg pe Marea Neagră,
Cu o corabie prea mult înstrăinată,
Ce a fost sortită doar cu noi doi să meargă.
APATIE
Contemplându-ne-n veacuri ni s-a prezis să așteptăm,
Iar prin cuvinte anoste iar și iar ne reformăm,
Cu ochi apatici să privim zarea în gol întinsă
Și apoi să persiflăm orice idee aprinsă.
Dar pe ce abscisă oare lâncezim în absolut,
De nu se mai întoarce consolator niciun minut?
Un suspin doară tresaltă ca un upercut în piept,
Dintr-o bezna tolănită peste dretul nostru drept.
Cât e de-atunci? S-au consumat desigur prea multe ploi,
S-au năruit și visele frumoase tot fără noi,
Cu sârg a creștinat hoți și criminali justiția
Pe orice mormânt necunoscut s-a scris Elodia.
S-au estompat păduri și-au murit și umbrele de cai
Și nu se întoarce nici veacul din care eu plecai.
O tristă briză mă aduce lângă Neagra Mare,
Acolo sub nisip, uitat, văd zeul nostru mare.
Neplânsele cruci s-au înnegrit la margine de drum,
Doar flori crispate în buchete, le pomenesc postum,
În Univers se contopesc neconsumate clipe,
Noi mai așteptăm să ne crească îngerești aripe.
CAPCANA
Cocoașa muntelui era
Jumătate de zăpadă,
Stă zarea înclinat perete
O ține vântul să nu cadă.
Frunza pomilor îngână
Foșnetul subtil de ploaie,
Calm și imperceptibil melcul
Discret iese din căsoaie.
Greu târăște cheratina
Cu bun simț de specialist,
Pe uda frunză argintată
Ca un delicat teribilist.
Se mândrea cu ochi în coarne
Și se încredința astfel,
Că nimeni nu o să-l răstoarne
Ori s-ajungă într-o zi la el.
Își încearcă gelatina
Pe o dâră neumblată,
Dar din absurdă întâmplare
Sosi și clipa blestemată.
Împietrit în așteptare
Aducător de nenoroc,
Tainic aștepta cu cap săltat
Mândru șarpele cu ochi de foc.
Înfometat ca niciodată,
Pândea pe micul suflețel,
În așteptarea suspendată
Să-nghită melcul mititel.
Beznă se făcu deodată,
Fu corpul sufocat de ace,
Un clește rece vrea să-l scoată,
Dureri încep să îl îmbrace.
Puterea își simți bolnavă,
În el năvălea miros urât,
Prin trup fluidiza otravă
Și simți că e la șarpe-n gâ.t
Iar fiara îl înghițea prelung,
Discret și gânditor și-n rate,
Cum azi lunecăm în genocid
Amăgiți sub idei mascate.
COLEGI DE CLASĂ
Ei sunt și au rămas colegii mei de clasă,
Privindu-i o muzică celestă mă doboară,
Din nou m-așez în banca mea prea zgomotoasă
Se strigă catalogul, răspund doar eu, și plâng
A câta oară?
Vinovat mă simt că-i știu, și-i văd, și nu explic
Că-i port cu mine îngrijorat, aici la New York,
În zarva iluzorie candid mă implic
Și-n fiecare vis, astuțios la noi în clasă
mă întorc.
Ei spun c-am fost complice-n copilăria lor,
Buchete de lumină eram, asemănători,
Eram frumosul copilăresc al satelor,
Îi văd aici zâmbind, cum aș putea mâhnit
să n-am fiori?
Privirea lor inertă-n poză mă îngheață,
Ne-a înghițit văzduhul ca pe frunze un vârtej,
Aș vrea să cred că încă suntem toți în viață
Așteptând etern, un catalog, să fim colegi
cu alt prilej.
Enigme și dureri i-au convertit în ceață,
Pentru câți zâmbetul din poză nu mai e al lor?
Fără un scurt salut sau un adio viață
Au renunțat la cursa vârstei cu viteza
Vijeliilor.
Ei veșnic au rămas colegii mei de clasă,
Îi simt, și o muzică divină mă doboară.
A înghețat și banca mea la colțuri roasă,
Așteaptă catalogul, îl deschid, îi strig și plâng,
A câta oară?
CONFRUNTARE
Cu moi aripe alunec în valea unui vis frecvent
Unde lacrima se-adună, iar eu ascet, mă surp și cad,
Un fluierat de vânt m-așează pe un rece continent
Din care glasul mamei-nalță un foc divin și ard.
Lung vis mi se desprinde-n umbre ca moarte risipită,
Mor repetat și strig că-s năruit și simt cum mă scufund
În noaptea asta falsă și cu suspine moi cârpită,
Splendoarea Lunii tristă, topește scrumul care sunt.
Nisipul se înfoaie bizar și îmi cuprinde fața,
Iar morții surogat i-ascult vocea frântă și scorțoasă
Jurând că ea sinistra în iad, când vrea ne-ascunde viața,
Eu imnuri din amvon îi cânt și rugăciunea mea pioasă.
COȘMAR
S-au împăienjenit atâtea umbre pe nisip,
Iar vântul ascuțit îl sparge ca și marea,
Degeaba îl strig, și degeaba îi vorbesc, nu-i chip
Lacrimei mele să-i explice deformarea.
Visam că marea o despic cu o lovitură,
Iar picurii de rouă sub ochii tăi se sparg,
Angelicul tău nume îmi îngheța pe gură,
Corabia îmi plutea rebel fără catarg.
Vântu-mbrățișa nisipul și-nghițea castele,
În văzduh se-auzea bonom cum plânge vara,
În mare se-aprinse deodat-atâtea stele
Că putui tristeții vechi să-i aprind țigara.
Trudind meduzele, nave-i s-au lipit de chilă,
Vulgar plimbate ca-n lugubru dric al morții.
Se rânduiesc să-mi caute iluzia febrilă
Prin abisu-n care, azi zace cheia sorții.
DESPRE MINE, NUMAI BINE
Eu încă mă comport ca un om viu
Și-n oglindă îmi mai pot oferi
un interviu.
Și tu mai poți afla despre mine
Că port în inimă ascuns
glonțul tras de tine.
Privește-mă de vrei printr-un geam
afumat,
Prin fum vei vedea că-n suflet port
glonțul imprimat,
Iar tu țintaș necruțător și de elită
M-ai inserat în insectar ca gâză
Nedeslușită.
DOAR NOI
Doar tu și eu suntem aprinși în depărtări,
Tu sus în cer, eu răstignit în patru zări,
Tu cuprinsă toată în cercul de lumină,
Eu prăbușit într-o confuzie deplină.
Într-o eșarfă de lumină te-ai ascuns,
Doar ochii tăi se pregăteau să-mi dea răspuns.
De-acolo, diafană, m-intrai în vis tiptil
Și te strigam suspinând în somn, ca un copil.
Prea multe iluzii devastate de vânt,
Tu, umbră și rugăciune-mi ești pe Pământ.
Încerc să rog reci și păgâne ursitoare
S-ajung în coridorul stelei căzătoare.
Am adunat în tolbe atâta-nsingurare
Că-n lacrimi voi spăla și lumea viitoare.
GLOATELE DE GÂNDURI
Pentru noi mai rămân doar litere și rânduri,
Iar inocența pe un rug aprins azi îmi alin.
Caduc, încă mă-nvârt cu gloatele de gânduri
Și ard în deșertul vieții din destinul meu hain.
Mă ceartă vremurile cu o voce nouă,
Iar clipe curg brodate cu falii de lumină.
Iar ochii împietriți în scânteieri de rouă
Încep să strige că lacrima nu se termină.
–––––––-
Stelian PLATON
New York City, SUA
5 mai 2020