Altfel…
bucolic trece timpul
cu ale lui miorițe, secunde-nvălmășite
în veacuri de-astrahan,
tăceri de miei
lipite arondismentelor ghimpate
ce împresoară stâlpi din aripi
fumegând,
sunt doar în negrăire șoaptă aterizând
departe, pe linii de vecie
cu ștreangul prins de vânt,
în cer nu se vorbește căci nefirească-i
Marea de alb pulverizat pe buze
ocolite de aritmii carnale,
nici moartea nu-i fecioară dar e virgină-n
stupii cu îngerii din miere care se nasc
în larve de fluturi alergând,
altfel tot ce ne trece sau trecem
peste viață, geneze ori sfârșituri, hibrizi
în infinituri, poate un duh malign,
arpegii de lumină cântate-n neuitare
la harpe de atomi,
e altfel de pruncie în fături fără mame
admonestând târâtul șerpilor
care se-ntorc.
La marginea mării
Mi te-nchipui pescăruș în așteptarea
limanelor brațelor mele,
un refugiu marin stă între noi
lagună presărată cu scoici din vântul
tălpilor tale respirând refluxuri
din ochiul meu sărat,
Câțiva bușteni
de pe digul ancorărilor de valuri ceruite
cu briza suspinelor tale,
sunt amnare de cer fluid suspendat
in ploile năvoadelor pline de homari
amerizând în pofte selenare,
La marginea mării două umbre
se sărută într-un cerc
de nisip pletos,
alge de visuri se strâng în două inimi
semnate cu monograma
asfințitului,
din cele două umbre ies pe rând
stele pierdute din Carul Mare.
Furii
În cădere, ploile lovesc asfaltul
sufletului și-l udă cu plebea norilor
introvertiți la-nseninare,
culeg cu brațul ochiului descins
de curcubeie,
tot ozonul gri al zmeielor înălțate
in epoca de piatră a secerișului
de îngeri reformați,
si mă umplu de nimburi în carouri
de ciocolată tămâiată cu măslini,
din fundul blazat al grădinii albe
câinii latră a cerșeală,
numindu-mă în scoarță de copac
mă botez luminii
cu graaluri vii în verde,
ca două ciute-ntr-un pustiu anticipat
eu si câteva furii de noapte
mâncăm din tăcerea unui serafim
in poala lupilor de șoaptă…
Aiureli…
Știi, uneori iti văd palmele lipite
de ferestrele dorului îmbărbătat stelar
in nopți de geruială
si mă gândesc la tine ca la o arcadă
cu tentacule,
un fel de arcuire spintecată.
…rareori din aerul respirat cândva
impreună îmi fac cornete cu semințe
de dovleac,
aproape întotdeauna gândul la tine
este ca o oglindă de apă,
chiar si sub lobul urechii stângi
te simt cercel din flori
de,,sunătoare”,
aiureli,
acum de exemplu,
din firele de păr rămase sub perna mea
de la tine, împletesc o zgardă
ca să-mi pot scoate la plimbare
dis de dimineață,
visul ce l-am avut cu tine preschimbat
intr-un elefant din indiile occidentale
ale unor vrăji de Rumburak! …
***
din vișinul tău m-am ales doar
cu julituri la genunchi,
le voi păstra nevindecate
in dogoarea pământului de sub noi,
si vânticelul ăsta vernil anemic
suflă cu miros de fructe confiate
dinspre margini de breton,
fruntea, ca o aripă cadrată de fiori
iti poartă parcă vina zborului gândit
prea autohton,
pe când eu,
julit și-n coate mă târăsc unduitor
in depărtări neluminate
cu miros de rod
rătăcitor !…
————————–
Simon JACK
Israel
Iunie 2019
Imagine sursă facebook