Din roua ierbii eu îți șoptesc în verde
E crud cuvântul meu pe buze de pământ,
Tu îl primești ecou pe lira ce se pierde
Plângând poeții în sonete pe ramură de vânt.
Văzută-i liniștea din flori cum urlă
Polenul în nectar vibrează asurzitor pe câmp,
Când umbra fluturilor încet se curmă
Și zace-n asfințituri răvășite într-un gând…
Din roua ierbii eu îți clădesc noi fluturi
Cu aripi înălțate-n cerul dintre noi,
Din zborul lor firav, te desenez în luturi
Și-ți dăruiesc argintul ploilor din nori!
Vei înverzi de viață și iarbă îmi vei fi
Sub talpa mea de gheață o urmă de amor,
Cu greierii de-o șchioapă în nopți de reverii
Îmi vei cânta odihna și-n zori să nu mai mor.
Din roua ierbii în dimineți curate
Sărutul cald, avid, pe gene îl strivești,
Să-ți simt arcada inimii pe pleoape
Și ochii nesfârșiți când stai să mă privești! …
De ce sunt vulturii în doliu?
Aprioric fuge gândul
într-o stea ce nu-i pe ceruri,
El o știe doar din viermii ce mă colcăie
pe văluri, insomnii retrocedate
unui pinten de etern,
scot fântâni de plăsmuire
dintr-o apă cursă invers în țărâna unui
mort beteag,
le fac lebede stufoase de mărimea
unui Graal,
aud ropote-n cavaluri si în buciume
de cort, a plecat un pustnic doge
la cosit de snoave verzi
pica soarele-n eclipse rămurite peste
foamea de lumină
ca să vezi si să nu crezi,
ostoit de-a valma-n strunga unor
ingeri oieriți, un zbor magic
fără aripi cade în picaj pe-un troliu
ca o zvastică de iad portit,
se ridică scări din plumb
dintre brazde fumigene pentru cei ce orbi
mai cred că pasca se mănâncă
doar în gând,
de ce sunt vulturii în doliu?
Cu lumina stinsă
De-nsingurare chiar și lupul își cerșește
urletul străpuns de lună,
singuri mor și-asinii pe drumuri
de întoarceri, povara duplicată
se face piatră seacă,
cum sec e si înnoptatul în văgăuni
pe drumul nimănui,
se fac în porți cuvinte solitare
strigate din gura orișicui,
apoi se fac și case fără uși să lepede
pridvorul,
în lemnul arborilor goi se întrupează
mierla, cum ne mai cântă ea
nedescifrată nopții, întretăiate adumbriri
nerisipind odorul,
singurătății poți să-i pui si ziduri
de enclave,
ea tot te-ajunge unde-ai fi te știe după
șoaptă,
închide ușa după pași, rămâne colțul
umbrei, lumina-i stinsă în trăpași
nepotcoviți cu văzul care plânge!
————————–
Simon JACK
Israel
3 iulie 2019