Poezie pentru o prințesă
Eşti toată ca o primăvară!
Mi te aduc aminte,
Cum erai odinioară,
Când rochiile toate mi le încercai
Şi doar râdeai, crezând ca eşti în rai.
S-au dus toți anii tăi copilărie!
S-au dus…
Pe unde-or fi, nimeni nu ştie…
Dar dacă-ți aminteşti ceva din ea,
Nu-i toată dusă, draga mea.
Să fii abstractă şi sublimă,
Să ştii ce echilibrul poate să ți- l țină,
Să-nnobilezi pe unde treci,
Să poți ,
Să ştii ,
Să faci din soare țurțuri reci.
Ca poezia spusă în tăcere,
Ca muzica ce cântă cu durere,
Ca logicul ce- ți face ordine în viață,
Aşa să fii fetița mea!
Purtând doar zâmbetul pe față!
Şi -atunci când noaptea lungă vine peste tine,
Când ai să- ți iei din cupa florilor si- agate
şi rubine,
Când ai să înțelegi că toate- n lume vin şi
pleacă,
Aşa cum spune şi poetul,
” Tu stai şi te socoate” !
Atunci să stai să te gândeşti ,
Că într-o zi,
N-am să-ți mai spun poveşti.
Şi totuşi ……
Când mierla iese să te strige,
Când apa din izvor pe ochi ți se prelinge,
Când căprioara- n vârf de munte sare,
Să ştii copila mea,
Că eu ți le-am trimis drept alinare.
Totul tresare
Colțul de rai al inimii mele,
De care tu eşti agățat,
A început să ciureze a ploaie.
Nu erai tu acolo,
Era o fantezie a gândurilor mele.
Şi ai dispărut şi tu ,
Şi pe urmă şi amintirea ta…
Eu cred ca mai atârnam acolo….
De un cârlig de rufe eram agățată
Estetici abuzive ale sufletului tău,
Mă dureau….
Mă făceau să plâng….
Căutam prin lună şi prin stele ,
Puțin praf,
Să las în urma paşilor mei.
Îmi era teama că am să mă rătacesc….
Nimeni nu m- ar mai fi găsit.
Nici copilaria,
Nici viata,
Nici măcar moartea….
Cât despre tine….
Tu te amestecai
Cu mirobolantele baloane de săpun.
Când puneam degetele pe tine,
Te prefăceai într-o baltă mirifică,
De culoarea curcubeului.
Pentru că dintr-o dată,
Curcubeul,
Era o singură culoare.
Era de un negru de văzduh
În plină iarnă,
Când totul era nins.
Se văd prin zăpadă
Urmele degetelor tale
Cum greblează iarba.
Ai grijă!
De la atâta ploaie,
Să nu inunzi pământul!
Căci pământ sunt sub tălpile tale,
Din praful de lună şi de stele
Făcută sunt,
Pe mărimea inimii tale.
Acum,
Totul tresare!
Mă făcusem
Mă făcusem soare…
Sau un bulgăre, cred…
Nu mai ştiu precis nici eu.
Mă făcusem ceva
Ce nu mai fusesem până atunci.
Adică până azi….
Când urme de tălpi crăpate
Am văzut pe bordura trotuarului tău.
Cred că ceasul de la mâna era de vină.
Şi îmi ticăia în palmă.
Se sincronizase cu pulsul tau….
Fusul orar in care mă născusem
Nu era al meu.
Oooo …bate gongul prea tare….
Mă doare!
…………………………..
Sunt oameni crescuți
Ca să mă certe pe mine,
De pe partea trotuarului tău.
Să plec, nu îmi mai vine.
Respiri un aer comun , din ziare.
Parcă n-ai mai fi tu,
Aşa mi se pare.
Ai trecut şi ieri pe strada mea…
Purtai ginşii şi camaşa de catifea.
Pe urmă te -ai dus pierdut undeva,
În zare….
Cred că tu te-ai făcut
Un bulgăre de soare.
Tabla înmulțirii
Hai sa te-nvăț iubito,
Tabla înmulțirii!
Când eu spun 1,
Tu spui 2!
Când eu spun 2,
Tu să-mi vorbeşti de noi!
Când eu spun 3,
Tu nu vorbeşti!
Măcar doar tu să te gândeşti.
Când spun de 4,
Deja e teatru.
Că fiecare are piesa sa….
Cât aş fi vrut să stau doar eu
În viața ta!
Că prea de multe ori ți-am spus:
La înmulțire nu ai decât de pus.
Ți-e greu s-aduni şi să sporeşti!
Nu vezi iubito cât de- nceată eşti?!
În tabla înmluțirii când te pui,
Aduni, aduni,- că-i adunare repetată-
Îmi tot spui.
Dar tu, iubito,
Nu ştii s-aduni în viața ta.
Tu ştii să tragi doar linii!
Şi alea curbe…..
Şi p- alea curbe-n integrale,
Când te strecori prin teoremele letale.
Cum vrei să- ți dea un grafic?!
La- ncercare?!
Când tu nu ştii de ale tale!
De ale tale cifre înmulțite,
Lăsate la-nceput de foi, schimonosite.
Când după „ori”,
Tu n-ai mai dat răspuns.
Iubito!
Tabla împărțirii ți- e de- ajuns?!
––––––––––
Simina PĂUN-MOISE
2 mai, 2018