Sibiana Mirela ANTOCHE: Îi dau timpului clepsidra

Fericirea își varsă nesațul

 

Dimineți cu parfum de lavandă risipesc nostalgii și mister
Din a zorilor murmur balsamic se înalță miresme spre cer,
Fericirea își varsă nesațul pe tărâmul firavilor zori,
Prinde gust de amare cafele și de-al ceaiului abur de flori.

 

Jucăușe speranțe dansează desfătând un ceresc răsărit,
Peste gânduri, răzlețe arome, zăbovesc spre un nou asfințit,
Tresărind feciorelnice gusturi veselesc dezmierdând dimineți,
Parfumând îngereasca visare, alungând peste zi mici tristeți.

 

Prospețimi evadând din splendoarea adunatelor izuri domnești
Curtenesc începuturi de soare, candelabre de raze cerești,
Picături din a boabelor rouă umezesc parfumate trăiri
Tresărind dimineți de lavandă în alaiul de dulci fericiri.

 

Îi dau timpului clepsidra

 

Îi dau timpului clepsidra de va vrea nisip să pună

Peste-a cerului risipă, peste valuri de furtună,

Din umila mea putință îi mai cer să-nvârtă roata

Peste-a gândurilor mele, să-mi deschidă iarăși poarta.

 

Plecăciuni de-i fac, nici vorbă să-l înduplec în vreun fel,

Sabia nu-l copleșește de-o ridic cumva spre el,

Nu-l intimidează ploaia, vântul, frigul sau zăpada,

N-ar încremeni în veci și-ar continua șarada.

 

E stăpân pe-ntreaga lume cu puterea-i sfânt, divină,

Este mâinele-n urmare, este ziua cea străină,

E trecutul dintr-un ieri și un azi în devenire,

Este rege-al nemuririi peste-a clipelor trăire.

 

La ceasul blând al serii

 

Nimic nu stinge fiara ce doldora coboară

Topindu-se sub sfoara întinsului pământ,

La ceasul blând al serii lumina o doboară

Carbonizând înaltul, croind negru veșmânt.

 

Se troienește-argintul în infinite zări

Ștergând sinitul zilei, încorsetând seninul,

Acoperind de umbre noptatice cărări

Mușcând bucăți de lună, ademenind divinul.

 

Tăciuni smoliți separă funinginea de scrum

Lansând al nopții  leagăn în ațipiri de cer

Trezindu-se grăbiți, făcându-și lesne drum

În temporale spații ce niciodat’ nu pier.

 

La orizont e fiara ce urcă dogorândă

Dorind să mai aprindă lumină-n zori de zi,

Domol începe-a arde sub flacăra flămândă

Pân’ ce amurgu-i stoarce puterea de-a urzi.

 

M-adun din vorbe

 

M-adun din vorbe și renasc probând tărâmuri fără spini

Stingând în lacrimi focuri vii ce ard în mine mistuind,

Cu dinți de fier și limbi de foc, cu fălci tăioase de rechini

M-au prins în joc, m-au ars pe rug, suflarea mea secătuind.

 

M-adun din vorbe și alerg, din vise-ncerc să reclădesc

Ce-am măcinat în gând oftând, ușor s-o iau de la-nceput,

Să iert, să uit, să limpezesc trăiri și iarăși să zâmbesc,

Să nu purced a conteni, să nasc mereu din propriul lut.

 

M-adun din vorbe și măsor cuvinte ce-au vărsat venin

Și-au curs ca lava șiroind pe umbra versului hoinar

Am stors a rănii suferințe, cum storc amarul din pelin

Și orice clipă de-ar urma, să nu rănească în zadar.

 

Mă tem…

 

Mă tem că timpul ne ucide încet, încet, câte puțin

Și-ntoarce-a clipelor clepsidră spre anii care-n urmă vin,

Nisipul curge metronomic și-adună liniștea din cer,

Doar pașii mei se-aud nevolnic în umbra celor care pier.

 

În amintiri îmbrac trecutul, abia mai pot să-l țin în frâu

Se vrea ieșit ca printr-un crater, se vrea să curgă ca un  râu,

Și fug cărările sub mine și-alerg ca orice muritor,

În piept opresc al vieții treacăt din defileul curgător.

 

Clișee zburdă printre lacrimi, tunele sapă în adânc,

Găsesc regrete, vise, doruri… în veșnicie le arunc,

Mă tem de norii simptomatici ce-aruncă ploaia în infern,

Dar nu mă tem de ce-i albastru, de ce-i pământ, de ce-i etern!

–––––––––––––

Sibiana Mirela ANTOCHE

11 iunie, 2018

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *