Autor când mergeam cu elegantul autocar „organizat” de economistul Moni Șainştein, conducǎtor al HOR-ului (Uniunea Originarilor din România), pe drumul de la Petah Tikva la Tel Aviv, mi s-a pǎrut cǎ particip la o cǎlǎtorie frumoasǎ, interesantǎ, iar timpul trecea pe nesimțite. Lumea discuta cu patos, cu drag şi admirație, cu emoție şi, da, îmi permit sǎ spun, cu sufletul la gurǎ, despre Teatrul de Estradǎ, cǎtre care ne-ndreptam. E vorba de Teatrul „Constantin Tănase”, continuator al marilor tradiții pozitive ale artei româneşti, atât de legatǎ şi de unii mari şi talentați creatori evrei. Existǎ, de fapt, o legǎturǎ, pe cât de fireascǎ, pe-atât de profundǎ, între marii artişti ai Teatrului „Constantin Tǎnase” şi publicul sǎu român de aici, din Israel.
Esențialmente vorbind, noi suntem un public constant, aici şi acum, aşa cum am fost şi acolo, în România tinereții noastre, sau cum suntem şi în timpul vizitelor ce încǎ le facem, cu patimǎ şi dor… La deschiderea cortinei în seara de sâmbǎtǎ, 3 noiembrie, la sala arhiplinǎ a „Beit Zionei America” prologul, înconjurat de paiete, de dansatoare si dansatori, dar şi de mu- zicǎ bunǎ, mǎ rog, „Ca la Tǎnase”, a umplut scena prin emoționanta recitare a deschizǎtoarei spectacolului, frumoasa actriță Ana Maria Donosă.
Erau, în esențǎ, aceleaşi idei din autobuzul lui Moni Șainştain, aveau aceeaşi cǎldurǎ şi admirație, dar de data asta ele erau adresate publicului care, la intrare, încǎ se mai bǎtea (desigur, doar o parte!) pentru „un loc în plus!” Pe scenǎ urmau sǎ fie – şi au fost şi încǎ cum au fost! – marele ARȘINEL, alături de spumosul şi impu- nǎtorul Vasile Muraru şi steaua strǎlucitoare a Teatrului „C. Tǎnase”, Valentina Fǎtu. Era marea trupǎ, de excepție, a unui Teatru şi gen artistic unic în lume: REVISTA. Și nici nu ştii când, dar totul devine cântec, dans şi voie bunǎ. Însǎ, vedeți dumneavoastrǎ, astea toate sunt pânǎ…! Doar pânǎ…, dragii mei amici, voi cei care n-ați reuşit sǎ participați şi de astǎ datǎ la un minunat spectacol „Ca la Tǎnase!”. Pǎcat!
Dar iatǎ, pentru voi scriu; şi recunosc cǎ gestul meu de-a fi cu capul plecat peste literele computerului, se asociazǎ şi cu o sincerǎ reverențǎ pentru marii artişti români, de pe scena acelei excelente seri. Deci am vorbit doar de ceea ce a fost pânǎ la un moment dat: cuplete, satirǎ, umor, muzicǎ şi dans… Eram în Tel Aviv sau ne aflam la Bucureşti? Eram nişte oameni mai în vârstǎ (unii!), sau ne reîntâlneam cu propria noastrǎ tinerețe? Era realitatea zilelor noastre sau, pur şi simplu, nostalgie? Minunații aceia de pe scenǎ, ei fǎceau şi desfǎceau stǎrile noastre sufleteşti. Asta, cred cǎ mǎ ințelegeți, pânǎ!…
… Și deodatǎ, aceeaşi scenǎ fǎrǎ decor, acelaşi spațiu de teatru muzical bun şi frumos, devine vrajǎ – acesta e cuvântul! şi sunt fericit cǎ l-am scris, cǎci iatǎ, apare un om, un artist, un vrǎjitor al scenei – apare în ropote de aplauze: E MARELE ARȘINEL!
Cum sǎ-i subliniezi oare grandoarea şi naturalețea, imensa lui capacitate de a-ți intra în suflet, de a te înnobila, de a te face mai sensibil la tot ce e frumos şi bun, de a te emoționa prin sinceritate şi mesaj nobil?! Peste anii lui de glorie, fuge gândul meu şi întreabǎ: oare ce lǎsǎm în urmǎ? Iar Arşinel, actorul ǎsta colosal, lasǎ în urma unei vieți – suntem cam de-o vârstǎ, maestre! – Arşinel lasǎ în urma sa nişte suflete fericite, nişte oameni cu lacrimi în ochi – de bucurie şi emoție curatǎ, cu trǎiri profunde şi renaşteri. Oameni buni: Renaşteri!
Un mare artist, unic în felul sǎu, sub lumina reflectoarelor! Și scena nu mai e scenǎ, e altceva, e un spațiu ce are o vibrație caldǎ şi profund omeneascǎ! O masǎ, douǎ scaune. Actorul şi-o femeie. Apoi alta, şi încǎ una… Și Arşinel, adicǎ muntele acela de talent, atât de om, ridicǎ banalul la valoarea lui adevǎratǎ, adicǎ sus, în sfere cereşti, de suflet frumos şi bun şi-adevǎrat. Simplu, cald, dar şi grandios:
„Ce faci astǎ searǎ tu?/ Poți sǎ-mi dai un Rendez-vous/ Ca sǎ mergem într-o cârciumioarǎ?…/ Ne va zice din țambal/ Un țigan sentimental/ Când n-o mai fi nimeni în local…/ Si în zori/ In trǎsurǎ spre Sosea/ Fericit, în sfârşit/ Am sǎ-ți spun/ Iubirea mea!/ Ce faci astǎ searǎ tu/ Poți sǎ-mi dai un Rendez-vous?!/ Spune doar atâta:/ Da sau NU”…
Și miracolul continuǎ, sala cântǎ, râde şi danseazǎ, împreunǎ cu superbele dansatoare din jurul lui Arşinel, nişte femei ce-l înconjoarǎ tandru şi fermecate, fermecând!… Apoi, alte minunate melodii, cuplete, scheciuri de satirǎ, anecdote. Și reflectorul trece, lunecând şi rupând clipe, peste pulpe dezgolite, cǎci aşa e la Estradǎ, nu poți fi melancolic, vesel sau incisiv, decât doar un pic şi treci mereu la altceva, mai frumos, mai distractiv, mai atractiv. Și iatǎ-l pe Vasile Muraru, ca-ntotdeauna un imens artist. Și ǎsta e un car de talent, iar lângǎ el e Zâna Zânelor din Teatrul acesta bucureştean, sau din orice scenǎ; care se preface, în prezența ei, într-un cadru de cristal, cu strǎluciri diamantine.
Desigur, asta se-ntâmplǎ sub famecul acestui inegalabil talent numit Valentina Fǎtu. Sunt acestea clipe de delectare, lumea fredoneazǎ, sala-i în delir, succesul Marelui Teatru explicǎ din plin „bǎtǎlia” pentru bilete de la intrare. Și nu pot sǎ mǎ apropii de finalul acestor însemnǎri, fǎrǎ a descrie bucuria întregii sǎli din centrul Tel Aviv-ului, salǎ cu sute şi sute de locuri. E bucuria declanşatǎ de Show-ul dat de Gabriel Dorobantu, care vine şi el la noi, în Israel, de peste 25 de ani. Vine cu acelaşi farmec, mereu mai strǎlucitor! Aceleaşi aplauze şi „bis”-uri mereu, pentru acest arhi tect al cântecului bun, pǎtrunzǎtor, cuceritor. Artǎ, oameni buni! Artǎ adevǎratǎ!
De fapt, avem prilejul sǎ ne referim la artǎ şi artişti adevǎrati. Artişti care se manifestǎ şi azi în buna traditie creatǎ de Constantin Tǎnase, Ion Antonescu-Cǎrǎbuş, Mircea Crişan, Maria Tǎnase, Vasile Tomazian, N. Stroe, Radu Zaharescu, Horia Cǎciulescu, Puiu Călinescu, Nicu Constantin, Cristina Stamate, Al. Lulescu, Gigǎ Petrescu, Nicolae Nitescu, Luigi Ionescu, Florin Dorian, Nicuşor Constantinescu, Bițu Fǎlticineanu, Ion Vasilescu, Elly Roman, Aurel Giroveanu, Gherase Dendrino, Henri Mǎlineanu, Edmond Deda, Sergiu Malagamba, George Voinescu, marea Stela Popescu, şi-atâtia altii, care au fǎcut viata unor oameni, chiar şi a noastrǎ, mai bunǎ, mai frumoasǎ.
Cu prilejul turneului anterior în Israel, efec- tuat de acest mare şi serios Teatru românesc, mǎ adresam public şi direct directorului:
„Domnule Arşinel (…) ati promis de pe scenǎ cǎ veti reveni o datǎ la doi ani. Veniti mai des! Noi vǎ aşteptǎm. Noi, copiii noştri, poate şi nepotii!”. Nu pot încheia, nici de astǎ datǎ, altfel!” Și asta pentru cǎ, şi unii, şi altii, artişti şi spectatori, ne-am tinut de cuvânt. Ne-am revǎzut! Spectacolul la care m-am referit mai sus înseamnǎ, în esentǎ, iubire şi pretuire!
Dar, permiteti-mi să spun cǎ nici iubirea şi nici recunoaşterea valorilor nu înseamnǎ nimic, dacǎ nu existǎ nişte oameni exceptionali, care ştiu sǎ facǎ din vis şi dorintǎ – realitate! O realitate de care ne bucurǎm şi noi, azi. Mǎ gândesc – o scriu cu greu, cǎci public în ziarul ei, dar n-am încotro, deoare- ce adevǎrul e mai puternic decât jena mea – mǎ gândesc la Doina Meiseles, care are farmecul de a şti sǎ deschidǎ tot felul de uşi, atunci când trebuie şi acolo unde trebuie. ?i mai ştie Doina Meiseles sǎ obtinǎ ce trebuie, la momentul oportun! Nu e putin!
De fapt, nu poti fi mare ziarist, numai cu un condei bun! Dar ea, Doina Meiseles – este! Cǎci scrie cu har, editeazǎ presa de limbǎ românǎ, învinge şi înfǎptuieşte! Turneul despre care am vorbit mai sus se datoreazǎ – şi el! – abilitǎtii şi muncii creatoare a ziaristei de prim rang, de aici, de la noi! Alǎturi de ea se aflǎ şi un impresar-artist, Liane Herman, un fel de fac- totum, super inimos, hiper sufletist, suprarealist, şi care se dovedeşte ancorat în realitatea practicǎ mai bine decât multi altii!
Le mulţumim amândurora, fǎrǎ sǎ uitǎm, desigur, un mare prieten al Israelului, doamna primar general al Bucureştiului, Gabriela Firea! La revedere, prieteni din România! Și vǎ asteptǎm mereu!
––––––––-
Roni CACIULARU
Revista Jurnalul Săptămânii (Tel Aviv)
noiembrie 2018