La 18 octombrie 1896, Cehov îi scria din Petersburg fratelui său M. P. Cehov:
Piesa s-a prăbuşit cu zgomot. În teatru, stăruia o încordare apăsătore, nedumerire şi jenă. Actorii au jucat idiot şi infam.
De aci morala: nu trebuie să scriu piese.
Cu toate acestea, sunt sănătos, viu şi nevătămat.
Tătucul vostru,
A. Cehov
Eram în Belle-Époque, Modern-Style-ul, cum îi ziceau englezii sau Jugendstil-ul, după denumirea germană. Ruşii n-aveau o denumire proprie, după câte ştiu eu, dar, probabil, cum erau ei de franţuziţi pe-atunci, cred că preferau să-i spună şi ei, ca românii, Belle- Époque, destul de franţuziţi fiind şi noi, nu? Însă ruşii mai erau şi foarte nemţiţi, aşa că… mai ştii?
Oricum, era şi vremea dandy-smului, care, dintre scriitori, şi-l avea ca model pe Oscar Wilde. Cehov era născut în acelaşi an cu englezul. Din păcate, aveau să plece din viaţă repede şi unul şi altul, Oscar la numai 40, înainte să se deschidă ultimul secol al mileniului, iar Antoşa la 44 de ani, în 1904, după ce scrisese, într-o cadenţă de patru acte, patru piese geniale, neegalate până acum.
I-a rezistat numai Shakespeare, care nici el nu-ntrecuse măsura la trăit şi plecase la numai 52 de ani.
Iar Cehov se afla acum, în acest sfârşit al toamnei lui 1896, când era război în Africa de sud, între buri şi englezi şi tot în Africa italienii erau învinşi de etiopieni, iar la Paris, Alfred Jarry stârnea indignare cu piesa lui Ubu Roi, în care, în fine, se rostea pe scenă detestabilul cuvânt merde, adică căcat, scuzaţi cacofonia!
Mai erau evenimente, sigur: începea goana după aur în Alaska şi se deschideau olimpiadele moderne, din nou în Grecia, dar acum nu numai pentru greci.
Dar mai cu seamă să observăm schimbările cruciale aduse de civilizaţie, fiindcă tocmai acum începe trecerea de la civilizaţia calului la cea a automobilului şi a avionului, în fine e vremea când apare Freud, ridicând tenebrele de pe sex şi Madam Curie cu soţul ei şi cu radioactivitatea lor artificală cu tot.
Iar piesa asta, despre care-i vorba, Cehov o terminase cu un an înainte, când, la 21 noiembrie, îi scria din Melihovo, proprietatea lui de lângă Moscova, prietenului A.S. Suvorin:
Am terminat piesa. Împotriva tuturor regulilor artei dramatice, am început-o forte şi am terminat-o pianissimo. Drept rezultat, mi-a ieşit o nuvelă. Sunt mai curând nemulţumit, decât mulţumit şi, recitindu-mi piesa nou-născută, mă conving o dată mai mult, că nu sunt dramaturg.
In finalul scrisorii, îl anunţa pe Suvorin că îi trimite un exemplar, rugându-l:
— Să nu-l mai dai la nimeni să-l citească!
Dacă modestia lui era sau nu reală n-are nici o importanţă.
Mai multă importanţă are probabil un contemporan al nostru, e vorba de Mircea Dinescu, socotit de unii clasic în viaţă, care cică ar fi declarat, odată, la un restaurant:
— Să nu ne jenăm să fim geniali!
Iar apoi, cică, pe un ton cântat, se spune c-ar fi adăugat:
— Noi nu suntem golani, noi suntem scriitori!
Am făcut, din trecere, şi această referinţă, cred, numai pentru că şi soţia lui Mircea a tradus Pescăruşul. Şi chiar varianta pe care Andrei Şerban a pus-o în scenă. Aşa că nu-i vorba aici de nici o josnică luare la mişto a unui mare scriitor de azi, de aici, din Geto-Dacia noastră mioritică!
——————————-
Puși DINULESCU