Petre Țuțea
(6 octombrie 1902)
Gânditor și scriitor creștin, năzuind să fie mistic absolut. Patruzeci și cinci de ani
i s-a interzis să publice, dintre aceștia treisprezece petrecându-i în închisorile
comuniste. Supranumit „Socrate al Balcanilor”, considerat de Emil Cioran:
„Un amestec de Dumnezeu și Don Quijote”, el a exercitat o puternică influență,
nemărturisită încă, asupra scriitorilor și gânditorilor care l-au cunoscut
şi frecventat. Urmează să-i apară primul volum, intitulat „Problemele”
sau „Cartea întrebărilor”, dintr-o vastă „Antropologie creștină”.
Așa cum Jacques Benville [corect: Bainville] a început a sa istorie a Franței: „La France fût fondée par Jules César”, am putea spune și noi că România a fost întemeiată de marele împărat roman Traian, sau, cum zice poetul Octavian Goga: „Ne tragem din neam împărătesc”.
Este foarte ușor pentru un istoric român să scrie istoria patriei sale. După părerea latiniștilor, originile sunt dominant romane; după tracologi, se pedalează pe autohtonia tracică a poporului român, peste care s-a suprapus puterea imperială romană cuceritoare. În acest context, poporul român a fost considerat de unii istorici ca o sinteză daco-romană. Dacă privim lingvistic istoria română, nu se poate vorbi de dacism conștient și nici de romanitate pură. Marele gânditor B.P. Haşdeu [corect: Hasdeu] se întreabă: „Pierit-au [corect: Perit-au] dacii?” Dată fiind strălucirea spirituală a Romei din timpul împăratului Traian, nu se poate vorbi de astfel de practici. De altfel, Cicero afirma că puterea romană este civilizatoare, nu distrugătoare. Desigur, limba română constituie un criteriu pentru a afirma natura dominant latină a poporului român. Gramatica limbii române o apropie cel mai mult de clasica latină (Alf Lombard). În ceea ce privește lexicul, tot acest mare lingvist suedez a afirmat că douăzeci la sută din fondul principal de cuvinte este de origine latină, iar șaizeci la sută e de origine franco-italiană, prin relatinizare. Restul lexicului reprezintă adaosuri slavo-germane, nesemnificative pentru identitatea limbii române. Deci, originea este dominant latină.
Nu se poate vorbi de o dată exactă a creștinării românilor, așa cum e cazul altor popoare din apropierea frontierelor sale sau chiar mai departe, ceea ce îndreptățește afirmația că românii s-au născut creștini (Procopovici, prof. univ. Cernăuți). De asemenea, Evul Mediu românesc îndreptățește istoricul acestui popor să afirme cu mândrie strălucirea politică și militară a românilor, niciodată învinși. Eugen Lovinescu, autorul „Istoriei civilizației române moderne”[,] a afirmat că două trăsături ale neamului românesc atestă strălucirea lui istorică: geniul politic și geniul militar. Oricine privește obiectiv istoria românilor nu poate contesta această constatare, fiindcă numai așa se pot explica fazele luptei sale pentru independență, suveranitate și unitate națională, cu toată ostilitatea a trei imperii vecine: otoman, rus, habsburgic. Nu e deloc o formă de orgoliu să afirmăm că inteligența românească este deschisă în toate planurile existenței materiale și spirituale. O problemă care se pune pentru poporul român ține doar de organizarea forțelor sale active. Sub acest aspect, românii au de înlăturat o serie de forme și moravuri de origine străină. În ceea ce privește Bizanțul, el a fost realizat la români nu atât prin imperfecțiunile sale răsăritene, cât prin așa[-]zisele „romanii”, cum a afirmat Nicolae Iorga, care a atribuit Romei forță creatoare de istorie. În afară de faptul că istoria românilor întărește constatarea că are geniu politic și militar, atât în Evul Mediu[,] cât și în lumea modernă. Acest lucru poate fi exemplificat: luptele și biruințele voievozilor români stau ca dovezi incontestabile în ceea ce privește Evul Mediu. Și în ceea ce privește lumea modernă se pot face aceleași constatări. În secolul trecut, în războiul dintre turci, pe de o parte și ruși și români pe de altă parte, românii au jucat un rol decisiv, Osman Pașa, generalisimul turc capitulând în fața tinerei și bravei oștiri române. După prăbușirea Rusiei Țariste în Primul Război Mondial, armata rusă, bolșevizată, își lichida ofițerii în Moldova. Conducătorii bolșevici ai acestei armate îndemnau soldații români (țărani în majoritatea lor, și în care generalul Averescu a tras în timpul răscoalei din 1907 să se răscoale și să facă la fel, începând cu regele și clasa conducătoare. Acești țărani români însă au curățat Moldova de trupele bolșevice, atestând geniul politic și militar al poporului român de care am pomenit mai înainte. Această glorioasă armată română, biruitoare la Mărășești, a făcut ordine în Europa dunăreană, întinzându-i disciplina socială și militară până la Budapesta, aflată sub Bella Khun [corect: Béla Kun].
Şi în cel de al Doilea Război Mondial poporul român a jucat un rol important. Când soarta războiului nu fusese decisă încă și nici balanța victoriei nu dădea semne să se încline în vreo parte sau alta, România a intervenit decisiv, înclinând-o în lagărul democrației. Acest act i-a adus regelui Mihai de Hohenzollern distincția „Ordinul Victoria”, atribuit de Sovietul Suprem, cu motivația că acest act politic și militar a dus la triumful democrației. Încă o dată poporul român și-a dovedit virtuțile politice și militare.
Revenind în actualitate, consemnăm că răscoala populară din decembrie 1989 a avut meritul de a înlătura o crâncenă tiranie stalinistă și a descalifica comunismul în spațiul românesc, vinovat de abuzurile insuportabile comise în tipul guvernării lui Ceaușescu. S-a afirmat că nu există revoluții în istorie, ci tehnici insurecționale (Curzio Malaparte, „La technique du coup d’état”). Tocqueville, după cât îmi amintesc, a afirmat că revoluția franceză este „noul vechi regim”. Este adevărat că revoluția, acest fenomen istoric, apare ca înnoitor la scara omului, fals cititor al desfășurărilor sale în timp și în spațiu, fiindcă omul, fiind predeterminat, nu poate modifica ordinea lui Dumnezeu, predeterminată și ea, ca și existența lui cuprinsă în această ordine. Omul care gândește desfășurarea istorică nu poate ignora predeterminarea sa, el fiind aparent liber. Este obligat să gândească acești trei termeni reali, necesari înțelegerii, devenirii şi invarianțelor trăite de omul istoric. Care sunt acești termeni? Ordinea, ierarhia și libertatea. De fapt, este modul creștin de a înțelege istoria.
––––––
Petre ȚUȚEA
aprilie 1990