Nina TĂRCHILĂ: Alchimia destinului

Alchimia destinului

dorm într-o frică cu pereţi de zale
zornăitoare sumbru, nefiresc –
şi-n împietrirea clipei de neşansă
nici sens singurătăţii nu-i găsesc.
trec oameni, treci și tu pe lângă mine,
osânde dulci regretele născând
că n-a fost timp să ne-mplinim menirea,
că ne-am găsit târziu sau prea curând,
că poate-am fost încremenită-n tine
de la-nceputul lumii, din neant,
când îmi erai lumină şi-ntuneric
şi dor nebun de zbor în preaînalt.
şi-atunci zadarnic scutur din aripe
când cad sub pasul tău biruitor
şi bâjbâi oarbă viaţa printre muchii
dar nu respir decât la tine-n dor,
când îmi rămâi mereu ştanţat pe pleoape
şi-nmiresmat de-un gând, tresari și tu
de-un dor de neastâmpăr fără noimă
ce-n inimile noastre se-aşternu.
ne-am mai ţinut de mână-n altă viaţă?
în altă lume poate-n mine-ai curs
ca un miracol, ca o nesfârşire
de răsărit mergând către apus?
nu ştiu decât atât – în clipa-ngustă,
dormind în frica-mi cu pereţi de zale,
eu stau privind de o eternitate
destinul căutând urmele tale.