Când mugurii durerii abia-i creșteau pe ramuri,
Privea sălbăticia potcoavei fără hamuri,
Cerea luminii roba, să-și învelească țâncul,
Cu lacrima iubirii își tot umplea adâncul…
Într-un genunchi de iarbă își căuta norocul
Vreo patru umbre arse îi dară cu ghiocul…
Purta viața însăși trei fuste ponosite
Și amintiri vreo două… și alea rătăcite.
Păstra parfum de ceară din ultima sa rugă,
Convinsă că tristețea…doar ea o mai conjugă.
Smulgea vocale scurte din ghemul de cuvinte,
Cu litere de rouă scria recensăminte.
În dreapta, o licoare din cojile trădării
Crivățuia zăludă pe coasta întrebării.
În stânga, justițiari cu sufletele-n beznă,
În zâmbete hilare, pictau arsuri pe gleznă.
Își închina, tăcută, paharul neputinței,
Amprenta resemnării pe geana umilinței.
În jur… paiațe oarbe ce-i colorau velinul,
Judecători amnezici ce-i măsluiau destinul.
Și ce folos, copilă, să faci recensăminte,
Când ești încătușată în trist de „necuvinte”?
——————————–
Nicoleta GORDON (Many)