NU NE MAI…
Nu ne mai sunt măiastrele aptere ce ne erau odată…sfânt totem, căci ciugulesc semințe de durere, și scuipă peste toate a blestem. Cum de-au uitat că zborul se învață, și rostul aripii l-au stins în călimări? Din cuibul lor nu se mai naște viață, și nici nu poartă-n pliscul lor iertări…
Nu ne mai sunt pădurile cărare, le smulg din rădăcină „mucegaiuri”, nici ancore nu mai avem în mare, tot tragem cerul, l-aruncăm în valuri…Ne facem ceaiuri reci, din coji de nucă, și bem din căni rugina-atâtor frunze…
Lăsându-ne toți pruncii să se ducă…ne pier loialități pe-amar de buze.
Nu ne mai scriem azi identitatea cu pana înmuiată în cerneală, ne aruncăm în ghene libertatea, și-apoi tot noi ne plângem că e boală. Încarcerați în zalele minciunii ne vindem adevărul pe tarabă…ambițiile cresc precum gorunii, cuvintele se pierd într-o silabă.
Plâng crucile de lemn în cimitire cu lacrimi de eroi necunoscuți, zăpada cenușește de uimire privind la rănile ce adâncesc în mulți. Când sunt atâtea corduri schilodite ce bat cadențele în aritmii, sunt ale tale rosturi risipite în gravul unei alte endemii.
——————————–
Nicoleta GORDON (Many)