În genunchi, cu oase grele de pământul ce mi-e gleznă, răsfoiesc umbra luminii să mă descunun de beznă. Mituiesc cu stele norii, îi tot rog să se ascundă…și să-mi ia cu ei tristețea, rămășag pentr-o secundă.
Storc în lacrimile mării vin din strugurii-mi necopți și pun oaze în deșertul ultimelor două nopți… Călimara-i răsturnată peste slove plânse-n foc, mâzgălind cu neputințe ultimul dram de noroc.
Cine-i vinovat de soarta celor împăienjeniți printre plasele țesute de atâția ipocriți? Unde ne e adevărul, socotit virtute-odată, când ne bat minciuni pe umăr și invidii pe la poartă?.
De-am avea înțelepciunea prinsă-adânc în brâul minții, poate-am ignora trufia, jurăminte pe toți sfinții… Dar ne e comod să-nchidem pleoape și urechi deodată, renunțând la atitudini…o lăsăm pe altă dată.
——————————–
Nicoleta GORDON (Many)