Pe coloane de viață
Se va absorbi primăvara
în dimineți cu aburul subțire
și sughițuri reci,
de îi va înflori gura de arome
și ochii vor privi însetați
cum se nasc toate pe rând.
Atât de fragedă se va limpezi,
de apele vor șlefui pietrele în albie,
vor curge cum scrisul cuvintelor
în miezul de mai
cu liliac înflorit la glezne.
Iar mai frumos decât atât
înrobit de iubire
când păsările clocesc,
sevele urcă
pe coloane de viață
sub o aureolă de vis.
Un fel de revelație
Cu bucuria mă voi însoți
liber voi fi să cânt
pricesnele serii,
primăvara se va trezi
din somn.
Într-o dimineață țesută de ape
cu părul pe moațe
descrețind frunți,
am limba dezlegată de cuvinte.
De se vor înfrăți zilele între ele
nopțile se vor îngrădi,
să umilească pe cineva,
va fi un fel de revelație.
Dragostea mea decojită
va străluci iar,
înflorit în așteptarea fugară
iubirea mă va găsi
sub semnul descris
de o cometă.
Inspirație și poezie
Ca o luntre pe ape alunecă poezia,
țese imagini pe pânza cuvintelor
culese de pe umerii gândului,
memoria făcându-mă partaș.
Întoarsă pe toate fețele și luminată,
acoperită cu hlamida înțelepciunii
și scrisă pe hârtie
până totul capătă sens și trup,
devine șlefuită ca marmora.
Iar cel ce scrie pornește lupta
cu armele deprinderilor noi.
Dar ce-i ascuns nu se știe
și ce se știe se așează pe masă,
odată cu sufletul înflorit în scris
ceea ce se cheamă inspirație,
mai presus de orice filtrare
subțirele se întinde limpede
până ce întunericul devine lumină.
Virusul păcatului
S-a ivit din senin riscul de moarte,
timpul trece nepăsător,
izolați în case așteptăm,
să plece de unde a venit.
Viața se teme,
totul ne separă înclusiv aerul,
nu trebuie să ne atingem,
cerul, pământul și ruga
singurele ce ne aduc lumina
ne lasă să o privim pe fereastră.
Doamne, mă întreb,
cine aruncă peste omenire molima?
Sigur nu tu, cred că tot oamenii
risipesc virusul păcatului
când unii au ajuns în culmea orgoliului.
Așteptarea
Acum,
se lasă la poartă virusul care ucide,
teama închide oamenii în casă.
Prin toate mijloacele se anunță durere și moarte,
nimeni nu știe dacă haosul se va sfârși
sau cei care rămân vor trăi în el.
Degetele ce scriu cu mâna tremurată
ca frunzele plopului,
nu știu ce mai pot atinge.
Singura șansă e așteptarea,
oricum lumea de mâine va fi altfel
pe marginea prăpastiei
ascunsă în ceață.
Cu inimile sus
Noaptea se destramă pe muntele sfânt
în care urcă credincioșii neștiuți,
în suflet nu mai au niciu loc
chiar dacă merg să se roage lui Isus.
Cu inimile sus
nu se știe în ce stare o să ajungă,
dar ajung stropiți de lumină
de ce se grăbesc atât?
N-am niciun răspuns,
am doar o lacrimă ce se scurge pe pomeți,
soarele a urcat pe cer,
ei mai au de urcat
până la înțelegerea cuvântului nimb.
Când ceasul o să aibă bătăile sacre
Pe munte, deasupra
duhul o să coboare în voi.
Nu vreau să știu de teamă
Întorc drumurile înapoi
și mă pregătesc de mers,
dar am numai împotriviri .
Las în uitare toate suferințele,
nu vreau să știu de teamă
și nevinovat starea mă intrigă,
deseori tristețea are urme vagi
care sunt greu de observat,
dar sapă în interior adânc.
Cerul se cufundă într-o liniște apăsătoare,
copacii cu aerul lor de lumină
respiră verdele prin frunze,
nu mai pun prea mult suflet,
mă înclin cu smerenie la cei dotați
cu harul dătător de viață.
Serile copleșitor de frumoase
se apropie la orizont.
Îmi lipesc fruntea de inima ta,
o ascult,
nu pot să fac mai mult,
dar pot iubi
cu toată ființa ce se înalță.
Privind pe fereastră
Dintre toate bucurile ce m-au însoțit
tu mi-ai făcut cele mai multe
și nici măcar nu știi,
tot ce împărțim împreună
sunt anotimpurile povestite frumos.
Nopțile pierd coroane albastre
se va schimba timpul fără să observăm,
mă închid în cuvinte și respir
toată dragostea din noi,
oricum tu știi de fiecare dată ce simt
și mă aștepți să vin
privind de după perdele.
Singurătate și teamă
Într- o lume plină de neguri și umbre
moartea se joacă de-a viața
și când totul se rupe din punctul nevralgic
cade în deșertăciune.
Soarta cred că și-a pierdut
sămânța în care se crede,
să mai răsară.
Singurătatea în care se ascunde teama
are trupul copt și pielea de lămâie,
fără multă așteptare
primăvara din mine nu mai înmugurește.
și eu
sunt izolat în lacrima unui sfânt.
Teama se închide în trup
Peste tot bântuie mortea,
tăișul subțire cu otravă fierbinte
se risipește de la om la om.
Teama se închide în trup
și ochii capătă o privire de ceață,
de simt cum se așează praful pe cuvinte.
Tu rupi armura de taină
și îmbraci o ie de in,
dar ești mai departe de mine,
rămân ca un adaos izolat
de lumea din care am plecat
mulțumit că trăiesc.
————————————-
Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
Sibiu
30 iunie 2020