Vasile Puşcaş
„Iuliu Maniu văzut de românii americani”
Editura Școala Ardeleană
Cluj-Napoca, 2018
Cartea „Iuliu Maniu văzut de românii americani” a istoricului Vasile Puşcaş este alcătuită din diferite texte şi documente iniţiate de marele lider ardelean ori de personalităţi care l-au cunoscut şi vine să umple un gol în cunoştinţele şi cultura politică românească actuală.
Iuliu Maniu a fost un mare patriot, un om politic de talie internaţională, şi probabil cel mai important reprezentant al democraţiei din România. Parcurgând textele din carte îmi dau seama însă că Maniu a fost un idealist şi că în contextul istoric în care a trăit nu îşi putea aplica ideile şi convingerile. El a visat ca un înger; a trăit ca un om; şi a murit ca un martir, dar rămâne pentru noi toţi un exemplu de naţionalism moderat şi de integritate morală. Cartea profesorului Puşcaş este foarte bine-venită deoarece regimul comunist a făcut tot posibilul să distrugă memoria marelui om politic ardelean iar cei care conduc ţara de trei decenii nu par să aibă capacitatea să înţeleagă ce înseamnă a fi om de stat.
Am parcurs filele cărţii cu două sentimente contradictorii: De ce au eşuat ideile politice ale lui Maniu? Putea să fie oare şi altfel..? Şi, ce înseamnă în final democraţia? Este ea aplicabilă ori rămâne doar un ideal la care aspirăm? Nu am găsit răspunsuri, dar frământările prin care am trecut mi-au îmbogăţit viaţa, deşi mi-au lăsat un gust amar. La ce bun zbuciumul nostru dacă nu putem schimba nimic? Şi totuşi, acest zbucium oferă sens şi semnificaţie vieţii!
Iuliu Maniu a pornit în viaţă ca un om simplu şi a urcat toate treptele devenirii intelectuale şi politice, dar nu a uitat nici odată originea familiei sale. El a luptat toată viaţa pentru drepturile şi demnitatea românilor ardeleni batjocoriţi şi persecutaţi de nobilimea maghiară. A militat neîncetat pentru emanciparea lor, pentru autonomie, şi în final pentru o Românie mare şi suverană. În acest scop, încă de tânăr Maniu a jurat că va lupta, chiar cu preţul vieţii, pentru „libertatea şi unirea poporului român.” (p. 97) Şi avea motive să lupte.
Sabin Manuila, un alt lider ardelean şi colaborator al lui Maniu, scria: „Românii din Transilvania au trăit peste patru secole în cea mai neomenoasă subjugare religioasă, politica, socială şi politica cunoscută în istoria Europei (p. 133) Condiţiile de existenţă ale poporului românesc din Transilvania au fost, până la unire, fără îndoială tragice: Romanii au fost scoşi prin silnicie în afara legii şi ţinuţi în afară istoriei…”(p. 143)
Maniu îşi începe viaţa politică în 1906 în parlamentul de la Budapesta unde susţine neînfricat cauza românească. Ungurii din parlament îl ameninţă şi insultă continuu numindu-l “bandit murdar.” (p.98) Şi ca să scape de el, când a început primul război mondial, l-au mobilizat şi în derâdere i-au dat gradul de soldat deşi avea 42 de ani şi avea studii de ofiţer. Cu toate acestea, Maniu şi-a făcut datoria cu demnitate pe frontal Italian şi spre încheierea ostilităţilor a fost avansat de Austrieci la gradul de sublocotenent. La sfârşitul războiului, când imperiul era în destrămare, Maniu a organizat o armată de 70 de mii de soldaţi, majoritatea romani, şi împreună cu ei a menţinut ordinea publică la Viena.
Ulterior, când a luat conducerea Transilvaniei, în pofida fostelor persecuţii ungureşti, Maniu le-a acordat tuturor naţionalităţilor drepturi egale. Apoi, aşa cum îl evoca Romul Boilă, un alt mare ardelean, Maniu a sprijinit trupele române care aveau să treacă Tisa în urmărirea „bandelor comuniste secuești” şi aveau să ocupe Budapesta. (p. 101) Este demn de amintit că după război, când România Mare a făcut reforma agrara, secuii şi ungurii din Ardeal au fost improprietăţi în mod egal cu românii. Şi care a fost recunoştinţa lor..?
Din cartea profesorului Puşcaş se desprind clar marile idealuri umaniste ale lui Iuliu Maniu. El a afirmat, de exemplu: „Democraţia face posibil ca fiecare om să-şi poată dezvolta însuşirile pe care i le-a dat Dumnezeu.” (p. 145) De altfel, când i s-a încredinţat guvernarea României, obiectivele sale au fost: democraţie sinceră, constituţionalism, naţionalism tolerant, şi morală creştină. Aceste deziderate urmăreau „să salvgardeze interesele permanente ale ţării.” Ghidată de un astfel de spirit, în anii interbelici România îşi continuă procesul de emancipare, dar regale Carol s-a opus noului curs democratic şi treptat a instaurat dictatura personală.
În perioada fierbinte premergătoare celui de al doilea război mondial, Maniu şi-a manifestat patriotismul în modul cel mai intransigent. Iată declaraţia sa în Consiliul de Coroană din 30 August 1940 faţă de dictatul de la Viena. „Nu putem permite să ni se răpească nici cea mai mică parte din Transilvania… Protestez în contra încercării de a se hotărî… soarta Ardealului fără a fi întrebat poporul român din Ardeal… Să nu se accepte hotărârea adusă la Viena… Să o respingem cu toată hotărârea şi cu orice risc…” Şi în continuare: „Se repetă cu Transilvania ceace s-a întâmplat cu Basarabia şi Bucovina. A fost o mare greşeală care a pricinuit o demoralizare a opiniei publice, o descurajare a armatei, şi o imensă pierdere în ce priveşte avuţia materială şi mândria sufletească a poporului român…” „Mai bine o înfrângere în lupte, decât o retragere ruşinoasă, decât pierderea unei provincii fără o lovitură de tun…” „Cei vinovaţi pentru dureroasă pierdere a Basarabiei şi Bucovinei trebuie chemaţi la răspundere cu atât mai mult, că nenorocirea pe care o suferim acum cu Transilvania şi demoralizarea în care a căzut poporul român se atribuie catastrofei de atunci, care ne-a adus pierderi şi prejudicii ireparabile.” (pp. 283- 284)
După acea pierdere dureroasă, la începutul anului 1941, Maniu a adresat ţării următoarea încurajare: „Urez poporului român să-i fie sufletul stăpânit în anul care vine de un adevărat fanatism naţional, capabil să înfăptuiască cel mai mare bun pământesc: unitatea naţională.” (p. 285)
În timpul războiului Maniu s-a opus Axei condusă de Germania şi a militat pentru apropierea ţării de puterile aliate, cu care a menţinut o legătură continuă. Germanii au aflat de acele legături şi i-au cerut lui Antonescu să-l aresteze, ceace generalul a respins categoric. Altfel, Maniu şi-a pus toate speranţele în America şi Anglia, dar evenimentele au demonstrat că speranţele sale au fost nefondate. Cinismul politic a prevalat. Apoi, după nefastul act de la 23 august 1944, când şi-a dat seama de consecinţele actului, Maniu a luat imediat atitudine împotriva comunizării ţării deşi era conştient că se expune unor primejdii letale. Într-o conferinţă ţinută în iunie 1945 şi adresată tineretului ţărănist Maniu a afirmat fără echivoc: „Naţiunea Română a avut mai multe ţinte de atins, prima a fost unitatea naţională. Odată unitatea naţională atinsă, mulţi credeau că putem dormi pe laurii victoriei. Vai însă de naţiunea care nu are noi şi noi idealuri de realizat. Naţiunile urmează marea lege a naturii: sau urmăresc un ideal şi progresează, sau n-au nici o ţintă şi sunt supuse disoluţiunii şi dispariţiei.” (p. 122) Şi mă întreb retoric: Ce ţintă are România azi?
Continuându-şi lupta „Maniu a socotit că singura nădejde a ţării este apelul la conştiinţa universală şi intervenţiile pe lângă puterile occidentale…” (p. 174) În acest sens, el a redactat şi trimis plângeri şi memorii aliaţilor, dar tranzacţia fusese făcută definitiv la Yalta…
Şi în paranteză. După 30 de eram şi eu refugiat şi mă aflam la Washington unde locuia Constantin Vișoianu, unul din liderii ţărănişti trimişi de Maniu în occident să intervină pe lângă autorităţile Americane. Bătrânul Vişoianu care mă îndemnase să mă angajez la „Vocea Americii” îmi spunea cu tristeţe ca la începutul activităţii sale în exil fusese foarte bine primit şi încurajat de înalţi funcţionari ai Departamentului de Stat. În ultimii ani însă îl mai primeau, şi doar de forma şi evident plictisiţi, doar unii mici funcţionari. În cine să mai ai încredere?
Şi doresc să inserez aici o experienţă personală. Înainte de 1989 eram încurajat la Vocea Americii să susţin cauza Basarabiei româneşti şi în acest scop făceam lobby pe lângă marile instituţii federale din Washington. Treptat însă, după 1989, am început să fiu întrebat de ce mă preocupa pe mine republica Moldova, chipurile o altă ţară…? Ce se schimbase între timp?
Revenind la Iuliu Maniu, îngrijorat de ce se întâmplă sub guvernul comunist condus de Groza, în decembrie 1946 a lansat următorul manifest: „Ţara noastră e bântuită azi de cea mai neagră urgie care s-a abătut vreodată asupra ei…. Teroarea, minciună, falsul, încearcă să culce la pământ orice licărire de libertate, orice îndemn spre mai bine.” (p. 289) …Şi curajosul om politic afirma răspicat: „Acuz acest guvern al teroarei instalat la 6 marie 1945 de a fi călcat în picioare legile ţării şi libertăţile neamului… A provocat umilirea oamenilor, haos economic în toată ţara şi înfometarea maselor populare.” (p. 290)
Închei cu o evocare şi un îndemn transmise nouă de Iuliu Maniu: „Ne închinăm memoriei celor căzuţi eroic pentru apărarea drepturilor sfinte ale neamului… Partidul Naţional Ţărănesc se închina în fața avântului spre libertate, a virtuţilor cetăţeneşti, şi a spiritului vostru de sacrificiu, şi va cheamă la luptă neînfricoşată până la victoria finală.” (p.291)
Iuliu Maniu a fost arestat în iulie 1947, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi a fost ucis în închisoare. Lupta trebuie însă continuată PÂNĂ LA VICTORIA FINALĂ!
–––––––––––
Prof. Dr. Nicholas DIMA
Tucson, Arizona, USA
24 Ianuarie 2021