Sălbaticul cu suflet de poet
Am să te iert…nu vreau să-ți fiu povară
Și nici păcatul că n-ai știut păstra,
Pe un rever de haină-o floare rară
Și nici iubirea de-a o administra.
Știu…sufletul ți-a fost mereu sălbatic,
Până și zarea o prăvălea-n fiori,
Lăsând pe boltă stihul tău cromatic,
Ca o romanță cântată de viori.
Și-ți voi ierta sărutul tău fierbinte
Când trupurile-ngemănate ne erau…
Nopțile-albastre ne purtau veșminte,
Iar stelele și luna siderau.
Dar n-am să pot ierta vreodat’ trădarea
C-ai stins din două inimi iar văpaia
Și spre extreme tu ai dus răbdarea,
Sub streșini de granit să curgă ploaia.
Și ai strivit în sentimente false
La piept în butoniera de la haină,
O floare cu petale de mătase
Ce te-a iubit…și te iubește-n taină.
Și dacă eu încă mai cred în vise
Nu-ți voi ierta nicicum privirea rece,
Când pașii-n despărțire ne tivise
Potecă-n două sensuri…și nu-mi trece!
——————————-
Nastasica POPA
15 noiembrie, 2018