CLIPA NOPŢILOR DE MIERE
Moţăind opaiţul arde, luminând în pâlpâire
Pânza veche de paianjen, semnul veşnicei uitări,
Şi în picuri mi se cerne, tot punând în tăinuire
Până-n colţuri de odaie, adormitele visări.
Cariul roade sus în grindă ţandără de veşnicie
Iar motanul toarce timpuri ghemuit sub calda vatră,
Mărunţind în clipe vremuri, orologiul nu mai ştie
Cât secunde numărat-a, în viaţa-i depănată.
Noaptea-şi ţese vălul negru înflorat cu mii de stele
Şi cu-a lunii raze pale mi-l mângâie-nfiorată,
Adormind în hăul lumii toate sufletele cele
Care dorm în cuib de vise, somn cu miere picurată.
Pace-i pe pământ şi-n ceruri ca-n a lumii începuturi,
În rotiri pe bolta naltă trec luceferii în roiuri,
Infinitul de de-asupra scânteiază-n sterpe luturi
Să-şi arate măreţia, din a sale large hăuri.
Eu, străpung cu ochii minţii lumi ce nu mi se mai gată
Fermecat de ce-i pe-acolo, ruşinat de ce-i pe-aici
Şi visez ca-n alte timpuri voi ajunge poate-odată
FATA LA IZVOR
În răcoarea dimineţii, lunca lăcrimată-n rouă
Se trezeşte lenevoasă din cuibaru-i visător
Şi de soare mângâiat, feciorelnic se-nfioară
Lăsând vântul s-o alinte cu-alui şoapte de amor.
Florile încet suspină după visele din noapte
Ce trăitu-le-au alături de luceferi iubitori,
Ei purtatu-le-au prin ceruri în caleşti înaripate
Ca s-adoarmă legănate de-nstelaţii zburători
Peste toţi şi peste toate se ridică mândrul soare
Scânteind din înălţime cu săgeţile-i de foc
Trimiţând călduri în valuri ca pe toţi să-i înfioare
Îndulcindu-le viaţa, în clipite de noroc.
***
Din a zării depărtare, cu ulciorul într-o mână
Vine-o crudă fetişcană căutând din ochi izvorul,
Să ia apă ne-ncepută şi s-asculte cum îngână
Ne-nţelese şoapte care, îi ghici-vor viitorul.
Când ajunge-n locul cela rourat şi cu răcoare
Cu nesaţ îmi soarbe apa ca să-i stâmpere arsura
Şi-a ei buze-nfiebinţeală da-va dulcea sărutare
Izvoraşului sfielnic, tulburat peste măsură.
El în val se unduieşte şi-apoi trestiile toate
Simt fiorul ce le trece în smerelnic ruşinat,
Bătând malu-n clipocire cu-ale sale limpezi ape
Se tot duce mai departe şuşotind în tremurat
DE NE-AM ÎNTOARCE-N TIMP
Din clepsidra veşniciei vreme curge trecătoare
Aducând din ieri spre mâine clipe lungi la numărare
Şi-ntr-o parte cât se-adună ni se ia ca un făcut
Din cât datu-ne-a Măritul ca avere de-nceput.
Eu, copil, ca nesătulul timp luam să-l risipesc
Pe nimicuri lucitoare, bucuros că mai trăiesc
Clipa ceea mult visată când aprins de-a ta privire
Mă ardeam ca foc de paie în prădalnica iubire.
Doamne, cum acele zile erau miere şi divin
Ce-o sorbeam ca însetaţii de arsura unui chin,
Ele toate tăinuite puse-n ţandără de gând
Mângâia-ne-o amintirea, anilor ce vin la rând.
N-a pierit nici azi simţirea din a vremii tinereţe
Când, sub boltă de luceferi în cuvinte de tandreţe
Ne-ndulceam cuminţi în noapte tot luând cu împrumut,
Fierbinţeală de săruturi din iubiri de început.
Din fântânile de suflet, din speranţa unui gând
Tot băut-am apa vie multe zile ani la rând,
Şi-nspre cer tot înălţat-am pătimaşul nostru dor
Să ne umplem cu iubire, întomnate vremi ce mor.
BLESTEMUL DE FECIOARĂ
Te-ai îndulcit cu mierea iubiri de-nceput
Luând fecioarei vamă a gurii fierbinţeală
Şi-n sufletu-i stârnit-ai fiorul ce-a-ncăput
În boaba unei lacrimi ce-a şters-o cu sfială.
Apoi te-ai dus pe lume pierdut în necuprinsuri
Şi-n urma ta lăsat-ai pustiul s-o doboare,
Morganele speranţe topeasc-o-n grele visuri
Iar lunga aşteptare încet să mi-o doboare.
Făcut-ai oare bine pungaş de inimi crude
Să furi fără să-ţi pese speranţe nălţătoare?
Şi-a tale simţămine să fie mute surde
La chipul plâns de-atuncea a tinerei fecioare?
Ai merita să capeţi pedeapsă fără milă
La fapta ta mârşavă făcută din plăcere,
Să fii proscrisul lumii, iar veşnicita-ţi vină
Să-ţi umple restul vieţii cu clipe în durere.
Cu spini fie-ţi a vieţii cărare lunecoasă,
Ciulinii fie-ţi perna pe care capul pui,
In visul nopţi fie-ţi doar doamna cea cu coasa
Ce-n smoală să te fiarbă la talpa iadului.
***
Lăsaţi în bună pace smeritele fecioare
Iubesască visătoare aleşii Feţi-Frumoşi,
Norocul cel zburdalnic le steie la picioare
Şi-a vieţii ani la fie în toate bucuroşi.
ÎNCEPUT DE IARNĂ
Peste ape amorţite, iarna-şi face pod de gheaţă
Şi pe vale cerne ceţuri de cu seară până-n zori,
Iar costişa vălurită unde-a fost cândva verdeaţă
O-mbrumează-n cuiburi albe, strălucind scânteietor.
Câte-odată, din înalturi, nori lăţiţi spre soare-apune
Îmi pornesc ninsori de basme ce albesc înnegurarea
Şi din ceruri coborâte peste lume mi se pune
Plapună de nea ce-ngroapă, în visare, înserarea.
Cariul leneş roade timpuri în a grinzii măruntaie,
Focu-n vatră toropeşte adunând dumnezeire,
Undeva, în veche turlă, orologiu-ntr-o bătaie
Număra-va cât trecut-a din a nopţii păsuire.
Peste toate gându-mi tainic cuibărit în priveghere
Înălţase-va în vise, izvorâte de-al meu gând,
Ce-n dulceţi o să-nfioare ascunzişuri din unghere
Unde sufletu-mi în voie, adormi-va în curând.
CÂND BATE TOACA
O toacă bate-n turla bisericii din deal
De parc-ar bate-n poartă la rai dumnezeiesc,
Şi-nfiorând văzduhul smeritului Ardeal
Cel sunet sec îmi urcă spre însfinţit ceresc.
Apoi, vibrează bronzul la clopotul ce bate
Chemând la slujba zilei creştinii oropsiţi,
Ca-n rugi să-şi spele dânşii mulţimea de păcate
În faţă la altare cu zugrăveli de sfinţi.
Le ungă a lor suflet un popă preacucernic
Cu mierea din cuvinte şi pilde nălţătoare
Şi iar şi iar le spună, că numai cela vrednic
Va nemuri-n clipita veciei, când el moare.
Ei vor promite multe spre grabnică-ndreptare,
Că fără de prihană vor fi în veci purure,
Dar mincinoasa viaţă, pe strâmba ei cărare
Pe mulţi în iad i-o duce la cazne să le-ndure.
***
Când toaca bate-n turla bisericii din deal
Şi clopotul în dangăt pe lume pune greul,
În măreţia clipei, trudiţii din Ardeal
O cruce-şi fac, şi-n dânsa cuprind pământ şi cerul.
BIET MOŞNEAG
Trecător pe uliţi strâmte, ajutat de-al său toiag,
Furişat ca umbra serii de nici unde când coboară,
Tot mai rar se-ncumentează în spre locul lui cel drag
Coasta Mare, Continitul, cerul larg ce le-nconjoară.
S-a lungit cumva cărarea ce-a bătut-o viaţa toată
Din răzorul casei sale până sus în Continit ?
S-a scurtat de-o vreme pasul, ori cum scrisă e în soartă
Vremea lui de-acuma-i gata şi sfârşitul i-a venit?
Poate timpul, bată-l vina, şi-a lungit de-acum clipita
Ori prea repede se scurge în clepsidra-i mincinoasă,
S-au ocolul de le vie, cărăruia prea lungit-a
De când ruptă-i Coasta Mare pe-o bucată lunecoasă.
***
Azi, cu gândul le străbate cînd duminica la poartă
Pe băncuţa lui bătrână în visare-şi trece timpul,
Aşteptând să vină clipa când sfârşita lui ce-a soartă
O să-l treacă-n veşnicie, când l-o-nchide ţintirimul.
DUCÂND ÎN CÂRCĂ VREMEA
Încet îţi este pasul ce-a fost cândva zglobiu,
Auzul nu mai prinde cea vorbă-abia şoptită,
Mâncarea nu-i sărată , iar vinul e sălciu
Şi somnu-i scurt în noaptea de-acuma prea grăbită.
Pe ochi-ţi trişti o pleoapă stă grea şi aplecată
Şi riduri taie faţa ce-a fost de catifea,
Iar mâna tremurată ar vrea ca altădată
Să bage aţa-n acul ce nu-l mai poţi vedea.
Topit în seul vieţii, cu trupul tot mai sec,
Mai nins cu alb în plete, în ochi cu lăcrimare,
Mai gârbovit sub vremuri prea triste ce te trec
Eşti cel rămas din mulţii, ce-aţi fost la numărare.
Tot mai uitat de ceia ştiuţi de altădată,
Mai mult pe la pomene la cei suiţi la cer,
Un gol se face-n juru-ţi, iar viaţa ta-i o pată,
Nimicul ce încurcă, uitat într-un ungher.
Când pleci, o ziuă-două, ştiuţi-şi amintesc
C-ai fost ceva pe lume, odată, de demult,
În vorbe lungi, de bine, puţinii te căiesc,
Apoi, în cea uitare vei sta în rece lut.
Aşa vei trece lumea ca alţii nesfărşiţi
Din cele începuturi, în cele ce-or să vină,
Mereu ca şi ’nainte pleca-vor cei sortiţi,
Aşa că înc-odată, fii vesel azi la cină.
***
Nimic în astă lume nu este veşnicit
Ci numai timpul care prea lung e pentru noi,
O clipă-i viaţa noastră rămasă-n pomenit
Sub licăriri de stele, ce se rotesc în roi.
FILOZOFUL
Barbă lungă, plete sure, mers târşit, împiedicat,
Gârbovitul duce-n spate ani ce nici că îi mai ştie,
Căutând cu ochii minţii gândul cela desfundat
Ce îmi ţine în strânsoare, taine-n cuib de veşnicie.
De o viaţă-mi tot adună, îmi măsoare şi-mi socoate
Mai adaugă, mai scade, mestecându-le mereu
Şi-n plăcută neodihnă prinsă-n zile lungi şi-n noapte
Cată taine ce-s ştiute doar de Bunul Dumnezeu.
Cum ar vrea măcar o clipă să îmi fie azi în stare
A găsi ce nici visează mintea altora închisă,
Un ceva ce truda-ţi face mai uşoară în lucrare
Iar cea lume să-ţi dea faimă nesperată, necuprinsă.
Şi-ar mai vrea, aşa socoate, uite-aşa din întâmplare
Facă-mi aur din nimica, bogăţie şi putere,
Piatra cea filozofală ce pe lume preţ nu are,
Tinereţea înfruptată şi-a iubirilor plăceri.
Domnu-l vede, dar îl lasă în zadar să se căznească
Ca să vadă toţi că-n lume din nimic nimic se naşte,
De nu pui valoare-n cele şi nu laşi să se-nmulţească
Aurul ascuns în minte ,dar primit când mi se naşte.
ÎN GRÂUL DIN COLIVĂ
În grâul din coliva făcută s-amintească
De şirul fără capăt a celor duşi la cer,
Stau nume ce odată în viaţa lor lumească
Au fost ca noi, şi-acuma-s doar stele care pier.
Cu miile-s în blidul sfinţelnicului loc
Veghiaţi de-o lumânare ce parcă-i priveghează,
Le fie somnul dulce sub umbră de noroc
În raiul fără margini sub însfinţită pază.
Pomelnicul ne leagă de ei, nemuritorii,
Ce tot urcat-au neamul pornit din veşnicit,
Să fie-n astă vatră de-apururi muritorii
Cu soarta mergătoare din zori, spre asfinţit.
Când îngânăm un nume şi vreme de-o clipită
Cel chip l-avem aevea aşa cum l-am ştiut,
Cu el în gând vorbi-vom în clipa pironită
Şi-i mângâiem cel suflet ce vine din trecut.
Ne stâmpără aleanul de-i ştim îmbucuraţi
Şi-n bună rânduială în lumile de sus,
Pe moşii noşti jertfelnici, bărbaţi între bărbaţi,
Ori dragi părinţi ce-n lumea aceasta ne-au adus.
––––––––––
Mircea Dorin ISTRATE
24 Ianuarie 2021
Târgu Mureș