De-apururi poezia cea frunte-o descrețește,
Alean și dor i-aduce la cel care-o iubește,
Trăiri și-nfiorare, nostalgice simțiri,
Vor fi când bobi de lacrimi el are în priviri.
La brav ostaș îi pune curaj și îndrăzneală,
Putere-n braț și-n minte, iar de o fi jertfeală
Pentru a țării viață în drum spre dăinuire,
În fața morții crunte, să n-aibă tresărire.
La-nvățăcel și dascăl, frunosul din cuvânt,
Ce nalță în trăire simțirile la rând,
Și spusa cea frumosă ce te ridică-n slavă
Când slova poeziei îți e atât de dragă.
La-ndrăgostit mai toate ce sunt în astă lume,
Smerit și dor și lacrimi, durere de genune,
Dorințe și speranțe cuprinse-n jurământ
Și tot ce a lui suflet îmi are-n el mai sfânt.
În ruga unei mame, smerelnică iertare,
Și-n boaba celei lacrimi cerșita îndurare
Pentru pruncuții care, cu viața da-vor piept,
Ca ei, sub umbra crucii, să țină drumul drept.
*
Că fără poezie ți-e sufletul amar,
Iar zilnicita viață e arsă ca de jar,
Poetul care scrie e-un veșnic visător,
Un suflet bun, cucernic și tuturor dator.
Citindu-i dară scrisul, voi sufletu-i citiți,
Și-n ruga-i zilnicită cu el vă însfințiți,
Cu poezia-n suflet mereu veți fi mai buni,
În lumea asta plină de lași și de nebuni.
Luați din poezie ‘nălțarea în visare,
Curatul, adevărul și veșnica iertare,
Iar din cuvânt frumosul vi-l faceți ca veșmânt
Și-atunci în voi de-apururi va fi smerit și sfânt.
BISERICUȚE DIN ARDEAL
Bisericuțe din Ardeal,
Voi, cuib de lumânări aprinse,
V-ați rânduit din deal în deal
Să-mi țineți visele nestinse.
Bisericuțe din Ardeal,
Voi, jertfitoare neînvinse,
V-ați întomnat în vârf de deal,
Cu-ai mei luceferi, toate ninse.
Bisericuțe din Ardeal
Voi , candele de dor cuprinse,
Sunteți străjerii mei din deal,
Să-mi însfințiți a mele vise.
Bisericuțe din Ardeal,
Voi, gânduri bune, neucise,
Mereu veți fi pe-un vârf de deal
Să-mi privegheați câmpii întinse.
Bisericuțe din Ardeal,
De-a urii lumii-n veci cuprinse,
Ținut-ați piep oricărui val
Și de aici n-ați fost desprinse.
Bisericuțe din Adreal,
Cuibar de lacrimi necuprinse,
Unit-ați țara mal cu mal
Și-a ei speranțe-n ‘nalte vise.
*
Bisericuțe din Ardeal,
Pământ și ceruri necuprinse
Ați adunat în sfânt pocal,
Să-mi fiți sprențe neînvinse.
Bisericuțe din Ardeal,
Din vremi bătrâne, dinnainte,
Voi mărgelat-ați deal cu deal
Slujindu-mi cerurile sfinte,
Ca să îmi fiți pe-al Crucii Drum
Cu noi spre Domnul Îndurării,
Și să avem doar gândul bun,
Pe lungul drumul, al neuitării.
DRUMEȚ PE DRUMUL ÎNSERĂRII
Drumeț, pe drumul înserării, popas aș face undeva,
La vechiul han, pe drumul sării, unde îmi cântă un cobzar
Și unde lotrii dimprejururi se petreceau demult, cândva,
Ademeniți de o hangiță, ce îi punea pe mulți pe jar.
Și-n față c-o ulcică plină cu vin-pelin și sănătos
De la chimir voi scoate-n grabă, două pistoale ferecate,
Și arătând la toată lumea cât sunt de darnic și bănos,
Cu-n pumn de galbeni eu plăti-voi, cinstita masă cu bucate.
Să-mi cânte-apoi ce vrea cobzarul, de dor, de jale și de-amar,
De drag, de inimă albastră, de tot ce arde-ntr-o iubire,
De ce a fost și o să fie, de ce nu știu nici eu măcar,
Numai să fie-n pân’ la ziuă, o nesfârșită nebunie.
Iar noaptea ceea să ne ție într-un desfăț și încântare,
În râset fără de oprire, în bucurie și-n durere,
La rând să ascultăm povestea ce o va spune fiecare,
Descarce-se acela suflet, cum a sa inimă-i va cere.
Să curgă vinul în ulcioare! să bem și să uităm de lume,
Cârlani pe jar să ostoiască nestăpânita noastră foame,
Hangița ne stârnescă pofte nestăpânite și nebune,
Iar noi să ne uităm că suntem, închinători pe la icoane.
Ne prindă zorii dimineții, pe câți mai fi-vor încă-n stare,
Cântând cu glasuri adormite frânturi de cântece uitate,
Să ținem minte că odată, la han îmi fost-a sărbătoare,
Când a trecut ca-n vis pe-aicea… poetul Mircea, lui Istrate.
RĂMÂNEȚI VOI CU TOATE CELEA
N-aș regret nicicând nimica,
Chiar picurat de-aș fi cu ceară,
Nu m-ar opri din drum nici frica,
Iar ce-am făcut, aș face iară:
Copil de-aș fi, a mele fie
Pădurea verde și umbroasă,
Pomiștea popii, dulcea vie,
Mura pe valea răcoroasă,
Frăguțele de pe cărare
Și pruna-n toamna îmbrumată,
Costișa, Dâlma din Răzoare,
Mândra poiană înflorată,
Și zmeurișul din pădure
Și colilia înspicată
Și tot ce ochi-mi vor să fure
Din lumea ceia neuitată.
Cireșii toți ce-i au vecinii
Și țintirimul cu melin,
Al meu fie păcatul vinii
Că am râvnit l-așa puțin.
*
Iar tânăr de-aș mai fi vre-odată,
Așa-și rămâne veșnicii,
Nu m-aș mai da pe lumea toată
Și-aș face numai nebunii:
Aș tot iubii la ochi albaștri,
La buzei moi și doritoare,
Ce să mă urce printre aștri
În clipe pline de visare.
La-mbrățișări cât o vecie,
La spuse calde jurăminte,
La seri ce nici c-or să mai vie,
Trăite-n clipe mari și sfinte.
La nopți în zbateri și nesomn,
La zile pline de speranță,
La vise ce le port în somn,
La cele care mă înalță.
Aici de aș putea rămâne
Cât firul vieții mi sortit,
Lăsa-voi altora cel mâine
Că eu am multe, de iubit.
**
Rămâneți voi cu bani și-avere,
Cu titluri nobile, mărețe,
Eu îmi rămân cu ce nu piere,
Iubirea, care-o strâng în brațe.
A voastre toate-s trecătoare,
A mele-s veșnice mereu,
A voastre n-au înfiorare,
A mele-s toate, cum vreau eu.
PURTAȚI-MI ARDEALUL…..
Purtați-mi Ardealul în gând fiecare
El este cea rană ne-nchisă ce doare,
Avere-i din timpuri străvechi, moștenită,
De toți dimprejururi dorită, râvnită.
Ce este piciorul aceasta de plai?
Ce-mi este smerita cea gură de Rai?
Uitați-vă-n jur și-ți vedea fiecare
Că el e-o comoară, ce nimeni n-o are.
Mari lanuri de grâne, sunt câmpuri de soare,
Risipă-i de aur, cu macii în floare,
E-o mare întinsă mereu unduită
De vânturi și vremea ce trece grăbită.
Cei codri ce-mbracă în verde tot dealul
Răcoare-s și umbră ce-mi mîngâie-Ardealul,
În poală lor crește hoinar păsăret,
Ce-n cuiburi adună mulțimi de puiet.
Ce-n orice clipită se-ntrece-n concert.
Fălos e la munte de-apururea bradul,
De sus, de pe piscuri, el vede Ardealul,
Că-mi fi-va vecie a Maicii Grădină,
Frumoasă, curată, a lumii regină.
*
Aicea sub stele, mereu se-nsfințește
Și huma și omul, că simt românește,
De-aceea Ardealul nicicând n-o să piară,
Și-mi fi-va odată cum fost-a el iară:
Mereu cu credință și-n sfânta iertare,
Jertfelnic de-apururi pe-a vieții cărare,
Curat în simțire, smerit, ne-ntinat,
Cu suflet smerelnic, ferit de păcat.
**
Lui încă și țării i-aduc închinare
Și-n rugă la ceruri cerși-voi iertare,
Ne țină Măritul aicea pe humă,
Sub umbra-i sfințită, în viață mai bună.
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
Iunie, 2020