ÎNTREBÂNDU-MĂ ÎN GÂND
Stau în fața colii albe, întrebându-mă în gând
Ce s-aștern ca să vă placă versul meu săpat în rând?
Că nimicuri sunt destule să le-așezi în ritm și rimă,
Ca apoi nepricepuții, să-ți arate a lor stimă.
Poți să scrii, că foia rabdă, despre tot și despre toate
Câte sunt pe astă lume și-a ta minte va socoate
Că e bine ca să știe și prostimea care crede
Ce vei spune-n poezie și ce ochiul ei nu vede.
Dar cu de-astea-mi ești nimica, martor viu la vre-o-ntâmplare
Ce se uită-n două zile și putere nu îmi are
Să rămână-n cela suflet preasmerit și simțitor,
Ca să-l urci o clipă, nicidecum să mi-l cobori.
Spune-i dară de ce-l doare al său suflet chinuit,
Și-n cuvinte potrivite fă-l să fi fericit,
Ca să uite mâzga lumii ce din părți îl înconjoară
Și nu-l lasă facă-și viața mai frumoasă, mai ușoară.
Dă-i speranța ce-ntărește și dulceața din iubire
Ce ca umbra el și-o poartă într-un bob de amintire,
Spune-i că strămoșii fost-au fala ăstei lumi odată,
Și de vrea și el îmi fi-va, măreție așteptată.
Poartă-mi-l prin ce-a pruncie pură toată și curată
Să mai guste din trăirea ce îmi fost-a nespurcată,
Să nu uite preacuratul unui suflet de copil
Ce-a trăit o clipă-n raiul, ca-ntr-o ziuă de april.
Și de-l faci ca al său suflet tăinuit să lăcrimeze,
Versul tău va ști de-acuma ca un înger să-l vegheze
Și, cu fapte bune viața pietruiacă-și-o de-acum
Ca să meargă-n demnitate, pe al vieții sale drum.
Dacă asta poate facă versul tău plin de simțire,
Darul, harul, ce ți-l dat-a sfânta cea dumnezeire,
Va sădi în al său suflet ce-a sămânță ce-o să schimbe
Mersul lumi care astăzi, are legile prea strâmbe.
Și de el va mângâia-va struna sufletului harpă,
Ca viața nu râmână ne-mplinită, fadă, stearpă,
Doar atunci tu fi-vei mare ca poet și-n nemurire
Al tău nume s-o petrece încă-n lungă veșnicire.
AȘA E VARA
De jar e soarele de vară topindu-mi umbra pe nisipuri,
Morgane ape-n tremurare mi se lățesc spre orizont,
Lăptoase cețuri mișcătoare, îmi fac în zare hâde chipuri,
De parcă ar pluti pe valuri, corăbii reîntoarse-n port.
Așa e vara care-i vară și-așa a fost în vremi mereu,
Îmi arde colbul sub picioare, uscată-i talpa la fântână,
S-ascunde turma prin umbrare, e caldă apa-n heleșteu
Și-așa o ducem toți de-acuma, mai bine de, o săptămână.
Gândim déjà la ceea toamnă, bătrăna doamnă lenevoasă,
Cu zori cețoase, zgribulite, cu-amiază blândă și călduță,
Cu noaptea-ntinsă, tot mai lungă și încă tot mai friguroasă,
Ca o băbuță-ngârbovită, de-acum uitată, sărăcuță.
Până atuncea nu vă plângeți, lăsați-mi vara fie vară,
Să-mi coacă dară grâu-n holde și poame legănate-n ramuri,
Că orice ziuă ce începe, mi se sfârșește într-o seară,
Când potolite-mi fi-vor toate, ca valul care-mi spală maluri.
FILOSOFÂND ÎN GÂNDU-MI
V-ați întrebat cumva vre-odată, de când suntem și noi pe lume?
De când în noi îmi este viață, cu-a sale rele ori mai bune?
De când simțirea naște gânduri și judecata ceea dreaptă?
De când cu vrerea noastră încă, pe ele noi le facem faptă?
E mult departe clipa-n care, din boaba humei de-nceput,
Pe undeva, nici știm noi unde, scânteia vieții-a apărut
Și de atunci, trecând milenii în scursul vremilor trecute,
Noi fost-am rând pe rânt mai toate, a vieții forme concepute.
Am fost nimicul, o celulă și algă, vierme, târâtoare,
Și pește în oceanul lumii și poate broască săritoare
Și cel balaur din poveste și o jivină pe imaș
Și o maimuță-am fost la urmă, ce-n peșteri ne-am făcut sălaș.
Așa că ne-au rămas în minte și-n simțurile noastre toate,
Lupta pe viață și pe moarte, apucături de vietate,
Dorința încă de putere, cea lașitate, viclenie
Și astăzi încă peste toate, cea vrere de înavuțire.
*
Acestea-s marile păcate, ce încă-n minte le vom duce,
Povară grea purtată-n spate pe drumul vieții, greauă cruce,
Iar până când n-om lepăda-o noi încă oameni nu vom fi,
C-avem în noi jivină multă, din greu trecutele vecii.
De-aceea-ncătușați ne ține această tină lipicioasă
Și doar cu gându-n zbor spre stele mai câte-odată ea ne lasă,
Ca să ne-ntoarcem în trecutul, acela-n care-am apărut
Și să vedem cu ochii minții, clipita noastră, de-nceput.
Poate că-n alte lumi și alții sunt tot așa cum suntem noi,
În altele poate că alții sunt mai ‘nainte sau ‘n-apoi,
E cale multă până încă, un cineva din noi ajungă,
Să plece spre adâncul lumii, întors pe-a noastră cale lungă.
LĂCRIMATA MEA CHEMARE
Migratori și-atâtea molimi și războaie mari, cumplite,
Au trecut prin viața noastră pe a timpului aripe,
Noi aicea îmi rămas-am, veșnicindu-ne pe humă,
C-am știut că ea ne este, pentru toți, o bună mumă.
Chiar răriți de coasa sorții în postățile de timpuri,
Revenitu-ne-am în vremuri, tot trecând prin anotimpuri,
Dară astăzi de cea humă mai nimic nu ne mai leagă,
Iară neamul, țara asta, la prea mulți nu li-i mai dragă.
Cine astăzi și-ar da viața pentru huma cea străbună?
Câți din noi mai țin la vorba ce-a vorbit-o draga Bună?
Câți din ceia tineri încă îmi mai țin o sărbătoare
Și din suflet îmi înalță azi o rugă la altare?
Azi ne-mpuținăm la număr nu din cruntele războaie,
Nu din molime nebune ce-s din munte la zăvoie,
Ci că noi, cu-a noastră vrere ne lăsăm la greu cuibarul
Și plecăm în largul lumii, să-ndulcim cumva amarul.
Niciodat’ nu pribegit-am în afara țării mele,
Am rămas aici cu toate câte-s bune, câte-s rele
Și așa-m trecut urgia până când ne-am vindecat,
Stând aici cu toți aproape, nu cu gândul la plecat.
Rău e că trăim pe-aiurea, silnicind la nu știu cine,
Că uităm cine mai suntem și cum neamul mi se ține
Cu toți fii ei aproape și la bine și la rău,
Tot având în gânduri țara și pe Bunul Dumnezău.
*
Migratorilor ce-mi sunteți, înturnați-vă acasă,
Scoate-ți țara din necazuri, că nici dânsa nu vă lasă,
Țineți minte că aicea, ne-ndoios o să îmi fie
Cea Grădină-a Maicii Noastre și-o vecie o să-mi ție.
INFINITUL CLIPEI
În nimicul unei clipe stă ascunsă veșnicia,
Cel trecut, cel azi, cel mâine, ici își fac ucenicia,
De-asta tot ce se petrece di-nceputuri pân-acum,
E un pas din măreția nesfârșitului său drum.
Și-atunci noi, cu viața noastră, depănată-n cela timp,
Suntem parte din clipita ceea fără de sfârșit,
Nouă însă ni se pare cum că timpul nostru trece,
El de fapt stă-n nemișcare, noi prin dânsul ne petrecem.
Ce știm noi că este timpul? Un ceva care se trece,
Nu-l simțim nici cât o boare și pe toți ne lasă rece
Dacă pierdem o clipită ce-i nimica-n măsurare,
Dară dânsa-i începutul veșniciei stătătoare.
*
Timpul nostru nu-i tot una cu acela din ceresc,
Alte legi îmi sunt aicea pe tărâmul pământesc,
Noi abia ghicim ce poate colo sus mi se petrece,
În cea clipă nesfârșită, unde nesfârșitul trece.
Grijă-aveți, de clipa care, tot o pierdeți la duzină,
Nici-odat, dar nici-odată înapoie n-o să mai vină,
Șineți minte că prezentul e trecut și viitor,
El îmi vine și-apoi trece, cel preezent nu-i stătător.
ÎN VISARE
Ți-am trimis din caldul verii, pe-o aripă de-adiere
Gându-mi tainic de iubire să se facă priveghere,
Să-ți mângâie al tău suflet îndumnezeit în dor
Și să-ți spună-n pragul serii, ,,Noapte Bună”!scump odor.
În visare tu mă pune să-ți șoptesc în dulci cuvinte
De din inimă pornite nesfârșite jurăminte,
Iar pe geana-ți lăcrimată sărutările de-amor,
Ce din tainițe de suflet, toate-mi spun că mi te vor.
Și-apoi lasă defătării toate cele ce-or să vină,
Îndulcește-te cu ele că-s păcate fără vină,
Zorii zilei să ne prindă nesătui de cea iubire
Și-apoi arsul celei clipei pune-ți-l în amintire.
Lasă-mi-l să tăinuiască vremi venite rând la rând,
Fă-i sălaș de bucurie într-o țandără de gând,
Steie-n umbra vieții tale clipa cea de fericire,
Ce o știi doar tu că este, tăinuita ta iubire.
*
Din cerescuri, vii luceferi, pacea lumi-o țin în pază,
Luna-n vălul ei de nouri, din înalturi priveghează
Somnul lumii, ce se cerne în visări înșelătoare,
Ce aduc n-apoi din vremuri, o iubire ce nu moare.
Lasă Doamne visul lumii și o taină îndulcită
Și o noapte ce să facă clipa vieții fericită,
Că din toate doar iubirea mi te-nalță spre ceresc
Fiindcă are-n ea scânteie de divin, dumnezeiesc.
SFAT DIN INIMĂ
OBOSITA-MI pana de când tot îndemn
Ale voastre gânduri, inimi reci, de lemn,
Să ieșiți din glodul multelor păcate
Ce țin neamul nostru-n urma celorlalte.
SĂ CITIȚI ISTORII, ca să știți și voi
Că pe astă vatră s-au născut eroi,
Ce-au fost fala lumii într-un veac trecut,
Când ei de nimica nu mi s-au temut.
SĂ NĂLȚAȚI PRIVIREA către cel ceresc,
Să vă-ncredeți iară în dumnezeiesc,
SĂ URMAȚI PORUNCA celui Iertător
Ce învățătură dat-a tuturor.
SĂ-I IUBIȚI PE SEMENI, chiar dacă-s mișei,
Hoți, tâlhari, netrebnic, lași, ca vai de ei,
Că-s din neamul nostru, toți câți s-au născut
Pe pământul ăsta, încărcat cu sfânt.
Să îmi fiți de-o seamă BUNI și IERTĂTORI,
Nimănui pe lume să nu-mi fiți datori,
Să îmi vreți UNIRE pe străbuna vatră,
Și din vorbă faceți înțeleaptă faptă.
Țineți-mi la ȚARĂ ca l-avoastră mumă
Și la NEAMUL NOSTRU, ce-i pe astă humă,
La toți ceia care dau ÎNVĂȚĂTURĂ,
Și la toți ce încă, astăzi mi-s, ȚĂRÂNĂ.
Doar așa trezi-veți ȚARA ADORMITĂ,
Frunză-n vânt lăsată, mulsă și hoțită,
Dacă voi n-o faceți repede și bine,
Poate că pe mâine, nu-ți avea cu cine.
———————————–
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
August 2020