Minunat citatul din Enescu. Am să revin la el, dar până atunci aș dori să aduc în discuție un alt citat care mi-a plăcut mult, despre valoarea omului în raport cu trecerea timpului. Corneille spunea în ”Le Cide” (”Cidul”): ”Je suis jeune, il est vrai; mais aux âmes bien nées, la valeur n’attend point le nombre des années.” În traducere liberă el spune că pentru cei binecuvântați cu daruri înnăscute, valoarea nu se lasă așteptată până la anii maturității, ci se exprimă cu mult mai devreme. Este vorba despre cei născuți cu talent, așa cum a fost George Enescu, unul dintre copiii minune ai timpului, cel mai tânăr student acceptat la Conservatorul din Viena, devenit unul dintre cei mai prestigioși violiniști ai secolului trecut. El se menține și astăzi pe listele scurte de mari violoniști ai tuturor timpurilor, în ciuda continuei rafinări și a ajustării impuse de moda interpretativă. Se vede că Enescu rezistă valoric trecerii timpului.
Asemenea performanțe nu se pot susține însă doar pe baza darurilor inițiale. Pe lângă talentul înnăscut, în acest caz vorbim despre o instruire temeinică la școala unora dintre cei mai prolifici muzicieni, influențat de curentele muzicale importante ale timpului și nu în ultimul rând, inspirat de bogăția și minunăția folclorului român.
George Enescu în 1930
Mă uit la Enescu ca la un întemeietor de școală muzicală românească, așa cum au fost și școala națională muzicală rusă, cehă și așa mai departe. Ce exemple mai bune se pot găsi, oare, decât Rapsodiile române? Și apoi, ați ascultat interpretarea Ciocârliei de către George Enescu? Eu am aflat-o, din păcate, de curând, dar de atunci nu mă mai satur ascultând-o. Vorbim despre o virtuozitate interpretativă a acestei piese muzicale strălucitoare, ce ilustrează genialitatea muzicală a tradiției noastre. Deliciile se țin lanț într-un ritm ce pare ireal, ajungând să ridice și azi ascultătorii în picioare… e o interpretare căreia, și afon să fii, nu-i poți rămâne indiferent. Ea lasă urme.
La Enescu, aceasta venea și dintr-o dragoste mare, ba chiar și dintr-o mândrie legată de apartenența sa, exprimată copilărește prin întrebarea adresată mamei sale:
”– Mamă, pot să le spun acolo (Viena) că sunt român?
– Sigur, de ce să nu le spui?
– Mă gândeam… să nu creadă… că mă laud.”
George Enescu și Dinu Lipatti. Fotografie din arhiva Muzeului Național ,,George Enescu” din București
Născut matur înaintea maturității anilor săi, mânat de marea dragoste pe care a purtat-o țării și muzicii ei, Enescu a rămas fidel dragostelor sale, purtate de-a lungul vieții. Timpurile n-au fost ușoare, se știe, dar alegerile făcute de Enescu îi demonstrează clar valorile. El și-a apărat consistent idealurile, ca un soldat, în ciuda faptului că în țară se instala un regim de împrumut (străin firii românului), regim aducător de schimbări profunde. Enescu a ales să continue să-și servească țara și când era departe de ea. A ales să rămână în slujba culturii ei și a muzicii mari. El a ales să încurajeze muzicieni promițători, precum Dinu Lipatti, care a cântat pe scena Ateneului de la o vârstă fragedă și a devenit el însusi o legendă de primă mărime în lumea muzicală. Împreună au înregistrat unele dintre cele mai apreciate discuri ale secolului XX, ”Great recordings of the XXth century”. Cred că au fost, de fapt, unii dintre cei mai minunați ambasadori pe care i-a avut cultura română. Amândoi fuseseră ”âmes bien nées”, suflete dotate, dar în plus fiecare dintre ei a ales să fie fidel idealurilor sale, amândoi fiind mânați de o dragoste mare pentru cultura ce le-a inspirat și cizelat chiar idealurile. Ei au rămas devotați alegerilor făcute inițial, pe care le-au slujit cu sudoare și perseverență. Poate de aceea ei nu au avut doar strălucirea unei scântei, ci continuă să dăruiască lumină, călăuzind și astăzi, ca niște sori ce sunt. Apoi, e remarcabil că amândoi au știut să predea torța mai departe, prin fascinantele și remarcabilele lor prelegeri și cursuri, inspirând alte mari talente muzicale. Poate că cel mai ilustrativ exemplu este Yehudi Menuhin – discipolul lui George Enescu, ce nu are nevoie de prezentări. Acesta ar fi spus că ”Viața de muzician și muzica sunt lucruri care trebuie păstrate și protejate în mod religios de orice fel de – cum să spun? – imagine pătată, prejudecăți, idei.” Menuhin admira la Enescu ”calitățile lui de om, calitățile lui de muzician, înariparea sa, aș spune; era un bărbat puternic, bine clădit, avea în el un foc, un har divin, ce îl înălța deasupra celor pământești.”
Apoi, Menuhin remarcă cum maestrul său și-a păstrat sentimentele calde față de țară: “Ceea ce știu e că [Enescu] a fost un mare patriot. […] Sentimentul a fost mereu viu în el.”
George Enescu și zyehudi Menhin, Paris, 1952. Foto AFP
Acestea sunt toate dimensiuni ale omului Enescu, cum a fost în viață, dar și cum este amintit dincolo de ea. Ele sunt vectori ai idealului său de frumusețe și adevăr. Dacă ar fi să judec afirmațiile compozitorului:
”Nu devii bătrân fiindcă ai trăit un anumit număr de ani, devii bătrân fiindcă ai dezertat de la idealul tău. Anii ridează pielea, dar renunțarea la ideal ridează sufletul”, dacă aș dori să îl cântăresc pe el cu această măsură, aș spune nu numai că Enescu s-a născut cu dotări naturale excepționale (”une âme bien née”), dar a murit cu statura unui gigant. Viața lui pare să fie un manual despre cum poți trăi neatins de timp și de vremuri, despre cum poți trăi egal cu tine și cu adevărurile tale. Este o lecție despre cum se poate atinge performanța mare, nu doar în muzică, ci în orice activitate umană. Vorbim aici despre o performanță atât de mare, ce nu poate fi împlinită doar pe baza unor dotări inițiale, naturale, ci și prin șlefuirea lor cu strădanie și insistență, dar mai ales cu dragoste. Este șlefuirea necesară transformării diamantului brut, în obținerea sclipirii fără egal a potențialității sale, prin care el se transformă în briliantul splendid ce ajunge să dăinuiască peste timp, în inimile oamenilor de pretutindeni.
Eu zic să nu mă credeți pe mine, ci, în caz ca n-ați făcut-o deja, să-i ascultați înregistrările, compozițiile și, nu în ultimul rând, mărturiile celor ce au avut norocul să îl cunoască pe Enescu. Cărora el le-a atins chiar sufletul. Veți dori, poate, să începeți cu celelalte declarații făcute de Yehudi Menuhin despre mentorul său. Sau cu Lipatti. Sau cu alții, mulți, vrăjiți de ceea ce înseamnă măreție în muzică, dar și în statura umană – cei ce au învățat de la Enescu să rămână tineri în spirit. Fără riduri pe suflet.
——————
Milena MUNTEANU
Toronto, Canada
Text premiat la concursul de eseuri realizat de Asociația Culturală Leviathan, ”Descoperă scriitorul din tine!”, ediția a treia (22 august – 10 septembrie 2019), cu tema: Eseu pornind de la afirmația lui George Enescu: ”Nu devii bătrân fiindcă ai trăit un anumit număr de ani, devii bătrân fiindcă ai dezertat de la idealul tău. Anii ridează pielea, dar renunţarea la ideal ridează sufletul.”
George Enescu (vioară) și Dinu Lipatti (pian) – Sonata nr. 3 în la minor pentru pian și vioară, ”în caracter popular românesc”, op. 25 – Partea I, Moderato malinconico