NU MAI POT DISTINGE NIMIC
… frunzele mi-au înverzit în retină,
nu mai pot distinge nimic,
dar simt cum curcubeul se frânge,
dau să prind bucăţile ce se dezmembrează,
ştiu cum miroase roşul,
cât de ud e albastrul,
mi-e frică de indigo (prea aduce a clonă!)
galbenul mi se-nfige în inimă,
şi … ce-a mai rămas,
un pic de violet, adică ceva din
movul acela atât de dorit la un
moment dat,
când nu te mai ştii în putere …
când nu te mai știi !
(… ce ne mai vorbeam despre asta, Poetule,
cum mă ademeneai să recunosc dinspre mine
cât de nedrept timpul,
dinspre tine parcă bănuiai, prietene Ioan Țepelea,
tăceai !
aud din mine pașii din parc
și mai tranvaiul că trecea prin noi,
să ne strivească-n hematii …!
tramvaiul ăsta nu mă mai sperie,
mi-a luat și asupra de măsură,
dar nu mă mai supăr de-acum
e și el istoria-n care mă voi îneca …
ce-ai să face de-am să te strig ?
atunci, era prin toamnă de 2004 !
nu bănuiam răspuns, acum l-am scris:
STRIGĂT CĂTRE IOAN ȚEPELEA )
… dar inima nu ţi se lasă, cere, cere, cere …
neruşinata !… parcă nu i-ar fi îndeajuns
cât mi-a smuls toată viaţa, parcă nu,
neruşinata !… parcă eu i-aş fi ei epavă,
tocmai ei, ca să vezi …!
frunze de cai verzi, şi ochii, ce mă sting,
într-o alveolă de frig …
… frunte-mi plecată-mi numai ție, Cititorule !
––––––––––
Marin BEȘCUCĂ
4 mai, 2018