EU DESPRE MINE
… n-am avut puterea să ştiu cine sunt,
niciodată !
mi-am primit venirea pe lume
ca pe o sacralitate …
n-am pus întrebări,
n-am aşteptat răspunsuri,
am simţit îndemnul curiozităţii,
dar nu l-am urmat,
deşi …
câteodată …!
m-am mai uitat prin cerul sufletului,
n-am găsit însă scânteiere,
totul era firesc,
totul se curgea …
am cântărit rotundul clipelor
renunţând la 3,14,
am aşteptat înserarea deceniului şase,
şi-am adormit …!
un somn fără de vise,
un somn tot mai greu !
fără de gemete,
fără ceas deşteptător …
ploaia botezului m-a urmărit toată viaţa,
aluviunile fiecărui deceniu
înmărmurind în faţa linearului
care mi-a lunecat căderea …
şi ce cădere !
abia jos,
jos de tot !
am simţit durerea,
şi lacrimile mă secau de voinţă,
totul era spus !
totul este cum era spus,
deşi mă-ndoiesc …!?
hmm …!
am atâta lumină în mine,
am atâta viu …
n-am să las pe nimeni,
şi niciodată !
să-mi ia dreptul visării,
niciodată !
pe nimeni !
… (pauză de-un respir!)
mi-am câştigat acest drept
în lupta continua cu neliniştea
care mi-a dat,
în cele din urmă !
titlul de proprietate,
atenţie:
ca stare de fapt !
nici pământ, nici locuinţă,
doar credinţa, puterea iubirii,
dorul de viaţă, şi ea … visarea,
visarea !
pe toate mi le-am căpătat
ca pe o cunună de lauri,
însă stropită cu mir, nu !
cu suferinţă !
şi ce suferinţă …
drumul lacrimei l-am concesionat,
nu pe bani !
nu, fiţi liniştiţi !
pe degeaba !…
un veritabil bun public, deci,
însă faţă de care nimeni,
şi niciodată,
n-a avut vreun fel de respect …
nimeni !
niciodată !
… ( încă un respir!)
şi câte lacrimi …
câte lacrimi nu mi-au dus
lumii de poveste arderea,
câte lacrimi …
şi ?!
şi !…
dar visarea m-a primenit
şi-mi pot da mângâiului
dragostea de tine,
un mângâi sacru !
legănat pe drumul lacrimei,
cel atât de puţin respectat,
cum v-am mai spus,
atât de puţin …
eh …
dar mă continuu să mă lunec,
şi lunec lunecându-mă
pe unda tăcerii stelelor …
o tăcere de marmură !
îngheţată şi făr-de culoare,
o tăcere-n nemişcare …
converg cuvintele mele
simţul măsurii în puterea de rugă,
şi transcend !
şi rugă mă sunt !…
cerul se pleacă
de mai să-mi atingă privirile,
cu lacrimile-l ard în senin,
şi fug !…
m-am intrat în amurg
şi-mi trage din vis singurul nor:
tu !
măcar pot să te respir,
măcar pot să te respir !
da …
simt cum mă intri,
simt osteneala cum tace,
simt cum îmi vii de umoare …
sunt viu !… îmi vine să strig …
şi chiar strig:
sunt viu !!
ecoul a speriat un curcubeu,
cerul pare sfinţit în violaceu,
dar mă rămân cu singurul nor:
TU !
şi-acum simt că te respir …
eh, Mărțișor,
UNULne dintr- O PATĂ DE PE CER,
are acum, DILIMANJARO un spirit telur,
venit peste Dumbrava Roșie de primenire
haidem cu pasul o singură pornire !!
––––––––––
Marin BEȘCUCĂ
2 noiembrie, 2018