AURUL MIJIT CU ALBASTRU-I DE OCHI
… nu pot !… îmi striga noaptea,
nu pot și nu pot, și nu pot … uff !
de ce trandafirul meu totdeauna negru ?
oricâte-ncercări … tot negru !
dar noi ți l-am înspicat în licăr !… stelele,
noi ți-am dat ceva polei !… luceferii,
eu ți-am adus ori de câte ori am putut,
cafea cu lapte !… Luna,
iar eu,
eu ți-am pus atâta rece-argint !… polara;
neliniștile se amalgamau și-n alchimiile nesomnului,
insomniile prindeau coif, iatagan …
LACRIMĂ NĂSCUTĂ DIN IUBIRE PENTRU POEM,
desfăcea din pletele ei îmbiinde,
aurul mijit cu labastru-i de ochi
și cât deochi în perdea !
concertul părea pe-ncepute …
nu pot !… iarăși din noapte,
nu pot, nu pot, nu pot … madrigalul,
iar Dumbrava se simțea împănată,
șoaptă cu șoaptă …
ghem visele, desprinse din mătasea nopții,
comandau șoptit caleștile zorilor,
puși pe harță,
zorii mușcau din cântatul de ziuă,
și-atâtea depănări din caere de stele s-au lăsat
în croșete la picioare de zări …
cu tălpile goale, orizontul se pâlpâia
lăsând să pară că s-ar fi el izvor de rază
el !
și totuși dimineața mereu reușește să topească tot,
și din tot,
poleiul cade peste plămădirea topitoriilor de aștri,
din fiertul cărora se aude chiar Luna,
chemată-n uvertura treziei …
și totul se trezește,
că te și miri cum de printre îmbrățișări și mângâieli,
sărutul scapă nevătătmat,
și acuarela lui se desfașă …
tainele însă pier,
sub strânsori de buză !
un măr, tăiat pe jumătate, mustăcea,
se simțea că e-n plus, cumva,
cumva …!
… frunte-mi plecată-mi numai ție, Cititorule !
–––––––
Marin BEȘCUCĂ
9 aprilie, 2018